Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
560 views
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.
Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.
Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.
Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., „recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit”, şi că „în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie”. Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.
Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.
În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.
Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din decizie, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.
Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.
Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din decizia contestată, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.
Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Deciziei nr. 106/09.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din decizie nu este nelegală.
Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.
În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.
Revenind la decizia contestată în cauză, din conţinutul acesteia rezultă că aceasta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
Este de observat că, deşi recurenţii – reclamanţii nu au indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data menţionată, intimatul – pârât a arătat prin întâmpinarea depusă la dosar faptul că aceştia beneficiază de un titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1823/04.11.2020 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă ca urmare a respingerii apelului pârâţilor, prin decizia civilă nr. 105/25 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Aba – Iulia, secţia I civilă, hotărâre prin care s-a recunoscut reclamanţilor din cauza de faţă dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 03.07.2017, fiind respinse ca prescrise pretenţiile anterioare acestei date.
Prin urmare, recurenţilor-reclamanţi le sunt aplicabile prevederile art. 3 din decizia contestată în cauza de faţă, în baza hotărârii judecătoreşti menţionate, nefiind vorba de recunoaşterea drepturilor lor la VRS 605,225 RON începând cu data de 8.12.2018 (data emiterii deciziei – aşa cum se prevede la art. 4). Prin urmare, recurenţii-reclamanţi nu intră în sfera de aplicare a art. 4 din decizie.
Recurenţii-reclamanţi invoca nelegalitatea deciziei întrucât dreptul acestora ar fi trebuit recunoscut cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, însă reclamanţii nu pot invoca o vătămare prin art. 4 din decizie, întrucât nu aceasta este ipoteza ce le este aplicabilă, ci art. 3 din decizie, care se referă la executarea plăţii drepturilor cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti.
În condiţiile în care prin sentinţa ce reprezintă titlul executoriu (sentinţa civilă nr. 1823/04.11.2020 a Tribunalului Alba), a admis excepţia prescripţiei drepturilor reclamanţilor pentru perioada anterioară datei de 03.07.2017, nu poate fi încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri şi obligat intimatul – pârât să recunoască reclamanţilor un drept pentru exercitarea căruia o instanţă de judecată a considerat că a intervenit prescripţia extinctivă.
Mai mult decât atât, reclamanţii, titulari ei înşişi ai unui titlu executoriu nu pot invoca în beneficiul lor situaţia altor colegi care deţin titluri executorii cu recunoaşterea dreptului la VRS 605,225 RON începând cu o dată anterioară celei recunoscute reclamanţilor prin titlu executoriu, respectiv cu data de 01.08.2016. Hotărârile judecătoreşti la care fac trimitere reclamanţii, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.
Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate.
Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul.
Sursa informației: www.scj.ro.
