Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
215 views
O primă critică adusă deciziei atacate vizează pretinsa încălcare de către instanţa de apel a normelor de procedură cuprinse în dispoziţiile art. 22, art. 247 şi art. 248 C. proc. civ., recurenta susţinând, pe de o parte, că instanţa a omis să analizeze, chiar să invoce din oficiu, excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active, iar, pe de altă parte, că nu a solicitat reclamantei să probeze existenţa contractului de închiriere cu privire la calea ferată îngustă.
Cu referire la primul aspect, în esenţă, recurenta susţine că, atât timp cât în cuprinsul întâmpinării formulate în apel a arătat în mod explicit faptul că reclamanta nu mai foloseşte linia de cale ferată îngustă, contractul de închiriere încheiat cu S.A.A.F. S.A. în acest scop fiind reziliat încă din data de 14.07.2022, este evident că a invocat lipsa de interes a reclamantei şi, implicit, lipsa calităţii procesuale active, în susţinerea apelului, respectiv, a acţiunii, excepţii pe care instanţa de apel era obligată să le invoce chiar şi din oficiu şi să le soluţioneze cu prioritate.
Critica astfel formulată, vizând nerespectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum şi a dispoziţiilor art. 247 şi 248 C. proc. civ., referitoare la invocarea şi procedura de soluţionare a excepţiilor, este neîntemeiată. În esenţă, ea pune în discuţie, pe de o parte, calificarea apărărilor pe care partea şi le-a făcut în apel, ca fiind apărări de fond sau excepţii, iar, pe de altă parte, modalitatea în care instanţa ar fi trebuit să le analizeze şi să le soluţioneze.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că reclamanta din prezenta cauză a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în anularea mărcii „Mocăniţa Apusenilor”, înregistrată sub nr. x din data de 08.02.2021, invocând reaua-credinţă a pârâtei, în raport de prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
În esenţă, reclamanta a susţinut că foloseşte denumirea de MOCĂNIŢA APUSENILOR de o perioadă lungă de timp, fiind singura denumirea sub care şi-a desfăşurat activitatea, sens în care a creat chiar un grup de D., şi că pârâta ştia încă din 2019 că ea foloseşte această denumire, dar, cu toate acestea, a înregistrat marca cu scopul de a obţine avantaje patrimoniale şi de a frauda interesele reclamantei, şi anume de a-i interzice folosirea denumirii respective şi de a-i paraliza activitatea.
Pârâta s-a apărat, la fond, susţinând că administrează două mocăniţe în munţii Apuseni încă din anul 2004, astfel că nu i se poate imputa înregistrarea cu rea credinţă a mărcii câtă vreme folosirea mocăniţelor reprezintă o parte importantă al activităţilor sale comerciale, şi că demersurile pentru înregistrarea mărcii au fost iniţiate în martie 2020.
Prima instanţă a respins acţiunea, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului că pârâta şi-a înregistrat marca în scop şicanator, doar pentru paralizarea activităţii economice a reclamantei sau doar pentru a-i provoca prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale, din probele administrate rezultând că, de fapt, pârâta şi-a înregistrat marca cu intenţia reală de a o folosi, aceasta desfăşurând o activitate specifică, în sensul că oferă plimbări turistice cu un anumit tip de locomotivă/tren denumit „mocăniţă”.
Declarând apel împotriva acestei hotărâri, reclamanta a reluat argumentele dezvoltate în faţa primei instanţe în sprijinul solicitării de anulare a mărcii pârâtei pe motivul relei credinţe la înregistrare,
Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă Calea x S.R.L. a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susţinând că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a probelor de la dosar, raportat la obiectul şi la temeiul de drept al cererii cu care a fost investită, hotărârea pronunţată fiind în deplină concordanţă cu soluţiile constante date în această materie de alte instanţe.
A arătat că, în cauză, nu este îndeplinit nici elementul obiectiv şi nici cel subiectiv, pentru ca reaua credinţă să poată fi reţinută ca motiv de anulare a mărcii, că S.C. Calea x îngustă S.R.L. întreţine şi exploatează în munţii Apuseni liniile de cale ferată îngustă şi două Mocăniţe, una pe traseul Brad – Criscior şi cealaltă pe traseul Abrud – Câmpeni încă din anul 2002, respectiv, din anul 2004, fapt care este de notorietate, în timp ce reclamanta a încheiat cu SAAF Bucureşti un contract de închiriere pentru linia Buru-Arieş doar în data de 13.03.2020.
Intimata a mai susţinut că, în realitate, nu ea, ci tocmai reclamanta este de rea credinţă, deoarece a omis să aducă la cunoştinţa instanţelor de judecată faptul că începând cu data de 17.07.2022 nu mai are absolut nicio legătură cu linia de cale ferată Buru-Arieş şi cu mocăniţa, deoarece SAAF S.A. a reziliat contractul de închiriere pe care l-a încheiat cu aceasta în 13.03.2020, datorită neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiilor contractuale asumate, situaţie în care reclamanta nu mai poate justifica un interes în susţinerea acţiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei.
Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat înregistrarea mărcii „Mocăniţa Apusenilor” nr. 171546 înregistrată în data de 08.02.2021 şi l-a obligat pe pârâtul OSIM să radieze marca din Registrul Naţional al Mărcilor, la data rămânerii definitive a hotărârii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că cele două elemente esenţiale ale relei credinţe au fost dovedite, din materialul probator administrat rezultând, în afara oricărui dubiu rezonabil, că intimata-pârâtă a cunoscut în mod efectiv faptul că reclamanta presta serviciul constând în plimbările cu mocăniţa sub denumirea de „Mocăniţa Apusenilor”, în acelaşi areal geografic, încă din anul 2018, cu doi ani înainte de data efectuării depozitului, dar, cu toate acestea, a înregistrat marca cu intenţia de a indisponibiliza folosirea semnului de către un alt comerciant şi de a prelua denumirea utilizată de reclamantă, pârâta urmărind, de fapt, exploatarea semnului pe care reclamanta îl folosea şi pe care l-a consolidat, prin subminarea intereselor economice ale acesteia, prin captarea şi redirecţionarea clientelei către propria afacere, ceea ce demonstrează caracterul ilicit al scopului înregistrării mărcii şi intenţia de a o prejudicia pe cea care justifica interese legitime în legătură cu semnul ulterior înregistrat ca marcă de către pârâtă, în speţă, reclamanta.
Cu referire la apărările pe care pârâta şi le-a făcut prin întâmpinare, vizând rezilierea contractului de închiriere a liniei de cale ferată Buru Arieş încheiat între reclamantă şi SAAF S.A., Curtea le-a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă, întrucât, pe de o parte, data acestei pretinse rezilieri este ulterioară momentului depunerii depozitului şi înregistrării mărcii, iar, pe de altă parte, interesul reclamantei în promovarea acţiunii în justiţie rămâne în continuare justificat câtă vreme în cauză nu s-a probat că aceasta a încetat să îşi deruleze activitatea în sensul alegat.
În raport de aspectele mai sus reţinute, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că susţinerile recurentei referitoare la faptul că în apel ar fi invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii şi, implicit, excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia sunt lipsite de fundament, în cuprinsul întâmpinării pe care partea a formulat-o în calea devolutivă de atac neexistând nicio menţiune concretă în acest sens.
Combătând motivele de apel prin care reclamanta critica modul în care instanţa de fond a analizat elementele relei credinţe imputate părţii adverse, pârâta s-a limitat la a susţine că, în realitate, nu ea, ci tocmai reclamanta este de rea credinţă, deoarece a omis să aducă la cunoştinţa instanţelor de judecată faptul că, începând cu data de 17.07.2022, contractul de închiriere încheiat cu S.A.A.F. S.A. fusese reziliat, împrejurare în raport de care pârâta a apreciat că reclamanta nu mai poate justifica un interes în susţinerea acţiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei.
Astfel formulate, susţinerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării reprezintă apărări pe care partea a înţeles să şi le facă în raport de criticile aduse de reclamantă sentinţei atacate, apărări pe care instanţa de apel le-a analizat ca atare, în limitele şi în termenii în care a fost învestită, şi le-a înlăturat, potrivit considerentelor anterior prezentate.
Deşi recurenta consideră că, subliniind aceste aspecte în întâmpinare şi depunând înscrisurile de la S.A.A.F. S.A. privind rezilierea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta, este evident că a invocat lipsa de interes a reclamantei şi implicit lipsa calităţii procesuale active a acesteia, excepţii asupra cărora instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe cu prioritate, nu se poate aprecia, în raport de maniera concretă de formulare a întâmpinării şi de elementele cauzei, că pârâta s-ar fi prevalat în mod expres de aceste excepţii procesuale, astfel că nu i se poate imputa instanţei devolutive omisiunea de a le analiza ca atare.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat, ca atare, în prevederile art. 9 din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În ceea ce priveşte limitele apărării, ele sunt determinate de către pârât, acesta fiind singurul îndreptăţit să stabilească termenii şi condiţiile în care răspunde cererilor reclamantului. Actul procedural prin care pârâtul se apără sau răspunde cererilor reclamantului este întâmpinarea care, aşa cum în mod expres prevede art. 205 C. proc. civ., trebuie să cuprindă răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererilor reclamantului (alin. (2) lit. c), dar şi, în mod distinct, atunci când este cazul, excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererile reclamantului (alin. (2) lit. b). Acestea trebuie formulate în mod expres întrucât, alături de cererile reclamantului, determină obiectul şi limitele procesului, în sensul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citat, formează cadrul procesual în raport de care instanţa este obligată să se pronunţe, în aceste sens fiind dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Or, în cauză, raportat la conţinutul concret al susţinerilor pe care pârâta le-a făcut prin întâmpinarea formulată în apel, susţineri prin care, răspunzând criticilor ce vizau modalitatea în care instanţa de fond a analizat elementele relei credinţe, i-a imputat reclamantei omisiunea de a aduce la cunoştinţa instanţelor de judecată rezilierea contractului de închiriere a liniei ferate înguste, nu se poate susţine cu temei că acestea s-ar subsuma unei veritabile excepţii procesuale, vizând lipsa de interes în promovarea acţiunii şi, implicit, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, simpla apreciere a părţii în sensul că, în raport de această împrejurare (anume, rezilierea contractului de închiriere), reclamanta nu mai poate justifica un interes în susţinerea acţiunii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei nefiind suficientă pentru a conduce la o astfel de concluzie.
Excepţiile procesuale de fond, sunt apărări de drept procesual prin care sunt invocate lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, distincte de apărările de drept substanţial, ele nepunând în discuţie fondul dreptului dedus judecăţii (art. 245 C. proc. civ.).
Deosebirea de esenţă dintre apărările pe fond şi excepţii apare la nivelul obiectului acestora, în sensul că, în timp ce apărarea pe fond constituie o negare a dreptului reclamantului, un mijloc prin care se contestă direct existenţa sau întinderea pretenţiilor invocate prin cererea principală, pentru a se stabili că sunt nefondate/neîntemeiate, excepţia procesuală de fond este un obstacol al cererii, de cele mai multe ori temporar, prin care pârâtul arată că procesul a fost angajat într-o manieră incorectă în raport cu normele procedură ori că există lipsuri privitoare la dreptul la acţiune. Atunci când se apără pe fond, pârâtul apelează la instituţii de drept material şi tinde să dovedească împrejurarea că pretenţia reclamantului este neîntemeiată, în fapt sau în drept, în timp ce excepţia procesuală poate fi analizată ca un refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenţia reclamantului.
Or, analizând în aceste repere susţinerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate în apel, este evident că ele nu pot avea decât valenţele unor apărări de fond, calificarea acestora drept argumente menite să susţină o eventuală excepţie a lipsei de interes şi, implicit, a lipsei calităţii procesuale active, nefiind posibilă în lipsa unei argumentări apte să conducă la o astfel de concluzie.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., reţinând şi analizând apărările pe care partea şi le-a făcut, în limitele şi în termenii în care a fost învestită, neputându-i-se reproşa, din această perspectivă, încălcarea niciunei reguli de procedură.
Principiul disponibilităţii procesuale se aplică şi în calea de atac a apelului, chiar dacă aceasta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Or, în analiza efectuată în apel, instanţa, reţinând prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că, în raport de acestea, va rejudeca, în fapt şi în drept, ceea ce apelanta a înţeles să atace din hotărârea instanţei de fond, nu şi cereri care nu au fost soluţionate în faţa primei instanţe.
Astfel, Curtea de Apel a exercitat controlul de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate în limitele învestirii sale, stabilite prin motivele de apel, analizând, deopotrivă, toate susţinerile şi apărările părţilor, aşa cum au fost formulate prin cererea de apel şi, respectiv, prin întâmpinare, susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 22 C. proc. civ. fiind, din această perspectivă, neîntemeiate, astfel că vor fi înlăturate ca atare.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să invoce din oficiu excepţiile respective şi să se pronunţe cu prioritate asupra acestora.
Deşi este adevărat că atât excepţia lipsei de interes, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale active sunt excepţii de fond absolute, în sensul dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., care, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, nu se poate susţine că neinvocarea excepţiilor din oficiu ar reprezenta o încălcare a rolului activ al instanţei, reglementat de art. 22 C. proc. civ., susceptibilă de a fi invocată în calea de atac, de către partea interesată, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.
Chiar dacă se circumscrie unei forme de manifestare a rolului activ al judecătorului în procesul civil, instanţa având obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, sens în care este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, în aprecierea acestei îndatoriri a judecătorului trebuie avute în vedere şi prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia”, precum şi cele ale art. 12 C. proc. civ., care impun părţilor obligaţia de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a încălca drepturile procesuale ale altei părţi, din corelarea acestor dispoziţii legale rezultând fără dubiu că instanţa nu trebuie să se substituie părţilor şi să suplinească automat pasivitatea acestora.
Pe de altă parte, având în vedere că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În cauză, pârâta a avut posibilitatea de a se apăra pe calea întâmpinării formulate cu privire la motivele de apel invocate de partea adversă, ceea ce s-a şi întâmplat, or, împrejurarea că nu a înţeles să se folosească de un mijloc de apărare prin care ar fi putut invoca lipsurile referitoare la dreptul la acţiune al reclamantei, anume excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, nu o îndreptăţeşte să pretindă, în cadrul prezentei căi de atac, că hotărârea atacată ar fi nelegală pentru că instanţa nu ar fi invocat din oficiu excepţiile ce i-ar fi profitat.
În consecinţă, nu se poate dispune casarea deciziei atacate pe considerentul că instanţa nu a invocat din oficiu excepţiile respective câtă vreme, pe de o parte, pârâta a avut la îndemână mijloacele procesuale pentru a se apăra în maniera pe care o considera adecvată, dar nu a recurs la acestea, iar, pe de altă parte, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a pârâtei şi în apărarea intereselor acesteia, astfel că, nici din această perspectivă motivul de recurs prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 22, ale art. 247 şi ale art. 248 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Arătând că excepţiile lipsei de interes şi, implicit, a lipsei calităţii procesuale active sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice fază procesuală, recurenta-pârâtă a precizat că înţelege să le invoce şi în recurs, motivat de faptul că partea adversă nu mai are absolut nici o legătură cu Mocăniţele din Munţii Apuseni.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, în recurs, excepţiile procesuale care se impune a fi analizate cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., sunt doar acele apărări procedurale care vizează neregularităţi ale cererii de recurs, întrucât numai acestea constituie excepţiile propriu-zise ale recursului. Cu alte cuvinte, excepţiile invocate în recurs şi care se soluţionează cu prioritate nu pot viza decât calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă.
Excepţia lipsei de interes şi cea a lipsei calităţii procesuale active vizează condiţiile de exerciţiu ale cererii de chemare în judecată şi nu ale recursului, ele intrând, aşa cum s-a arătat deja, în categoria excepţiilor de fond, adică a acelor mijloace de apărare prin care pârâtul invocă inexistenţa teoretică a dreptului reclamat, neîndeplinirea condiţiilor privitoare la punerea în funcţiune a dreptului la acţiune, respectiv a unor lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
Întrucât trăsătura comună a excepţiilor de fond este aceea că sunt în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii, acestea nu pot fi invocate, în calea de atac a recursului, decât ca motiv de recurs, verificarea temeiniciei lor urmând a fi făcută în cadrul analizei asupra recursului şi nu separat, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.
Prin urmare, chiar dacă sunt excepţii absolute ce pot fi invocate în orice stare a procesului, inclusiv direct în recurs, excepţia lipsei de interes şi, implicit, cea a lipsei calităţii procesuale active urmează a fi analizate ca motive de recurs şi nu ca excepţii procedurale, întrucât acestea vizează dreptul dedus judecăţii şi nu cererea de recurs.
În concret, recurenta susţine că, atât timp cât, la data introducerii acţiunii, reclamanta şi-a justificat interesul prin faptul că avea închiriată linia de cale ferată îngustă Buru – Baia de Arieş, pe care practica transport cu mocăniţa, iar, la data de 14.07.2022, contractul de închiriere a fost reziliat de către S.A.A.F. S.A., reclamanta nu mai are niciun interes în susţinerea acţiunii întrucât nu mai are nicio legătură cu linia de cale ferată şi nu mai desfăşoară activităţi cu mocăniţa în Apuseni.
Având în vedere că se invocă încălcarea normelor de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 84/1998, susţinerile recurentei urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., dar şi a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât interesul – condiţie a acţiunii civile – este reglementat prin norme de procedură, cuprinse în art. 33 C. proc. civ., astfel că stabilirea existenţei acestuia nu se poate face decât prin raportare la condiţiile ce rezultă din acest text legal.
Cu referire la problema de drept în discuţie, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu, mai 2020, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1); b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) sau 3; c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă.
Din interpretarea gramaticală şi sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul recunoaşte legitimare procesuală activă pentru formularea unei cereri de anulare a înregistrării unei mărci, oricărei persoane care justifică un interes.
Prin urmare, pentru identificarea corectă a potenţialilor reclamanţi în acţiunea în anularea înregistrării unei mărci, instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de acţiuni are de analizat dacă, în raport de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe, reclamantul are un interes în promovarea unui asemenea demers judiciar, interesul la care se referă norma menţionată fiind atât unul substanţial, interesând dreptul material, cât şi unul procesual. Aceasta pentru că, la fel ca în cazul oricărei acţiuni în anularea unui act juridic, calitatea procesuală activă semnifică identitatea dintre reclamant şi persoana care justifică un interes din punctul de vedere al dreptului material, interes care, sub aspect procesual, presupune obţinerea unui folos practic din anularea actului juridic.
În acest sens, trebuie avute în vedere condiţiile generale ale interesului promovării unei acţiuni în justiţie, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 teza I C. proc. civ., şi anume: interesul să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual,
Cu privire la cerinţa ca interesul să fie determinat, aceasta se traduce prin aceea că trebuie să existe un avantaj, un folos practic efectiv pe care partea l-ar obţine prin promovarea acţiunii. Interesul este legitim dacă este în concordanţă cu legea, fiind evident că scopurile ilegitime sau ilegale urmărite de o parte echivalează cu o lipsă de interes. Interesul personal presupune că acţiunea nu poate fi promovată decât de titularul dreptului subiectiv material invocat, personal, prin reprezentant legal sau prin mandatar, iar cerinţa ca interesul să fie născut şi actual înseamnă că el trebuie să existe la data la care se exercită dreptul la acţiune. Cu alte cuvinte, interesul este născut şi actual atunci când partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge la acel moment la acţiunea pe care o are la îndemână pentru protejarea sau valorificarea dreptului său.
În lipsa oricăreia dintre condiţiile mai sus arătate, se poate invoca excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, care, atunci când este găsită ca fiind întemeiată, are drept consecinţă respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes.
În speţă, recurenta contestă calitatea reclamantei de persoană interesată doar din perspectiva faptului că, începând cu data de 14.07.2022, aceasta nu mai este titulara contractului de închiriere pentru linia de cale ferată îngustă Buru – Baia de Arieş, împrejurare în raport de care apreciază că, nemaiavând nicio legătură cu această linie de cale ferată, reclamanta nu mai are interes în susţinerea acţiunii.
Recurenta pretinde, aşadar, că interesul care a existat la data sesizării instanţei nu mai îndeplineşte condiţia de a fi actual, câtă vreme, ulterior acestui moment, pe parcursul derulării procesului, reclamanta a pierdut beneficiul contractului de închiriere a liniei de cale ferată îngustă şi nu mai desfăşoară activităţi specifice cu mocăniţa în munţii Apuseni.
Deşi este adevărat că actualitatea interesului trebuie să se verifice nu numai la data sesizării instanţei, ci pe tot parcursul procesului, în scopul prefigurării folosului efectiv pe care partea l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii în procedura specifică, aspectul relevat de recurentă, ce vizează o împrejurare apărută ulterior introducerii acţiunii, nu poate fi reţinut ca argument cu valoare absolută pentru justificarea lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de anulare a mărcii, întrucât interesul afirmat la data introducerii acţiunii nu este legat în mod necesar şi exclusiv de folosirea efectivă a respectivului tronson de cale de linie ferată îngustă, ce a făcut obiectul contractului de închiriere reziliat, ci de activitatea specifică desfăşurată de reclamantă în domeniul feroviar, activitate care constă în prestarea unui serviciu turistic de plimbări cu mocăniţa pe linia de cale ferată cu ecartament îngust. Cu alte cuvinte, interesul reclamantei derivă din aceea că activează în domeniul transportului feroviar, respectiv linie de cale ferată cu ecartament îngust, oferind acelaşi tip de servicii turistice, plimbare cu mocăniţa, în acelaşi spaţiu geografic, ca şi pârâta.
În aceste circumstanţe, rezilierea contractului de închiriere a liniei de cale ferată Buru – Baia de Arieş încheiat de reclamantă cu SAAF S.A. este lipsită de relevanţă în cauză, cu atât mai mult cu cât aceasta a intervenit ulterior momentului depunerii depozitului şi al înregistrării mărcii, dar şi datei înregistrării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, iar, pe de altă parte, în cauză, nu s-a dovedit că, odată cu rezilierea contractului, reclamanta şi-a încetat activitatea în domeniul transportului feroviar.
Aceste aspecte au fost reţinute, ca atare, şi în cuprinsul deciziei atacate, în cadrul analizei pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la apărările de fond prin care pârâta a afirmat lipsa interesului reclamantei în promovarea acţiunii, concluzia instanţei devolutive, în sensul că starea de fapt existentă la momentul formulării acţiunii nu s-a modificat, fiind dedusă în urma evaluării tuturor elementelor de fapt ale pricinii precum şi a materialului probator administrat, astfel că nu poate fi cenzurată în cadrul prezentei căi de atac.
Deşi recurenta contestă aceste statuări ale instanţei de apel, susţinând că, atât timp cât la dosar existau dovezi clare cu privire la rezilierea contractului de închiriere al părţii adverse, în mod nelegal instanţa nu le-a luat în considerare, dând prevalenţă afirmaţiilor reclamantei potrivit cărora contractul ar mai fi încă în derulare, fără a-i solicita să îşi probeze aceste susţineri, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot face obiect de analiză în recurs întrucât aprecierea instanţei devolutive asupra necesităţii administrării unui anumit probatoriu şi asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului, precum şi modul de evaluare de către instanţa devolutivă a probatoriului administrat în cauză, reprezintă chestiuni ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate iar nu de nelegalitatea acesteia.
Pe de altă parte, nu se poate aprecia că, procedând în maniera mai sus prezentată, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., care impun judecătorului îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
Dimpotrivă, aşa cum însăşi recurenta a arătat şi cum rezultă cu prisosinţă şi din încheierea de şedinţă de la termenul la care au avut loc dezbaterile în apel, instanţa a solicitat în mod expres reclamantei lămuriri şi explicaţii cu privire la contractul de închiriere şi la activitatea pe care societatea o desfăşoară în prezent, or, această modalitate de interpelare a reclamantei reprezintă, în concret, tocmai o formă de manifestare a rolului activ al judecătorului, pe care însuşi textul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. o prevede: în acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris.
Este adevărat că, în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele, instanţa este îndreptăţită să dispună şi administrarea probelor pe care le consideră necesare precum şi orice alte măsuri prevăzute de lege chiar dacă părţile se împotrivesc. Însă, împrejurarea că, în cauză, instanţa de apel nu a procedat în acest mod nu echivalează cu încălcarea îndatoririlor ce îi reveneau în virtutea rolului activ de care trebuie să dea dovadă, ci este consecinţa faptului că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, a apreciat că acest lucru nu este necesar.
Instanţa nu are obligaţia, ci doar posibilitatea de a ordona din oficiu probe şi aceasta numai atunci când apreciază că ele sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, instanţa fiind suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora, la aptitudinea lor de a conduce la soluţionarea procesului.
Or, câtă vreme, în speţă, instanţa de apel a considerat că explicaţiile reclamantei sunt suficiente pentru lămurirea aspectelor puse în discuţie şi că nu se impune suplimentarea probatoriului, nu i se poate imputa acesteia lipsa de rol activ, susţinerile în sens contrar formulate de pârâtă prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.
De altfel, în condiţiile în care instanţa devolutivă a apreciat că susţinerile pârâtei referitoare la rezilierea contractului de închiriere nu sunt relevante pentru soluţionarea cauzei, întrucât interesul reclamantei în promovarea acţiunii în justiţie rămâne în continuare justificat câtă vreme în cauză nu s-a probat că aceasta a încetat să îşi deruleze activitatea, este evidentă, o dată în plus, inutilitatea administrării unui probatoriu care să le demonteze şi să răstoarne dovezile aduse de pârâtă în sprijinul lor.
Concluzia instanţei de apel referitoare la continuarea activităţii societăţii reclamantei în domeniu este confirmată şi de probele noi depuse în recurs, în combaterea excepţiilor invocate de recurentă prin motivele de recurs, probe necontestate de către aceasta din urmă, din care rezultă că şi după rezilierea contractului de închiriere, reclamanta a continuat să presteze serviciul turistic de plimbări cu mocăniţa, în mod sezonier, ceea ce demonstrează, o dată în plus, lipsa de relevanţă a împrejurării invocate de recurentă în susţinerea excepţiei lipsei de interes.
Or, în raport de aceste aspecte, este evident că interesul reclamantei în continuarea prezentului demers judiciar subzistă, susţinerile recurentei în sens contrar, invocate în motivarea excepţiei lipsei de interes şi, implicit, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.
Subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, invocând încălcarea prevederilor art. 476 C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 8 şi 13 din acelaşi Cod, susţine că instanţa devolutivă a analizat pretinsa rea-credinţă la înregistrarea mărcii „Mocăniţa Apusenilor”, invocată de către intimata-reclamantă, doar prin prisma susţinerilor acesteia din urmă, ignorând apărările sale, formulate prin întâmpinările depuse la fond şi în apel, în cadrul cărora a demonstrat atât lipsa elementului obiectiv şi a celui subiectiv al relei credinţe, cât şi buna sa credinţă la înregistrarea mărcii.
Chiar dacă instanţa de apel nu era obligată să achieseze la apărările şi argumentele sale, recurenta-pârâtă consideră că aceasta avea obligaţia să le analizeze şi să le răspundă cu propriile argumente, motivarea corespunzătoare reprezentând fundamentul hotărârii judecătoreşti şi, în acelaşi timp, dovada că părţile au fost ascultate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, neîndeplinirea acestor cerinţe echivalează cu nejudecarea cauzei, ceea ce impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Conex, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită să se constate că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene privind analizarea/stabilirea bunei-credinţe la înregistrarea mărcii, în condiţiile în care, deşi, în ceea ce o priveşte, funcţiona prezumţia bunei-credinţe, instanţa de apel a răsturnat sarcina probei motivând că pârâta nu a explicat în mod pertinent, de ce a ales chiar această denumire a mărcii, respectiv „Mocăniţa Apusenilor”, în condiţiile în care, anterior, îşi derula activitatea de plimbare cu mocăniţa, în respectivul areal geografic, folosind denumirea „B.”, ori, în alt areal, drept „C.”, adică prin indicarea concretă a uneia dintre destinaţii.
Recurenta apreciază că, atât timp cât buna credinţă este prezumată de lege, nu trebuia să facă nicio dovadă în acest sens, partea adversă fiind ţinută să dovedească contrariul, anume reaua-credinţă, or, decizia Curţii de apel se întemeiază nu pe dovedirea de către reclamantă a relei-credinţe, ci pe nedovedirea de către pârâtă a bunei sale credinţe, ceea ce este total nelegal, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce priveşte existenţa relei-credinţe, atât elementul obiectiv, cât şi elementul subiectiv au fost greşit reţinute de către instanţa de apel.
În opinia recurentei, data creării unei pagini de D. nu este relevantă pentru a justifica activitatea reclamantei, câtă vreme aceasta din urmă nu folosea nicio linie de cale ferată îngustă şi nu desfăşura activităţi cu Mocăniţa.
A subliniat că este de notorietate faptul că ea, pârâta, exploatează în Munţii Apuseni două Mocăniţe, una din 2002, pe traseul Brad-Criscior şi alta, din 2004, pe traseul Abrud Câmpeni, astfel că nu avea niciun motiv sau interes să acţioneze în scop şicanator, împotriva unei pagini de D., simpla indicare pe pagina de Web a rutelor pe care circulă cele două mocăniţe ale sale nefiind de natură a demonstra scopul ilicit al înregistrării mărcii, deoarece prin marca „Mocăniţa Apusenilor” se referă la ambele mocăniţe pe care le deţine în Munţii Apuseni, între care nu are niciun interes să facă deosebire.
Reiterând afirmaţia că activitatea desfăşurată cu aceste mocăniţe este de notorietate, a solicitat să fie avute în vedere toate probele existente la dosar care demonstrează implicarea sa faţă de mocăniţele din Apuseni şi, în urma reanalizării acestora, să fie admis recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile subsumate de recurentă motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune, ce pun în discuţie, în esenţă, modalitatea în care a fost analizată reaua credinţă la înregistrarea mărcii, pârâta apreciind, pe de o parte, că instanţa de apel nu a luat în considerare toate apărările pe care şi le-a făcut în cauză sub acest aspect, în special pe cele care susţineau şi argumentau buna sa credinţă la înregistrarea mărcii şi neîndeplinirea cerinţelor relei credinţe, iar, pe de altă parte, că instanţa a aplicat greşit legea atunci când a constatat că elementele de apreciere a relei credinţe sunt întrunite.
Dată fiind unicitatea raţionamentului juridic ce stă la baza soluţiei ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, prin raportare, pe de o parte, la considerentele deciziei atacate ce conţin argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în sensul îndeplinirii condiţiilor relei credinţe la înregistrarea mărcii în litigiu, iar, pe de altă parte, la apărările pe care pârâta susţine că şi le-a făcut în cauză, cu luarea în considerare şi a limitelor devoluţiunii stabilite de reclamantă prin cererea de apel, urmând ca, în aceste repere, să se verifice dacă decizia instanţei de apel corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi exigenţelor dreptului părţii la un proces echitabil, în sensul jurisprudenţei CEDO în materie, respectiv, dacă instanţa devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că reaua credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoaşterea faptului relevant, respectiv, existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).
Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.
Astfel concepută, reaua credinţă ce interesează dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obţine foloase injuste sau, cel puţin, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectată, între altele, în hotărârea pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C – 529/07 (Chocoladefabriken Lindt &Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în analiza relei credinţe, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant – elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Analizând decizia atacată prin prisma susţinerilor recurentei circumscrise motivelor de recurs anterior menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza relei credinţe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menţionată, susţinerile recurentei pârâte referitoare la încălcarea acestora şi, deopotrivă, la aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind nefondate.
Astfel, referitor la elementul obiectiv (cunoaşterea faptului relevant), instanţa de apel a apreciat că este dincolo de orice dubiu rezonabil că pârâtă a cunoscut în mod efectiv faptul că reclamanta presta serviciul constând în plimbările cu mocăniţa sub denumirea de „Mocăniţa Apusenilor” în acelaşi areal geografic, câtă vreme, pe de o parte, reclamanta administrează încă din anul 2018 (cu doi ani înainte de data efectuării depozitului) pagina de D. intitulată „Mocăniţa Apusenilor”, folosind această denumire înaintea publicului larg şi asociind-o cu imaginea unei mocăniţe diesel folosită de către reclamantă, denumire care a căpătat o anume notorietate în rândul consumatorilor avizaţi şi al comunităţii din domeniul transportului feroviar, prin intermediul publicităţii, al postărilor şi al anunţurilor plătite în acest scop, iar, pe de altă parte, cele două societăţi în litigiu îşi desfăşoară activitatea în acelaşi areal.
Deşi recurenta pârâtă contestă relevanţa paginii de D. create de reclamantă în justificarea activităţii acesteia, susţinând, implicit, că ea nu poate constitui faptul relevant, respectiv, elementul obiectiv al relei credinţe, Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel sunt pertinente, câtă vreme deschiderea şi administrarea respectivei pagini de D., chiar anterioare momentului începerii derulării activităţii propriu-zise, pot fi circumscrise activităţii specifice societăţii, întrucât au avut drept scop chiar promovarea serviciilor ce urmau a fi prestate în considerarea obiectului său de activitate. Or, câtă vreme denumirea Mocăniţa Apusenilor folosită în cadrul acesteia a căpătat notorietate în rândul consumatorilor avizaţi şi al comunităţii din domeniul transportului feroviar, este cert că pârâtă a cunoscut în mod efectiv faptul că reclamanta presta (ori urma să presteze) serviciul constând în plimbările cu mocăniţa sub denumirea de „Mocăniţa Apusenilor”, în acelaşi areal geografic.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată că, în analiza elementului obiectiv al relei credinţe, instanţa de apel a analizat nu doar susţinerile reclamantei şi probele administrate la solicitarea acesteia, ci şi apărările pe care ea însăşi le-a invocat în cuprinsul întâmpinărilor depuse în ambele etape judiciare, înscrisurile ataşate acestora precum şi răspunsurile la interogatoriul ce i-a fost luat în faţa primei instanţe, în considerentele deciziei atacate fiind făcute referiri explicite la conţinutul concret al acestora.
Astfel, apărările intimatei-pârâte în sensul că, la nivelul anului 2018, apelanta-reclamantă nu derula încă activitatea specifică, întrucât contractul de exploatare a liniei de cale ferată s-a încheiat abia în luna martie 2020, au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind nerelevante şi înlăturate ca atare, Curtea reţinând, în mod judicios faptul că, faţă de obiectul concret al cauzei, verificarea relei credinţe a pârâtei se face în raport de data cererii de marcă, adică luna mai 2020, dată la care respectivul contract era deja în vigoare.
Pe de altă parte, instanţa de apel a subliniat că, la analiza specifică a cauzei trebuie avute în vedere inclusiv activităţile premergătoare derulării activităţii comerciale, ce constau în promovarea acestei activităţi, or, câtă vreme reclamanta a susţinut şi a dovedit că a prestat acest tip de serviciu încă din anul 2019, sens în care a depus la dosar probe constând în postările de pe pagina de D., în mod corect acestea au fost reţinute ca făcând parte din obiectul de activitate al societăţii.
În aceste circumstanţe, concluzia instanţei de apel în sensul că, la momentul formulării cererii de înregistrare a mărcii „Mocăniţa Apusenilor”, pârâta trebuia să aibă cunoştinţă, cel puţin din perspectiva prezenţei în mediul online şi a informaţiilor disponibile în spaţiul public al aceleiaşi pieţe, dacă nu din vecinătatea geografică, de împrejurarea că un alt comerciant, respectiv reclamanta, utiliza aceeaşi denumire în desfăşurarea unor activităţii şi în prestarea unor servicii similare cu cele pentru care marca a fost solicitată la înregistrare, apare ca fiind rezultatul unei corecte aplicări a regulilor de evaluare a relei-credinţe, în raport cu elementele concrete ale cauzei, demonstrând întrunirea elementului obiectiv al acesteia, anume cunoaşterea faptului relevant.
Analiza astfel efectuată şi concluzia relevată la capătul ei pune în evidenţă corecta aplicare a legii, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a evaluat datele factuale ale cauzei nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăşi, concluzia nelegalităţii soluţiei adoptate, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nici incidenţa în cauză a acestui caz de casare, câtă vreme nu s-a invocat şi, cu atât mai puţin, nu s-a demonstrat maniera în care, prin aceste statuări, instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material.
De altfel, continuând analiza relei credinţe din perspectiva elementului obiectiv, instanţa de apel a constatat similaritatea serviciilor pe care societăţile aflate în litigiu le prestează în desfăşurarea obiectului de activitate, în sensul că ambele părţi activează în domeniul transportului feroviar, organizând plimbări cu mocăniţa de cale ferată îngustă în judeţul Alba, şi, ţinând cont de data la care apelanta-reclamantă şi-a început activitatea economică şi de faptul că administratorul intimatei-pârâte desfăşura de o perioadă îndelungată de timp activitate în domeniul transportului feroviar, având experienţă în respectiva sferă economică, a concluzionat, o dată în plus, în sensul că, în momentul efectuării depozitului pârâta cunoştea existenţa şi folosirea semnului „Mocăniţa Apusenilor” de către reclamantă.
Sub aspectul elementului subiectiv, reprezentat de scopul ilicit al înregistrării mărcii şi intenţia de a o prejudicia pe reclamantă, Curtea a apreciat că acesta rezultă din materialitatea faptelor, că intenţia de rea-credinţă a pârâtei a existat în momentul efectuării depozitului, aceasta fiind conturată într-o încercare de a indisponibiliza folosirea semnului de către un alt comerciant şi de a prelua denumirea utilizată de reclamantă, pârâta urmărind, de fapt, exploatarea semnului pe care reclamanta îl folosea şi îl consolidase, prin subminarea intereselor economice ale reclamantei, prin captarea şi redirecţionarea clientelei către propria afacere.
În motivarea concluziei cu privire la intenţia pârâtei, instanţa de apel a mai reţinut că, deşi pârâta avea un drept provizoriu asupra mărcii începând cu data depozitului, aceasta nu a uzitat de acest drept, în sensul aducerii demersului la cunoştinţa publicului, că articolele de presă publicate la scurt timp după obţinerea certificatului de înregistrare a mărcii surprind întreaga denumire – „Mocăniţa Apusenilor” – cu referire la serviciul intimatei, creând confuzie în rândul consumatorilor cu privire la originea serviciului prestat sub această denumire, aspect care rezultă atât din recenziile lăsate pe platforma F., cât şi din articolele de presă, fiind, aşadar, deturnată funcţia principală a mărcii de a garanta utilizatorului date privind identitatea de origine a serviciului desemnat de marcă.
În plus, instanţa de apel a constatat că pârâtă nu a explicat, în mod pertinent, de ce a ales chiar această denumire a mărcii, respectiv „Mocăniţa Apusenilor”, în condiţiile în care, anterior, în derularea activităţii de plimbare cu mocăniţa, în respectivul areal geografic, folosise denumirea B., ori în alt areal, C., adică prin indicarea concretă a uneia dintre destinaţii şi, doar după ce reclamanta a început să folosească denumirea Mocăniţa Apusenilor, a procedat la înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere.
Raportându-se la acest din urmă considerent al deciziei atacate, recurenta pretinde că, în analiza pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel ar fi răsturnat sarcina probei şi i-ar fi pretins să-şi demonstreze buna credinţă, deşi reclamanta era cea care avea obligaţia de a proba reaua credinţă la înregistrarea mărcii, astfel că decizia pronunţată se întemeiază nu pe dovedirea de către reclamantă a relei credinţe, ci pe nedovedirea de către pârâtă a bunei sale credinţe, ceea ce este total nelegal.
Susţinerile recurentei sunt vădit nefondate. În realitate, verificând îndeplinirea elementului subiectiv al relei credinţe, instanţa de apel, după ce a reţinut că pârâta avea un drept provizoriu asupra mărcii începând cu data depozitului, însă nu l-a utilizat în sensul aducerii demersului la cunoştinţa publicului, a analizat modul în care pârâta a răspuns la întrebările din interogatoriul administrat în primă instanţă şi, remarcând caracterul evaziv şi lacunar al răspunsurilor oferite, a reţinut concluzia de mai sus, în sensul că pârâta nu a reuşit să explice de ce a ales denumirea Mocăniţa Apusenilor.
Astfel, având în vedere că, pe lângă marca ce formează obiectul prezentului litigiu, recurenta mai figurează ca titular al mărcii „G.”, aferentă obiectivului turistic care are ca punct de plecare gara Huţulca, Moldoviţa, precum şi faptul că în exploatarea tronsonului de cale ferată Câmpeni-Abrud, recurenta a folosit denumirea „B.” (apoi „B.”), ambele denumiri incluzând, deci, cel puţin una dintre destinaţiile trenurilor, prin interogatoriul ce i-a fost luat la fond, i s-a solicitat să explice de ce a ales, în cazul de faţă, denumirea „Mocaniţa Apusenilor” şi nu a procedat în maniera aleasă pentru celelalte obiective, adică prin indicarea concretă a uneia dintre destinaţii.
Analizând modul în care a răspuns la întrebările formulate, instanţa de apel a apreciat că pârâta nu oferă o explicaţie pertinentă pentru alegerea făcută şi, coroborând acest aspect cu concluzia rezultată din analiza înscrisurilor pe care aceeaşi parte le-a depus la dosar, în sensul că ele nu dovedesc folosirea de către pârâtă, anterior înregistrării mărcii Mocăniţa Apusenilor, a acestei sintagme, ci doar faptul că a derulat servicii constând în plimbare cu mocăniţa în zona Apusenilor, a reţinut că apărările pe care aceasta şi le-a făcut în dovedirea bunei credinţe, sunt neîntemeiate.
Or, aceste statuări ale instanţei de apel nu pot justifica concluzia pe care recurenta încearcă să o acrediteze, anume aceea că instanţa ar fi răsturnat sarcina probei şi i-ar fi impus să-şi dovedească buna credinţă deşi, în cauză, reclamanta era cea care trebuia să dovedească reaua ei credinţa, ci demonstrează, de fapt, că în soluţionarea litigiului, instanţa a luat în considerare toate elementele cauzei, toate susţinerile şi apărările pe care ambele părţi şi le-au făcut în proces, precum şi probele administrate la solicitarea lor, demersul instanţei devolutive circumscriindu-se întru totul analizei specifice acţiunii în anularea unei mărci pentru înregistrarea ei cu rea credinţă, potrivit normelor de drept material aplicabile şi criteriilor ce derivă din jurisprudenţa CJUE, dar şi obligaţiei ce îi revine de a lămuri cauza sub toate aspectele, cu respectarea, în acelaşi timp, a dreptului părţilor la un proces echitabil, care impune instanţei obligaţia corelativă de a examina toate problemele esenţiale care i-au fost supuse şi de a oferi un răspuns la acestea.
De vreme ce recurenta invocase în apărare buna credinţă la înregistrarea mărcii, pretinzând că nu a urmărit fraudarea intereselor reclamantei, instanţa de apel a verificat aceste susţineri şi probele aduse în sprijinul lor, în contextul analizei ce viza îndeplinirea elementului subiectiv al relei credinţe.
Faptul că aspectele invocate drept dovezi ale bunei sale credinţe au fost interpretate de instanţa de apel într-o altă manieră decât cea agreată de pârâtă, respectiv, în sensul că, de fapt, ar contura elementul subiectiv al relei credinţe, nu echivalează nici cu deturnarea analizei de la obiectul căruia aceasta ar fi trebuit să i se circumscrie, anume reaua credinţă a pârâtei, şi nici cu răsturnarea sarcinii probei, câtă vreme instanţa nu a făcut nimic altceva decât să îşi exercite obligaţia ce îi revenea în raport de dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., anume aceea de a examina probele şi de a pronunţa soluţia pe baza acestora, în raport cu intima sa convingere.
În raport de aceste considerente, reţinând caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de recurentă sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a concluzionat că, în contextul în care pârâta folosea, anterior înregistrării mărcii, un alt semn pentru propria activitate, decizia de a înregistra marca cu sintagma uzitată de un concurent al său pe aceeaşi piaţă şi areal geografic nu poate fi o simplă coincidenţă, ci conturează, de fapt, elementul subiectiv al relei credinţe, în sens de comportament care se îndepărtează de principiile recunoscute de conduita etică sau de uzanţele comerciale cinstite, conduită care, de altfel, a produs confuzie în rândul consumatorilor astfel cum s-a arătat mai sus.
Deşi, de regulă, verificarea existenţei relei credinţe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare, şi faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum şi cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanţă, din perspectiva analizării relei credinţe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.
Or, dând eficienţă acestei reguli de analiză, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la activitatea desfăşurată de pârâtă anterior înregistrării mărcii, din care a dedus existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe.
De altfel, analizând în continuare buna credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii, în raport de aspectele relevate de parte în acest sens, Curtea a apreciat că ea nu poate fi dedusă din simplul fapt că pârâta probează că foloseşte marca în activitatea sa economică şi nici din credinţa pe care aceasta o are că trebuie să fie titularul mărcii, fiind mai potrivită a o utiliza datorită faptului că deţine locomotive cu aburi, în timp ce reclamanta are o locomotivă diesel ce ar fi un model inferior. Astfel, Curtea a arătat că succesul unei afaceri, chiar preexistent, nu ar putea fi fondat pe uzurparea unui semn folosit de un alt comerciant, ca o sancţiune că acest din urmă comerciant ar derula, în opinia celui dintâi, o activitate de o calitate inferioară. Dimpotrivă, o atare conduită, argumentată astfel, susţine mai degrabă teza eliminării comerciantului ori a deturnării clientelei şi, implicit, a relei credinţe la înregistrarea mărcii.
Deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţine greşita interpretare şi aplicare a legii precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, mai degrabă, aprecierile instanţei devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.
Este adevărat că, de principiu, analiza relei credinţe impune analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor. Însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei credinţe, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport de aceştia, a fost stabilită îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe distincte ale relei credinţe.
Or, motivarea deciziei atacate pune în evidenţă parcurgerea tuturor etapelor de analiză a relei credinţe, instanţa de apel aplicând corect regulile de evaluare a acesteia la circumstanţele concrete ale cauzei, demonstrând întrunirea ambelor elemente ce o compun, respectiv, cunoaşterea faptului relevant, anume existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), precum şi intenţia frauduloasă (elementul subiectiv), împrejurare în raport de care, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nici criticile circumscrise de pârâtă motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ. nu justifică admiterea căii de atac promovate câtă vreme, potrivit celor deja arătate, din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă cu prisosinţă că toate apărările şi probele pe care partea le-a invocat prin întâmpinările formulate în cele două etape procesuale anterioare au fost analizate.
Pretinzând în cadrul acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a analizat reaua credinţă doar prin prisma susţinerilor reclamantei, ignorând apărările sale, formulate prin întâmpinările depuse la fond şi în apel, recurenta consideră că instanţa devolutivă a încălcat prevederile art. 8, 13 şi 476 C. proc. civ.. A invocat, în acest sens, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că motivarea reprezintă fundamentul hotărârii judecătoreşti şi, în acelaşi timp, dovada că părţile au fost ascultate, neîndeplinirea acestor cerinţe echivalând cu nejudecarea cauzei.
Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, potrivit celor deja arătate, instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în anularea mărcii pentru înregistrarea ei cu rea credinţă, respingând pretenţiile deduse judecăţii după ce a verificat ea însăşi îndeplinirea acestora, raportat la criticile formulate de reclamantă dar şi la apărările invocate de pârâtă prin întâmpinare, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor esenţiale ale cauzei.
Pe de altă parte, criticile care susţin încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ. care, potrivit opiniei recurentei, impuneau acesteia să efectueze o nouă judecată asupra fondului, respectiv, analizarea atât a cererii reclamantei, a argumentelor şi a probelor aduse în susţinerea ei, cât şi, în aceeaşi măsură, analizarea apărărilor făcute de intimat precum şi a argumentelor şi a probaţiunii aduse în susţinerea acesteia prin întâmpinările formulate în ambele faze procesuale, fond şi apel, sunt vădit nefondate, ele fiind formulate cu neobservarea unei reguli care este de esenţa judecăţii în apel, anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluţiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conţine cererea/memoriul de apel.
În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc în mod explicit faptul că „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”.
Este adevărat că, potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel se poate pronunţa „în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă” dar acest lucru este permis numai în acele cazuri în care apelul nu se motivează sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi. Prin urmare, această din urmă situaţie este una de excepţie, în care legea permite instanţei de apel să reevalueze toate cererile, apărările şi probele administrate în faţa primei instanţe.
Or, în speţă – după cum s-a şi reţinut prin decizia recurată – instanţa devolutivă a fost învestită cu un apel motivat, aşa încât, potrivit regulii înscrise în art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac, iar nu la o analiză a oricăror susţineri care se regăseau în întâmpinarea formulată de pârâtă la fond.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că demersul analitic aparţinând instanţei devolutive este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., susţinerile recurentei în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.
De altfel, afirmaţiile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a principiului egalităţii şi a dreptului la apărare, din perspectiva faptului că nu i-ar fi analizat apărările formulate în cauză, nici nu au corespondent în realitate câtă vreme, aşa cum s-a arătat în cadrul motivului de recurs anterior, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, instanţa de apel a avut în vedere, deopotrivă, şi apărările pârâtei din cuprinsul întâmpinării, apărări în cadrul cărora aceasta reiterase susţinerile formulate în faţa instanţei de fond, precum şi probele administrate la solicitarea ambelor părţi, atât la fond cât şi în apel, la care a făcut trimiteri explicite în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.
Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat şi nu i-a înlăturat cu propriile argumente toate apărările, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.
În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi chestiunilor de fapt şi de drept pe care acestea şi-au întemeiat cererile şi apărările. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.
Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.
Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor şi apărărilor esenţiale formulate în cauză, Înalta Curte constată că nici cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
Sursa informației: www.scj.ro.
