Litigiu cu caracterul unui conflict individual de muncă. Exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu

• C. muncii: art. 269 alin. (2)
• NCPC: art. 133 pct. 2
• NCPC: art. 135
• NCPC: art. 95 pct. 1

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au chemat în judecată pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice – chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronuntata să dispună obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 – până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea mentiunilor corespunzătoare, conform cerințelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

În drept au fost invocate prevederile art. 453, art. 72 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 și art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6, art. 159 și art. 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 C. proc. civ., art. 72 C. proc. civ. vizând chemarea în garanție, art. 1430 C. civ., art. 7 și art. 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenția europeana privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție, art. 4 din Carta speciala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 242, art. 169 din Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța nr. 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 19 iulie 2000 și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 – Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/9 martie 2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 republicata, Legea nr. 188/1999 republicată.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 856 din 16 aprilie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 21 noiembrie 2017, sub dosarul nr. x/2017, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea acesteia la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 – până la zi, la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul în continuare.

În cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

„conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative”.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză prin încheierea din 20 iunie 2018 și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în funcție de județul în circumscripția căruia se află Camera de Conturi unde își au locul de muncă reclamanții, la care se adaugă și reclamanții pensionari care au domiciliul în județul respectiv.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2018 care îi vizează pe reclamanții ce au locul de muncă în cadrul Camerei de Conturi Hunedoara și pe cei pensionați cu domiciliul în județul Hunedoara.

Prin urmare, reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Hunedoara și sunt salariați ai Camerei de Conturi Hunedoara, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești arătate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, în contradictoriu cu angajatorul, mai exact cu camerele teritoriale de muncă ale Curții de Conturi unde aceștia își desfășoară activitatea, împrejurare care este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceștia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competența unei singure instanțe. Măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență deoarece, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, competența se stabilește în funcție de domiciliul reclamantului sau sediul angajatorului, respectiv camerele teritoriale ale Curții de Conturi.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, neputând fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul conflict de competență.

În consecință, nu se poate considera că în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a județului Hunedoara, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Sursa informației: www.scj.ro.