Lipsa controlului de legalitate asupra probelor administrate și a actelor efectuate de către organele de urmărire penală ulterior sesizării instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției

10 iun. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 598
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Cu titlu preliminar, se impune a fi precizat că procedura acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă o parte din amprenta conceptului de „justiție negociată” asupra dreptului procesual român, fiind prevăzută cu titlu de noutate în actuala reglementare, alături de instituția similară a recunoașterii învinuirii deja consacrată legislativ prin intermediul vechiului Cod de procedură penală. Sediul materiei îl constituie Titlul IV. Proceduri speciale, Capitolul I. Acordul de recunoaștere a vinovăției (art. 478-488 C.p.p.).

Prezentul articol nu își propune să analizeze aparentele „beneficii” ale încheierii unui asemenea acord de către inculpat, ci evidențierea uneia dintre lacunele majore ale acestei proceduri speciale, respectiv lipsa posibilității de exercitare a controlului de legalitate asupra probelor administrate și a actelor efectuate de către organele de urmărire penală în prima fază a procesului penal.

Astfel, analiza va avea ca punct de plecare dispozițiile art. 483 alin. (1) C.p.p. potrivit cărora, după încheierea acordului, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia actul de procedură, însoțit de dosarul de urmărire penală. În continuare, dispozițiile art. 483 alin. (2) C.p.p. prevăd că în situația în care acordul se încheie numai cu privire la unele dintre fapte sau cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau ceilalți inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat.

Art. 484 alin. (1) C.p.p. prevede că lipsa mențiunilor cuprinse în art. 482 C.p.p. sau nerespectarea condițiilor cuprinse în art. 483 C.p.p. obligă instanța să sesizeze conducătorul parchetului care a emis acordul, în vederea acoperirii, în termen de cel mult 5 zile, a omisiunilor indicate. Nu în ultimul rând, dispozițiile art. 484 alin. (2) C.p.p. garantează desfășurarea procedurii în ședință publică, pronunțarea asupra acordului urmând a fi făcută prin sentință, ulterior ascultării procurorului, inculpatului, avocatului inculpatului și după caz, a părților și persoanei vătămate prezente la termenul de judecată.

În fine, conform dispozițiilor art. 485 alin. (1) C.p.p., în măsura îndeplinirii condițiilor art. 480-482 C.p.p. cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, acordul urmează a fi admis. Per a contrario, în măsura în care condițiile art. 480-482 C.p.p. nu sunt îndeplinite cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului sau dacă soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord este nelegală sau nejustificat de blândă (în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului), acordul urmează a fi respins de către instanță, iar dosarul urmează a fi trimis procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Deși demersul privind introducerea tezei nelegalității printre motivele de respingere a acordului merită salutat, este important de precizat că acesta apare târziu pe axa existenței instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, dobândind consacrare legislativă abia prin intermediul O.U.G. 18/2016[1].

Astfel, trecând cu vederea deja uzualele neconcordanțe semantice (utilizarea sintagmei de „faptă penală” în situația admiterii acordului și a termenului de „infracțiune” în situația respingerii acestuia), sau consacrarea legislativă a încălcării prezumției de nevinovăție (utilizarea sintagmei „periculozitatea infractorului” deși acordul de recunoaștere a vinovăției este respins și urmărirea penală urmează a fi continuată), sau excluderea suspectului din lista subiecților procesuali citați și ascultați în ședință publică[2], sau chiar simplificarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei și gruparea acestora în conceptul de soluție „nejustificat de blândă” (sic!)[3], în prezentul articol analiza urmează a fi concentrată asupra inexistenței unui control de legalitate efectiv din partea instanței chemate să se pronunțe asupra acordului.

Astfel, prin parcurgerea dispozițiilor art. 478-488 C.p.p., se poate concluziona că instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, în forma actuală, reprezintă o instituție-hibrid (din păcate, nu singura[4]) care aduce atingere principiului separării funcțiilor judiciare, așa cum acesta este ocrotit de dispozițiile art. 3 C.p.p. Prin urmare, se observă că instanța sesizată nu are posibilitatea de a stabili sau de modifica încadrarea juridică a faptei, felul și cuantumul pedepsei, forma de executare a acesteia etc., având doar prerogativa admiterii sau respingerii soluției stabilite în mod provizoriu de către procurorul de caz. Cu alte cuvinte, funcția de judecată (art. 3 alin. (1) lit. d C.p.p.) este partajată între procurorul de caz și instanța chemată să se pronunțe asupra acordului.

O altă dispoziție care trădează natura hibridă a instituției analizate se regăsește în dispozițiile art. 484 alin. (1) C.p.p., instanța sesizată prin acord având la rândul său posibilitatea de sesiza conducătorul parchetului în scopul acoperirii omisiunilor indicate în termen de cel mult 5 zile. În acest fel, instanța sesizată prin acord împrumută atribuții proprii funcției de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată [art. 3 alin. (1) lit. c C.p.p.], similare celor exercitate de către judecătorul de cameră preliminară în etapa specifică [art. 345 alin. (3) C.p.p.].

Cu toate acestea, analiza va fi concentrată pe identificarea posibilității instanței de a cenzura din perspectiva legalității actele de urmărire penală efectuate și modalitatea în care a fost administrată probațiunea anterior încheierii acordului între inculpat și procuror.

