Litigii de muncă privind drepturi bănești ale foștilor magistrați. Incidența normelor de competență teritorială exclusivă

• Legea nr. 303/2004: art. 81 alin. (1)
• Legea nr. 53/2003: art. 269 alin. (1)
• NCPC: art. 116
• NCPC: art. 127 alin. (1)
• NCPC: art. 129 alin. (2) pct. 3
• NCPC: art. 130 alin. (2)
• NCPC: art. 133 pct. 2 teza I
• NCPC: art. 135 alin. (1)
• NCPC: art. 95 pct. 1
• NCPC: art.126 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 22.11.2022, sub nr. x/2022, astfel cum aceasta a fost precizată și completată, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării au solicitat obligarea acestora la calcularea și plata indemnizației prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum și la plata dobânzilor legale cuvenite, de la data nașterii dreptului până la data plătii efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 81 din Legea nr. 303/2004, ale art. 2 și art. 27 din O.U.G nr. 137/2000, ale art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale coroborate cu art. 3 al Directivei 2000/78/CE și Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 329 din 13 februarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Alba competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul București și Tribunalul Alba – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanța supremă reține că reclamanții, foști magistrați (judecători) au învestit Tribunalul București cu o acțiune având ca obiect drepturi bănești, calcularea și plata indemnizației prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, precum și plata dobânzilor legale cuvenite, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Prin urmare, reclamanții, foști magistrați, eliberați din funcție, prin pensionare, conform Decretelor emise de Președintele României nr. 551/29.04.2021 (pentru A.), nr. 214358/12.07.2018 (pentru C.), respectiv nr. 1152/30.12.2020 (pentru B.), la data introducerii acțiunii, au solicitat drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de judecători în cadrul Curții de Apel Alba Iulia (A. și B.), respectiv în cadrul Tribunalului Alba (C.), fiind chemați în calitate de pârâți și Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv Tribunalul Alba.

Litigiul dedus judecății este un conflict individual de muncă, astfel că, din perspectiva determinării instanței competente sunt incidente, în primul rând, dispozițiile generale din art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., referitoare la competența generală a tribunalului de a judeca în primă instanță, coroborate cu prevederile speciale ale art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, conform cărora, „(1) cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Prin urmare, din perspectiva acestor dispoziții procedurale, competența materială și teritorială de soluționare a acțiunii reclamanților revine în primă instanță tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul reclamanții, respectiv Tribunalului Alba (B. și C.), respectiv Tribunalului Hunedoara (A.).

Având în vedere însă calitatea de pârât a Tribunalului Alba, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente și dispozițiile referitoare la competența facultativă prevăzută de textele de la art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (2¹) din C. proc. civ., care vizează și ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

În cauza de față, întrucât reclamanții nu mai sunt judecători în funcție ci foști judecători actualmente pensionari, nu sunt incidente dispozițiile imperative cuprinse în art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora, un reclamant-judecător în funcție dintr-o pricină care ar fi de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiași text legal – art. 127 C. proc. civ.. – „în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii”. Iar conform art. 127 alin. (2¹) din C. proc. civ., „dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz”.

Prin urmare, din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, în cazul cererii introduse împotriva unei instanțe de judecată, cerere care ar fi de competența respectivei instanțe, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Reclamanții au ales să formuleze o singură acțiune având în vedere calitatea de fost magistrat a fiecăruia dintre ei precum și a faptului că obiectul (pretențiile bănești solicitate) dar și cauza cererii de chemare în judecată (temeiul acestor pretenții) erau similare. O astfel de abordare procesuală este permisă de prevederile generale cuprinse în art. 59 din C. proc. civ. conform cărora, „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. În egală măsură sunt incidente și prevederile art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii care, referindu-se la ipoteza litisconsorțiului procesual, stabilesc că „dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți”.

Având în vedere că unul dintre pârâții chemați în judecată prin acțiunea formulată de reclamanți era Tribunalul Alba, adică exact instanța de la domiciliul reclamanților care era competentă conform art. 269 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 să soluționeze litigiul în primă instanță, deveneau incidente dispozițiile facultative de la art. 127 alin. (2) și (2¹) din C. proc. civ., reclamanții având posibilitatea de a sesiza oricare tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate cu curtea de apel în cadrul căreia funcționează tribunalul ce are calitatea de pârât.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că reclamanții aveau posibilitatea de a sesiza atât Tribunalul Alba, instanță a cărei competență teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003, cât și oricare alt tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Craiova sau Curtea de Apel Pitești.

Cu toate acestea, reclamanții au sesizat Tribunalul București, aflat în circumscripția Curții de Apel București care nu se învecinează cu Curtea de Apel Alba Iulia, instanța sesizată nefiind competentă potrivit legii și neputând deveni competentă nici prin voința părților deoarece normele privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun și de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că nu trebuie pus semnul echivalenței între normele de competență de ordine privată și normele de competență alternativă.

Competența este de ordine privată atunci când părțile, în virtutea acordului lor acord de voință, pot să își aleagă o altă instanță, din punct de vedere teritorial, care să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părțile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părților de art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia, „părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă”.

Pe de altă parte, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.).

Legea de procedură stabilește uneori mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calității părților (unul din pârâții chemați în judecată este chiar instanța competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) și prin incidența art. 127 din C. proc. civ., devin competente și alte tribunale (în afară de Tribunalul Alba), aflate în circumscripția curților de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în fața unei situații de competență teritorială alternativă a mai multor instanțe de același grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenței instanței în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competență de ordine publică. Pe cale de consecință, ținând cont de circumstanțele speței și de normele procedurale incidente analizate mai sus, atât Tribunalul Alba cât și orice alt tribunal aflat în circumscripția uneia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Alba Iulia, erau instanțe competente să soluționeze litigiul. Este adevărat că reclamanții aveau posibilitatea de a opta a introduce cererea de chemare în judecată la oricare dintre aceste instanțe, conform art. 116 C. proc. civ., însă dreptul lor de opțiune era limitat la instanțele stabilite de lege ca fiind competente, neputând sesiza o altă instanță decât cele care erau competente conform legii, din punct de vedere teritorial.

Având în vedere aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța inițial sesizată de către reclamante – Tribunalul București – este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, deoarece nu se află în circumscripția teritorială a unei curți de apel învecinate cu Curtea de Apel Alba Iulia iar în cauză este vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetența este ordine publică și „în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”.

Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul București la primul termen de judecată.

Totodată, instanța supremă constată că Tribunalul Alba – una dintre cele două instanțe aflate în conflict și în favoarea căreia Tribunalul București a declinat competența teritorială de soluționare a litigiului – este una din instanțele competente, potrivit legii,să soluționeze procesul, motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Sursa informației: www.scj.ro.