Lipsa vinovăţiei prevăzute de lege. Cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale

19 dec. 2022
1.493 views
  • Legea nr. 78/2000: art. 12 lit. b)
  • Legea nr. 78/2000: art. 2
  • NCP: art. 15 alin. (1)
  • NCP: art. 47
  • NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a
  • NCPP: art. 275 alin. (2)
  • NCPP: art. 433
  • NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
  • NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
  • NCPP: art. 447
  • NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

În baza art. 396 alin. (5) și art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) și art. 16 lit. b) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de inculpata A. din infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 20 din C. pen. din 1969 raportat la art. 246 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 132 și art. 15 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 din C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 din C. pen. din 1969.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a dispus ca pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate inculpatei să se suspende și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei perioada reținerii de 24 de ore, de la data de 15.10.2014 la data de 16.10.2014.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 18/RC din 20 ianuarie 2020)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale, instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă numai în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casație, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată, raportat la săvârșirea instigării la infracțiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității, prevăzută de art. 47 din C. pen. rap. la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 constă, în esență, în aceea că în ziua de 11.03.2014, la cererea inculpatei A., inculpatul C. a accesat baza de date pentru evidența persoanelor cu privire la numita F., precum baza de date auto în care a efectuat verificări dacă această persoană deține permis de conducere și dacă figurează ca fiind proprietara unui autoturism, iar ulterior, toate informațiile obținute, incluzând și fotografia persoanei, le-a pus la dispoziția inculpatei A., cu scopul de a fi folosite pentru a-și sprijini fiica într-o dispută sentimentală.

Prin aceeași hotărâre s-a reținut că această prelucrare a fost realizată într-un scop ilicit, mai precis de obținere a unui folos nepatrimonial în favoarea inculpatei A., respectiv obținerea unor informații cu caracter personal pentru a contracara ori rezolva favorabil problemele sentimentale ale fiicei inculpatei referitoare la o presupusă legătură a acelei persoane cu același bărbat „râvnit” de fiica inculpatei, deci implicit și în folosul fiicei inculpatei.

Văzând prevederile art. 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că inculpații C. și A. au dat o altă interpretare motivelor ce i-au determinat să efectueze verificările în bazele de date cu privire la F., iar pe de altă parte, că folosul obținut de inculpata A. prin accesarea bazei de date de către C. este necuvenit, are caracter nepatrimonial și valorifică un interes personal și al fiicei sale, în sensul în care cunoașterea acelor informații, inaccesibile în alt mod, le putea permite să-și orienteze conduita în scopul obținerii rezultatului propus în raport cu fostul concubin al fiicei sale care rupsese legăturile cu aceasta, mecanismul asumat de inculpată fiind apt a produce consecința vizată.

Totodată, s-a reținut faptul că după prelucrare și obținerea fotografiei persoanei în cauză, inculpatul C. a transmis-o inculpatei A. pe o rețea publică de socializare, într-o manieră străină rigorilor procesual penale, probele demonstrând dincolo de orice îndoială că inculpații A. și C. au acționat cu intenție directă, calificată prin scop, motiv pentru care instanța de apel a reținut că faptele inculpatei A. realizează elementele constitutive ale instigării la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 47 din C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fapte pentru care de altfel a fost angajată răspunderea penală a acestei inculpate.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că situația de fapt reținută în cauză se circumscrie elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Analizând motivele invocate în prezentul demers judiciar, Înalta Curte apreciază că recurenta inculpată a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., neinvocând împrejurarea că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală din perspectiva neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci contestând, în realitate, scopul urmărit de făptuitor, de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Însă aceste critici nu pot face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului de casație întrucât presupun analiza elementelor factuale ale cauzei în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Astfel, se constată că, în esență, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, existența unui folos necuvenit cu caracter nepatrimonial, de natură personală a inculpatei A., respectiv a fiicei acesteia, G.

Or, baza probatorie a constatărilor instanței de apel nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, iar analiza mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția excedează limitelor cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, susținerile recurentei inculpate în sensul că prin probatoriul administrat nu s-a demonstrat scopul folosirii informațiilor cu caracter confidențial și nu s-a demonstrat intenția directă calificată prin scop nu pot fi analizate în actualul cadru procesual. În realitate, recurenta nu contestă un element de tipicitate a infracțiunii reținute în sarcina sa, ci fundamentul soluției pronunțate de instanța de apel. Or, probele pe care s-a întemeiat soluția dispusă în cauză privind o anumită formă de vinovăție nu pot fi analizate de instanța de recurs în casație.

Înalta Curte subliniază că sintagma – nu este prevăzută de legea penală – regăsită în cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege. Analizând criticile formulate în prezenta cale extraordinară de atac, se constată că apărarea a subsumat noțiunii de „neprevedere a faptei de legea penală” elemente probatorii ce au format convingerea instanței de apel că inculpata A. se face vinovată de comiterea infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în forma de participație a instigării, invocând lipsa intenției directe calificate prin scop.

Ca atare, în raport de prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți stabilirea situației de fapt și analiza probatoriului, stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat inculpata A. excedează cenzurii instanței de control judiciar, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Mai mult, foloasele necuvenite, reglementate în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 78/2000, pentru a fi pe deplin conturate, trebuie determinate prin raportare la situația concretă, presupunând, implicit, analiza situației de fapt și a probatoriului reținut la stabilirea acesteia. Pe cale de consecință, contestarea de către apărare a caracterului de foloase nepatrimoniale necuvenite a foloaselor de natură personală obținute de inculpată și fiica acesteia în modalitatea reținută de instanța de apel presupune, așa cum s-a arătat și anterior, cenzurarea unor aspecte de temeinicie cuprinse în considerentele deciziei atacate, extranee prezentei căi extraordinare de atac.

Pe de altă parte, limitarea foloaselor nepatrimoniale la acele foloase care au sau care pot avea consecințe de ordin patrimonial, astfel cum a susținut apărarea inculpatei, nu pot fi primite.

În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 584/2018 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 1070/18.12.2018, prin care Curtea a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt neconstituționale, după cum urmează:

„62. Cu privire la natura folosului, din textul de incriminare se înțelege că subiectul activ al infracțiunii „se răsplătește” sau răsplătește o altă persoană prin conduita sa contrară atribuțiunilor sale de serviciu, urmărind astfel un folos, indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială. Curtea reține că norma analizată urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase, drept care, în acest caz, folosul obținut este întotdeauna necuvenit, indiferent că este de natură patrimonială sau nepatrimonială.

63. Spre deosebire de cele expuse, reglementarea analizată limitează sfera de acțiune a normei de incriminare, ceea ce are drept efect acceptarea ideii ca un act de corupție să nu fie sancționat penal. Or, legiuitorul nu are competența de a limita sfera de cuprindere a infracțiunii analizate doar în funcție de natura materială a folosului obținut, în condițiile în care intensitatea lezării relațiilor sociale ocrotite este aceeași, indiferent că folosul obținut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferențiere realizată în funcție de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupție care nu produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă și tolerează categoriile de acte de corupție care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigențelor statului de drept.

64. În acest context, Curtea subliniază că revine organelor judiciare obligația de a administra probatoriul necesar pentru a demonstra legătura de cauzalitate între activitatea ilicită realizată și scopul urmărit pentru reținerea infracțiunii analizate. Legătura de cauzalitate, ca element al laturii obiective a infracțiunii, trebuie să rezulte în mod indubitabil din probele administrate”.

Prin urmare, natura foloaselor necuvenite obținute – foloase de natură patrimonială, respectiv foloase de natură nepatrimonială – este clar delimitată, acestea fiind în mod cert diferite.

În ceea ce privește criticile recurentei privind pretinsa confuzie între folosirea informației și folosul necuvenit, respectiv între latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii reținută în sarcina inculpatei, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză detaliată a elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva elementelor de tipicitate atât obiectivă, cât și subiectivă, motiv pentru care susținerile apărării sunt nefondate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 241/A din data de 02 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., o va obliga pe recurenta-inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Lipsa vinovăției prevăzute de lege. Cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale was last modified: decembrie 18th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.