Mandat european de arestare. Corecta încadrare juridică a faptei și condiția dublei incriminări (NCP, NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 917/2016

NCP:  art. 205, art. 379 alin. (1), NCPC: art. 275 alin. (3) și (6); Legea nr. 302/2004: art. 96 alin. (2), art. 97 alin. (1), art. 98, art. 103 alin. (7), art. 104

În acord cu instanța de fond, din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina persoanei solicitate A., respectiv de răpire a doi minori sub 15 ani și separarea ilegală de celălalt custode, faptele sunt prevăzute de cap. 7 secțiunea 4 C. pen. suedez și se circumscriu dispozițiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 rep. referitoare la condiționarea dublei incriminări, respectiv ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.

În acest sens, în mod corect s-a reținut că încadrarea corespunzătoare potrivit legii române este cea prevăzută de art. 379 alin. (1) C. pen. privind nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului în sensul reținerii de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte și nu infracțiunea prevăzută de art. 205 C. pen. privind lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal.

Mai mult, se observă că, situațiile prevăzute în art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată nu-și găsesc aplicabilitatea față de împrejurarea că, în cauză, nu s-a pronunțat o pedeapsă sau o măsură de siguranță privativă de libertate.

Totodată, analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, există unul dintre cazurile prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 rep. și pentru care statul român poate să refuze executarea mandatului european.

Față de prevederile art. 98 alin. (2) lit. a)-h) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală „Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) în situația prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepțional, în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent;

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori masura de siguranță în statul membru emitent;

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

h) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmarire penală sau clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri”.

În considerarea celor expuse anterior, transpare ideea că predarea persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare nu se justifică față de împrejurarea că fapta pretins săvârșită de aceasta de reținere în calitate de părinte al copiilor săi minori fără consimțământul celuilalt părinte s-a petrecut pe teritoriul României, fiind incident astfel motivul opțional de refuz de executare a mandatului european de arestare prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Din actele dosarului, rezultă că persoanei solicitate i-au fost respectate drepturile de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, fiindu-i comunicat, în limba română, mandatul european de arestare, precum și dreptul de a fi asistată de un apărător în fața instanței de fond, conform prevederilor art. 104 din Legea specială.

Se constată că instanța de fond a urmat procedura reglementată în art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată procedând la ascultarea persoanei solicitate, la termenul din 09 mai 2016, aceasta nu a formulat obiecțiuni în ceea ce privește identitatea, admițând că este persoana menționată în mandat și precizând că nu consimte la predarea sa către autoritățile judiciare suedeze.

În acest sens, Înalta Curte observă că, în mod constant, atât în fața procurorului, cât și în fața curții de apel, persoana solicitată a arătat că nu dorește să fie predată autorităților suedeze.

Afirmațiile Parchetului că, în realitate, infracțiunea de răpire a propriilor copii de care persoana solicitată a fost acuzată în conținutul mandatului european s-a săvârșit atât pe teritoriul statului suedez, cât și pe teritoriul statului român și că această infracțiune este exceptată de la condiția dublei incriminări nu sunt de natură să infirme concluziile la care a ajuns instanța de fond care a apreciat justificat că se impune respingerea cererii formulate de autoritățile judiciare din Suedia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de Parchetul din Linkoping Suedia la data de 21 martie 2016 față de persoana solicitată A.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 108 din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale nr. 51/P.I. din data de 9 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind persoana solicitată A.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată, în sumă de 400 lei, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.