Limitele verificării competenței organelor de urmărire penală

11 iun. 2020
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2181
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Potrivit dispozițiilor regăsite în conținutul normativ al art. 56 alin. (6) din legea procesuală penală, competența de a conduce și supraveghea urmărirea penală revine procurorului de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în prima instanță cauza, cu excepția acelor cazuri în care legea prevede altfel.

Corelativ, ca o garanție a respectării normelor care reglementează materia competenței, legiuitorul a prevăzut în mod expres în sarcina organelor de urmărire penală[1] obligația ca, imediat după sesizare, să își verifice competența, indicând totodată și conduita pe care trebuie să o urmeze în cazul în care, în urma acestui examen, acestea constată că nu sunt competente să dispună asupra sesizării.

Deși acest text de lege nu prezintă dificultăți în interpretare, apreciez că există o situație particulară ce evidențiază totuși un neajuns al acestuia, neajuns generat, pe de o parte de caracterul imperativ și general al reglementării (organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare și, bineînțeles, să acționeze în consecință) și de distincția existentă între începerea urmăririi penale in rem și efectuarea în continuare a urmăririi penale, pe de altă parte.

În concret, obligația de a-și verifica competența după criteriul calității persoanei, parte a noțiunii de competență, subzistă și în cazurile în care în actul procedural al sesizării este indicat ca făptuitor o persoană ce deține o calitate dintre cele care atrag competența după calitatea persoanei a unui alt organ de urmărire?

Fără a dezvolta cu acest prilej toate implicațiile juridice ale unei reglementări care nu își confirmă autonomia conceptuală în toate cazurile, consider că verificarea imediat după sesizare a calității pe care o are persoana arătată ca fiind făptuitor și declinarea de competență ulterioară, reprezintă o practică judiciară greșită a organelor de urmărire penală care scapă din vedere funcționalitatea procedurală a urmăririi penale in rem, care, după cum și denumirea o arată, vizează și presupune doar investigația cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În practica organelor de urmărire penală[2] sunt numeroase acele situații în care are loc o declinare de competență pe criteriul calității persoanei încă din faza in rem a urmăririi penale, deși o atare calitate ar trebui să nu aibă relevanță în etapa investigativă a faptei.

Așa fiind, în cele ce urmează voi prezenta succint care sunt, în opinia mea, motivele pentru care voința legiuitorului privitoare la obligația de verificare a competenței imediat după sesizare trebuie interpretată în sensul că verificarea competenței exclude verificările cu privire la criteriul calității persoanei indicate ca fiind făptuitorul.

După cum deja am antamat anterior, urmărirea penală debutează in rem, cvasi-automat, imediat ce organul de urmărire penală, procuror sau organ de cercetare penală, apreciază că actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, chiar și în acele cazuri în care autorul este indicat sau cunoscut, o astfel de reglementare fiind expresia concepției legiuitorului potrivit căreia nicio persoană să nu poate fi acuzată de comiterea vreunei infracțiuni exclusiv pe baza unei sesizări, chiar dacă aceasta prezintă un grad foarte înalt de veridicitate și creează în mintea unui observator obiectiv aparența că cele semnalate, faptă și făptuitor, corespund realității.

Abia ulterior, doar dacă există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană[3] a săvârșit fapta pentru care anterior se începuse urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile care ar lăsa fără temei sau obiect acțiunea penală, organul de urmărire penală va dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de această persoană, care dobândește calitatea de suspect și, implicit, de subiect procesual.

Dincolo de distincția instituită de legea procesuală între începerea urmăriri penale in rem și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, distincție care ar trebui să constituie prin ea însăși un argument necesar și suficient în sprijinul faptului că interpretarea noțiunii de verificare a competenței imediat după sesizare se face fără a lua în seamă particularitățile procedurale specifice unei anumite calități a celui indicat ca fiind făptuitorul, consider că practica organelor de urmărire este una în dezacord cu voința legiuitorului și pe considerentul că se dispune începerea urmăririi penale in rem ,,orientată” încă de la început spre persoana ce e indicată ca făptuitor.

Tocmai din cauza acestei ,,contaminări” a investigării existenței faptei cu elemente specifice unui posibil moment ulterior, respectiv descoperirea celui față de care este îndeplinit standardul probator cerut de dispozițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, se ajunge ca în practica organelor de urmărire penală să se dispună, de pildă, soluții de clasare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) sau b)față de numitul X[4], chiar dacă X nu a fost niciodată suspect, fiind așadar legitimă întrebarea de a se ști dacă în acest caz X a fost subiect al procedurilor penale sau nu.