Importanța acestei probleme rezidă în respectarea principiului legalității procesului penal (art. 2 C.p.p.), în ocrotirea prezumției de nevinovăție a celorlalți suspecți/inculpați din dosar (art. 4 C.p.p.) precum și, în necesitatea evitării pronunțării unor soluții ireconciliabile raportate la aceeași realitate juridică. Această din urmă ipoteză poate fi anticipată lecturând dispozițiile art. 483 alin. (2) C.p.p. și poate apărea în situația în care o parte dintre inculpați optează pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, pe când restul optează pentru procedura de drept comun, și cu privire la aceștia procurorul de caz dispune o soluție de trimitere în judecată. În atare condiții, există posibilitatea ca pentru o parte dintre inculpați, instanța sesizată să dispună admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și să consolideze eventuala soluție de condamnare negociată în prealabil, pe când restul inculpaților să ajungă din nou în faza de urmărire penală ca urmare a pronunțării de către judecătorul de cameră preliminară a unei soluții de restituire a cauzei la parchet.

Astfel, în vederea acordării unei minime protecții principiilor expuse supra, instanței sesizate cu acordul de recunoaștere a vinovăției ar trebui să îi fie recunoscută competența funcțională de verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar nu doar competența funcțională de verificare a legalității soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord [art. 485 alin. (1) lit. b teza a II-a C.p.p.], care oricum apare ca un concept insuficient definit față de rigoarea de previzibilitate pe care ar trebui să o îndeplinească orice dispoziție legală.

Mai mult decât atât, în ipoteza inexistenței posibilității de cenzură a modalității de administrate a probelor și de efectuare a actelor de către organele de urmărire penală, apare ca lipsită de interes citarea subiecților procesuali enumerați de dispozițiile art. 484 alin. (2) C.p.p., în condițiile în care demersul intelectual al acestora, expus la momentul ascultării de către instanța sesizată, se materializează, în final, într-o soluție de admitere sau de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat de către un alt inculpat din dosar.

Prin reducere la absurd, chiar și în ipoteza în care sintagma „soluție nelegală” (art. 485 alin. (1) lit. b teza a II-a C.p.p.) ar permite extinderea retroactivă a analizei de legalitate la actele premergătoare acordului, instanța tot nu ar deține competența funcțională să sancționeze, prin intermediul dispozițiilor art. 280-282 C.p.p., derapajele organelor de urmărire penală, în condițiile în care aceasta este limitată legislativ la demersul de admitere sau respingere a acordului cu care a fost sesizată. Cu alte cuvinte, în cel mai optimist scenariu, instanța poate constata existența la dosar a unor acte pasibile de nulitate (fie ea absolută sau relativă) și le poate include pe acestea sub umbrela soluției judiciare de respingere a acordului ca urmare a constatării caracterului nelegal al soluției negociate.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

De lege ferenda, consider că într-o primă fază, acordul de recunoaștere de vinovăție ar trebui să treacă prin filtrul judecătorului de cameră preliminară în vederea verificării competenței și legalității sesizării instanței precum și în vederea verificării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, pentru ca abia ulterior parcurgerii acestei etape, acordul să fie analizat sub aspectul temeiniciei de către instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Totodată, apreciez că analiza de legalitate a actelor de urmărire penală și a probațiunii proprii cauzei în care a fost încheiat acordul, ar trebui efectuată la același moment procesual, în același cadru și de către același judecător de cameră preliminară învestit conform dispozițiilor art. 342 C.p.p. ca efect al emiterii rechizitoriului în dosar.

Într-adevăr, o astfel de soluție legislativă ar fi în măsură să afecteze celeritatea specifică procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, însă aceasta prezintă aptitudinea imediată de a pune la adăpost actul de justiție de existența unor soluții contradictorii, și de ce nu, pe termen lung, poate chiar aptitudinea de reducere a duratei procesului penal, servind ca factor motivatoriu pentru organele de urmărire penală în dezideratul de soluționare a cauzelor într-un termen optim și previzibil.


[1] Forma în vigoare anterior O.U.G. 18/2016:

 Art. 485. Soluțiile instanței. (1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:

a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

 b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 – 482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

[2] Aspect care nu a fost sancționat prin Decizia C.C.R. nr. 235/2015 și ca urmare, nu a fost complinit prin O.U.G. 18/2016.

[3] După cum s-a reținut și în doctrina de specialitate: „În absența unor criterii legale în funcție de care să fie determinată natura unei soluții nejustificat de blânde doctrina a propus criteriul proporționalității, potrivit căruia un acord poate fi respins pe acest motiv atunci când soluția pe care o conține este disproporționat de blândă în raport cu soluțiile adoptate de instanță în cazuri similare” (C. Ghigheci, în Noul Cod de procedură penală comentat, p. 1277 apud A. Zarafiu, Procedură penală- Partea generală. Partea Specială., Ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 513).

[4] De exemplu, dispozițiile art. 318 alin. (14) C.p.p., care stabilesc competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară în ipoteza dispunerii de către procuror a unei soluții de renunțare la urmărirea penală, obligă judecătorul la verificarea atât a legalității cât și a temeiniciei soluției dispuse. În atare condiții, dispozițiile enunțate supra exced limitele funcționale stabilite de art. 3 alin. (1) lit. c C.p.p. în sarcina judecătorului de cameră preliminară, respectiv „verificarea legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată”.

Lipsa controlului de legalitate asupra probelor administrate și a actelor efectuate de către organele de urmărire penală ulterior sesizării instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției was last modified: iunie 9th, 2020 by Paul Ghiban

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice