Litigiu privind revendicarea imobiliară. Dovedirea dreptului de proprietate (NCPC, L. nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2284/2015

NCPC: 274 alin. (3), art. 301; L. nr. 10/2001: art. 2 lit. i, art. 45

1. Recursul reclamantei C.M.I.D.M. este tardiv.

Astfel, în condițiile în care decizia instanței de apel a fost comunicată reclamantei la 17 martie 2015 exercitarea căii de atac la 6 aprilie 2015 (data transmiterii cererii de recurs prin poștă) s-a făcut cu depășirea termenului procedural de 15 zile – care a început să curgă de la data comunicării hotărârii, conform art. 301 C. proc. civ., împlinindu-se la 1 aprilie 2015.

În consecință, recursul urmează să fie respins ca tardiv.

2. Recursul reclamantei S.A.C. este nefondat.

– Fiind învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun introdusă în anul 2008 cu privire la un imobil despre care s-a pretins preluarea abuzivă de către stat, instanța de apel a procedat corect la analizarea titlului de proprietate al reclamanților, cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca act normativ special care reglementează situația unor astfel de imobile.

Recurenta-reclamantă pretinde în mod eronat că imobilul în care se află apartamentele revendicate, fiind preluat „pe baza unor tabele, fără a se preciza actul normativ”, nu ar intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

În realitate, Legea nr. 10/2001 vizează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, indiferent că această preluare s-a făcut cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil (în dispozițiile art. 2 lit. i) menționându-se expres că sunt avute în vedere orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat), așadar inclusiv preluările în fapt.

De altfel, această chestiune a incidenței Legii nr. 10/2001 a fost tranșată deja prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, la care recurenta însăși face referire în motivele de recurs.

Astfel, în Decizia nr. 615/R din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă (prin care a rămas irevocabilă soluția pronunțată în acțiunea în revendicare anterioară, privind imobilul din str. Z., exceptând apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5) s-a reținut expres că aplicarea legii speciale, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată „fiind o reglementare ce se aplică prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant”.

Prin aceeași decizie s-a constatat că este vorba despre o preluare abuzivă, de facto, dată de menționarea acestui imobil „pe tabelele Steagul Roșu, poziția 148, în absența indicării oricărui temei legal de natură a preconstitui cel puțin o aparență de valabilitate a titlului statului”.

Față de aceste dezlegări jurisdicționale, care statuează asupra regimului juridic al imobilului și a normei de drept incidente, instanța de apel nu putea ignora aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Așadar, nu numai că nu se verifică cele susținute de către recurenta-reclamantă în legătură cu nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare ci dimpotrivă, rezultă că instanța a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, atunci când a reținut incidența Legii nr. 10/2001, dată de regimul juridic al imobilului, de bun preluat de stat în mod abuziv.

În acest context, în mod corect instanța de apel a făcut referire la procedura specială a acestui act normativ, în cadrul căreia se putea obține satisfacerea pretențiilor, constatându-se (în acord și cu dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008), că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, n-au putut să urmeze această procedură, mai au deschisă, cu succes, calea acțiunii în revendicate, situație în care nu se regăsește reclamanta.

– În același timp, pe linia acelorași dezlegări date de instanța supremă în mecanismul de unificare jurisprudențială, decizia din apel a verificat dacă reclamanții se pot prevala, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, de existența unui titlu de proprietate anterior, care să nu fi făcut necesară și obligatorie procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a analizat dacă sunt întrunite exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă reclamanții dețin un bun actual, a cărui validare și sancționare juridică să o poată obține prin intermediul căii procedurale de drept comun.

În cadrul acestei analize, instanța de apel a statuat în mod contradictoriu, pe de o parte, că reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească, anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, de constatare a nevalabilității titlului de preluare și de obligare la predarea imobilului către reclamanți și pe de altă parte, că aceștia au făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul lor „reprezentat de hotărârea prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului”.

S-a considerat însă, că acest drept al reclamanților este paralizat de cel pe care îl opun pârâții, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995 și a căror validare, fără posibilitatea de a mai fi contestate, a intervenit prin neatacarea lor în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Deși considerentele deciziei din apel sunt contradictorii pe dezlegările pe care le dau asupra existenței bunului în patrimoniul reclamantei, acest aspect nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare, ci doar substituirea, în parte, a motivării soluției.

Astfel, premisa în speță, nu este dată de existența a două titluri de proprietate care trebuie comparate, ci de faptul că reclamanții nu justifică un bun actual pe care să-l opună pârâților.

Așa cum subliniază inițial instanța de apel, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilității titlului statului și de obligare la predarea apartamentelor în litigiu, care să-i dispenseze de urmarea procedurii Legii nr. 10/2001 și să le justifice bunul în patrimoniu.

Faptul că prin Decizia nr. 426 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (validată prin Decizia nr. 615 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă) a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților, constatându-se preluarea abuzivă a imobilului din str. Z., nu poate reprezenta validarea dreptului și pentru apartamentele ce fac obiectul litigiului de față, câtă vreme prin hotărârile menționate s-a luat act de renunțarea la judecată în privința lor (întrucât fuseseră înstrăinate chiriașilor).

Chiar dacă aprecierea asupra nevalabilității preluării a vizat întregul imobil (apartamentele revendicate în prezent fiind parte din acesta), reclamanții nu au făcut demersurile legale care se impuneau pentru a-și prezerva sau obține recunoașterea dreptului de proprietate de așa natură încât să-l poată valorifica ulterior într-o acțiune în revendicare.

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european (cauza Atanasiu) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140).

În ce privește transformarea într-o valoarea patrimonială, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, ea este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

Așadar, împrejurarea că reclamanții beneficiază de o hotărâre – ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului în care sunt situate și apartamentele în litigiu, nu înseamnă că dețin în privința acestor apartamente un titlu valorificabil pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, câtă vreme în dosarul finalizat prin hotărârea judecătorească menționată au declarat că renunță la judecată cu privire la aceste apartamente, atitudine procesuală de care instanța a luat act.

Ca atare, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului arătate, simpla constatare a ilegalității preluării imobilului nu putea conduce la o transformare a valorii patrimoniale sancționabilă potrivit art. 1 Protocolul nr. 1, decât în măsura în care erau îndeplinite cerințele în cadrul procedurilor legii speciale.

Or, notificarea trimisă de aceștia, la 03 octombrie 2008, către proprietarul apartamentului nr. 2, a fost cu mult peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de aceea, fără consecințele juridice pe care legea le-a atașat acestui act.

Totodată, faptul că reclamanții nu au efectuat demersurile legale pentru a ataca titlul subdobânditorilor în termenul special de prescripție extinctivă a avut drept consecință validarea contractului acestora de așa manieră încât să nu mai poată fi contestat ulterior (potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, astfel de contracte putând fi atacate pentru nulitate doar într-un termen de 1 an și 6 luni de la intrarea în vigoare a legii).

În acest context, criticile reclamantei vizând greșita aplicare a Legii nr. 112/1995 – în temeiul căreia n-ar fi putut fi încheiate contractele de vânzare-cumpărare, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu iar obiectul de reglementare al legii vizează preluarea cu titlu – rămân lipsite de obiect.

Instanța de apel a reținut corect, sub acest aspect, faptul că valabilitatea contractelor de vânzare menționate nu poate fi analizată în speță, cât timp reclamanții n-au formulat acțiune în justiție în termenii prevăzuți de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

– Rămâne, de asemenea, lipsită de fundament – separat de împrejurarea că vizează elemente de apreciere de fapt necenzurabile în recurs – critica privitoare la reținerea bunei-credințe a subdobânditorilor, aspect ce ar fi putut fi analizat în contextul unei acțiuni în nulitate introduse în termen.

Considerentele instanței de apel care fac referire la buna-credință a chiriașilor-cumpărători sunt unele care nu au caracter necesar, în sensul că nu sprijină soluția din dispozitiv, astfel încât, deși eronate – în condițiile în care au menționat că valabilitatea contractelor nu mai poate fi analizată și deci, implicit, nici buna-credință, aptă să salveze actul de la nulitate – nu afectează legalitatea deciziei din apel.

În acest sens, este lipsită de pertinență critica referitoare la greșita apreciere asupra aplicabilității Legii nr. 112/1995 din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european (cu trimitere la cauza Păduraru) câtă vreme reclamanții nu au acționat în termenul defipt de lege pentru a pune în discuție temeiul și modalitatea de încheiere a respectivelor contracte.

În consecință, potrivit considerentelor arătate, care vin să substituie în parte pe cele ale deciziei din apel, respingerea acțiunii în revendicare se impunea, în primul rând, pentru că reclamanții nu justificau un bun actual în patrimoniul lor, în contextul în care anterior au renunțat la judecata cererii care viza și apartamentele din prezentul litigiu, așa încât nu au obținut în privința acestora un titlu pe care să-l poată valorifica într-o acțiune în revendicare de drept comun.

Argumentul deciziei din apel referitor la valabilitatea titlului pârâților – deși corect – este, în economia speței, unul subsidiar, la care instanța ar fi trebuit să apeleze doar în măsura în care, reclamanții dovedindu-și dreptul lor de proprietate, ar fi trebuit să analizeze, în continuare, dacă acesta poate fi paralizat prin opunerea unui titlu de proprietate mai puternic al celeilalte părți.

– Este eronată, de asemenea, susținerea recurentei, în sensul că prin soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare s-ar îngrădi accesul la justiție și astfel, ar fi nesocotite dispozițiile art. 6 parag. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudență sancționată deja de Curtea europeană (Hotărârea Brumărescu c. României) care a reproșat neexaminarea pe fond a litigiilor privind revendicarea imobiliară pe motiv de lipsă de competență a instanțelor.

Nicio similitudine nu există între speța de față și cea din jurisprudența instanței de contencios european menționată de recurentă, în care s-a avut în vedere faptul că, pe calea unui recurs în anulare, au fost înlăturate efectele unei proceduri judiciare care dusese la o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în autoritatea de lucru judecat și executată; în plus, prin hotărâre a instanței supreme se statuase că instanțele nu erau competente să soluționeze litigiile civile referitoare la imobilele naționalizate.

În cauza dedusă judecății, pretențiile reclamanților au fost analizate pe fondul lor, verificându-se titlul de care aceștia se prevalează pentru a le justifica demersul.

Împrejurarea că s-a ajuns la concluzia netemeiniciei pretențiilor nu poate avea semnificația îngrădirii accesului la justiție cum susține recurenta-reclamantă, într-o înțelegere eronată a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană.

În concluzie, potrivit considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul reclamantei urmând să fie respins ca atare.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-reclamante vor fi obligate la plata sumei de 7000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, redus de la suma de 17.780 lei (rezultată din chitanțele depuse la dosar, cu excluderea celei în cuantum de 2.730 lei emise pe numele N.T., în condițiile în care acesta nu a avut calitatea de parte în proces și nici nu a reieșit că ar fi plătit în numele vreuneia dintre părți).

La diminuarea onorariului avocațial s-au avut în vedere gradul de complexitate al problemelor de drept invocate prin motivele de recurs – care au adus în dezbatere aspecte tranșate deja în jurisprudența instanței supreme – faptul că unul dintre recursuri a fost declarat în afara termenului procedural, precum și împrejurarea că determinarea cadrului judecății în recurs a presupus rezolvarea unor excepții procesuale invocate din oficiu de către instanță.

Sursa informației: www.scj.ro.