Verificarea competenței imediat după sesizare în limitele care exclud criteriul calității persoanei, rezultă, ce-i drept în mod indirect, și din reglementarea regăsită în art. 305 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Potrivit acestui din urmă articol, ,,Față de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.”

După cum se poate observa, aceste dispoziții nu reprezintă altceva decât reglementarea unui caz particular prin care legiuitorul evidențiază că implicațiile procedurale generate de o anumită calitate a celui indicat ca fiind făptuitorul se au în vedere doar după ce există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că acesta, făptuitorul, a săvârșit fapta.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Dacă ar fi să aplicăm raționamentul indus de organele de urmărire penală și situației particulare descrise de alineatul 4 al articolului 305 din legea procesuală, ar trebui să asistăm încă de la debutul urmăririi penale in rem, deci imediat după sesizarea legală, la demersuri prin care să se obțină autorizația prealabilă sau prin care să fie îndeplinită o altă condiție prealabilă cerută de calitatea persoanei indicate ca făptuitor în sesizare.

Or, apare ca incontestabil că voința legiuitorului a fost aceea de a separa cele două forme în care se poate obiectiva o urmărire penală, fără posibilitatea ca în faza in rem, care este prin esența ei orientată doar către faptă, să se țină seamă de elemente corespunzătoare și specifice urmăririi penale in personam, care decurg din calitatea pe care o are suspectul și care ar atrage competența după calitatea persoanei a altui organ judiciar.

Consider că această practică a organelor de urmărire penală este expresia unei confuzii care se face între noțiunea de calitate a persoanei, în accepțiunea dată de dreptul penal material, atunci când, pentru întregirea conținutului constitutiv al unei infracțiuni, legiuitorul atașează subiectului activ nemijlocit condiția existenței unei anumite calități[5] și noțiunea de calitate a persoanei care conduce la o anumită competență, indicată de legiuitor, indiferent de obiectul juridic al infracțiunii săvârșite.

După cum se poate observa, în prima situație noțiunea de calitate a persoanei este relevantă pentru însăși existența faptei care, prin calificarea sa legală, cere un subiect activ nemijlocit calificat, iar în cea de-a doua situație noțiunea de calitate a persoanei generează implicații procedurale sub aspectul competenței după calitatea persoanei a organului care trebuie să efectueze urmărirea penală față de suspect.

Importanța înțelegerii acestei distincții, dar mai cu seamă respectarea rigorilor privind limitele verificării competenței în cadrul urmăririi penale și declinarea de competență generată de criteriul calității persoanei doar după ce s-a depășit etapa investigativă a faptei și doar după dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspectul ce atrage o atare competență, ar scuti organele de urmărire penală de suportarea sancțiunii nulității[6] întregii urmăriri penale generate de încălcarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, interpretate prin raportare la efectele Decizie nr. 302/2017 a instanței de contencios constituțional.


[1] Conform art. 58 din Codul de procedură penală, Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare. Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent. Tot astfel, Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

[2] Confirmată de cele mai multe ori de judecătorul de cameră preliminară.

[3] Care poate fi cea indicată în sesizare sau o altă persoană.

[4] X fiind persoana indicată ca făptuitor de către cel care a formulat sesizarea.

[5] De pildă, în actul procedural al sesizării este indicată o fapta de însușire a unei sume de bani, iar ca făptuitor este indicat funcționarul care are calitatea de administrator sau gestionar al acestei sume. În acest caz, apreciez că organul de urmărire va trebui să înceapă urmărirea penală in rem nu pentru furt, ci pentru infracțiunea de delapidare, în operațiunea de încadrare juridică a faptei neputându-se face abstracție de calitatea celui indicat ca fiind făptuitorul, calitate ce face parte din latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii de delapidare.

[6] Față de caracterul imprecis al considerentelor și al dispozitivului Deciziei nr. 302/2017 pronunțate de către Curtea Constituțională, dat fiind că instanța de contencios constituțional nu face nicio diferențiere între încălcarea competenței materiale și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală superioare față de competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală inferioare, apreciez că, deși criticabilă, nulitatea va fi una absolută indiferent de ,,poziția” pe care o are organul ce efectuează urmărirea penală față de organul competent potrivit legii.

Limitele verificării competenței organelor de urmărire penală was last modified: iulie 16th, 2020 by Ioan Vasilică

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice