Libertatea de creație muzicală

29 dec. 2022
Vizualizari: 314
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În decizii relativ recente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra protecției creației intelectuale, ultima răspunzând la întrebarea dacă preluarea electronică a unui eșantion de două secunde dintr-o operă muzicală constituie plagiat. Cu alte cuvinte, instanța europeană a repus în discuție limitele libertății de creație muzicală, domeniu în care plagiatul se manifestă tot mai amplu.

Înainte de a prezenta argumentele instanței, precizez că, potrivit art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (CEDO), orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, drept ce include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Totodată, se prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru apărarea unor valori fundamentale: securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Pe acest model s-a înscris în art. 30, alin. 1 din Constituția României că se declară inviolabilă libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public”, iar limitările au fost preluate în art. 53, alin. 1.

Pentru a fi justificată ingerința în libertatea de creație, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, respectiv protecția moralei, reputației sau a drepturilor altora și să fie necesară într-o societate democratică. Prin urmare, orice limitare concretă a libertății de exprimare trebuie să fie acceptată cu precauție și numai după realizarea unui control efectiv al proporționalității între scopul urmărit prin acea limitare și mijloacele folosite.

Voi exemplifica această abordare legală asupra creațiilor muzicale, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea, cu ocazia soluționării cauzei C-310/17, a constatat că art. 2-4 din Directiva 2001/29 instituie obligația statelor membre de a prevedea pentru autori un ansamblu de drepturi exclusive vizând „operele” lor, iar la art. 5, o serie de excepții și limitări de la aceste drepturi, fără a se face trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al noțiunii de „operă”. În consecință, a apreciat că această noțiune trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, sens în care a procedat la definirea operei și a condițiilor de protecție. Se arată că un obiect poate fi calificat ca operă dacă întrunește cumulativ două condiții: pe de o parte, să fie original, constituind o creație intelectuală proprie autorului său, iar pe de altă parte, calificarea de operă este rezervată elementelor ce sunt expresia creației intelectuale care o face identificabilă în mod suficient de precis și de obiectiv.

De asemenea, Curtea, prin decizii ulterioare, s-a implicat în definirea originalității, precizând că este protejat prin dreptul de autor un obiect „care este original în sensul că este o creație intelectuală proprie autorului său”, iar opera este originală „dacă ea reflectă personalitatea autorului, dacă acesta a putut să exprime capacitățile sale creative pentru a realiza opera, efectuând alegeri libere și creative”.

Sunt de acord cu deciziile Curții, cu precizarea că în realizarea operei autorul generează în spiritul său o formă sensibilă internă a originalului operei, apoi o exteriorizează într-o formă inteligibilă, comunicată publicului prin prezentare directă sau reproducere. Trecerea de la forma internă la cea externă se face în două moduri: fie autorul acționează direct în realizarea formei sensibile externe prin elaborarea treptată a operei, pe care o divulgă când o consideră completă, aceasta având un suport material (spre exemplu, opera de artă plastică), fie autorul generează o formă internă a operei, în spiritul său, descrisă cu ajutorul unui sistem de informare, un limbaj aflat în domeniul public, pentru a o exterioriza și publica (spre exemplu, opera muzicală). S-a spus că „atunci când Beethoven sau Smetana au început să se închidă în surditatea ultimilor ani de viață, ei au putut, datorită acestei particularități, să continue a compune; ei au generat în mod liber în spiritul lor, grație acestei particularități, forma muzicală la alegerea lor, apoi au descris-o cu ajutorul limbajului muzical… Desigur, ei nu mai puteau să perceapă fizic opera interpretată în fața publicului, dar ei deja o auziseră în spirit..”.

În continuare, Curtea s-a preocupat de relația dintre operă originală și operă derivată, indicând limitări și excepții. Operele derivate sunt create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, printre operele derivate aflându-se adaptările, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere muzicale care reprezintă o muncă intelectuală de creație, fiind protejate sub condiția de a nu aduce atingere exploatării normale a operelor preexistente, în caz contrar autorul operei derivate poate fi acuzat de plagiat.

Apare firească întrebarea: cât și cum îi este permis autorului operei derivate să preia fragmente din operele anterioare?

Răspunsul este diferit:

– în dreptul american, se permite o folosire echitabilă a unei opere protejate, în scopuri precum critica, comentarea, învățământul, instruirea sau cercetarea, cu luarea în considerare a scopului și caracterului folosirii, natura operei protejate, volumul și importanța părții utilizate în raport de ansamblul operei protejate și efectul folosirii pe piața potențială a operei protejate ori asupra valorii sale.

– în legislația Uniunii Europene, autorii de opere au un dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte, și doar ca excepție se permite folosirea în scopuri necomerciale ori citarea în scop de critică sau recenzie, cu condiția ca acestea să se refere la o operă care a fost deja pusă în mod legal la dispoziția publicului, să fie indicată sursa, inclusiv numele autorului și ca folosirea lor să fie în conformitate cu practica corectă.

Ce se întâmplă în domeniul muzical, unde plagiatul este tot mai des întâlnit?

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În muzica clasică, plagiatul era cunoscut de mult timp, dar adesea perceput ca un omagiu adus compozitorilor anteriori sau contemporani. Spre exemplu, Jean-Sébastien Bach a preluat în concertul pentru clavecin în fa minor BWV 1056 uvertura din concertul pentru flaut în sol major TWV51:G2 a compozitorului Georg Philip Telemann, care, la rându-i, s-a inspirat din operele compozitorilor Heinrich Ignaz Franz von Biber și Jean-Philippe Rameau. Recviemul compus de Wolfgang Amadeus Mozart are numeroase similitudini cu recviemul lui Johann Michael Haydn. Ludwig van Beethoven s-a inspirat din ideile muzicale ale lui Joseph Haydn și Mozart, „Odă bucuriei” regăsindu-se în Misericordias Domini K.222. Este celebră afirmația lui Igor Stravinski că „un bun compozitor nu imită; el jefuiește”.

Ideea de plagiat, așa cum o concepem astăzi, se regăsește în legislația secolului XIX, de protecție a operelor originale în general și a celor muzicale în special, iar imitarea nu mai este considerată ca un omagiu, ci ca un abuz săvârșit asupra drepturilor autorului de opere originale.

Originalitatea unei compoziții muzicale se apreciază asupra elementelor privind linia melodică, armonia, ritmul și textul. Melodia este un ansamblu de sunete sau note succesive ce constituie o temă muzicală, armonia reiese din emisia simultană a mai multor sunete, acorduri care susțin melodia și o particularizează, ritmul este determinat de raporturile de durată relativă a sunetelor, iar textul este element specific când este asociat în cazul repertoriului cântat. Originalitatea se manifestă în compoziție și expresie, luate împreună sau separat, existând plagiat chiar și dacă un singur element caracteristic se regăsește în opera secundă.

În cazul operelor muzicale derivate se pot utiliza mai multe tehnici de preluare din opera originală precedentă: adaptare, aranjamente, variațiuni, compilații, improvizații sau reutilizarea stricto sensu a unei părți din operă, operațiune numită sampling. Aceste tehnici pot fi folosite separat sau împreună, importantă fiind contribuția creativă a autorului operei derivate manifestată în revizuirea acesteia și înglobarea unui material nou, ori parafrazarea diferitelor lucrări de sau în stilul general al altui compozitor ori revizuirea în care armonia sau stilul muzical al lucrării originale au fost schimbate ori interpretări personalizate, creative sau orice altă modificare distinctă a altei lucrări muzicale.

În prezent, indiferent de tehnica folosită, pentru ca preluarea din opera originală să fie licită, de principiu este necesară autorizarea titularului acelei opere; în general, titular este editorul sau producătorul cărora autorul și artistul interpret le-au cedat drepturile lor patrimoniale. De precizat că drepturile patrimoniale de autor sunt temporare, în principiu pe o durată de 70 de ani de la decesul autorului, după care opera cade în domeniul public, ceea ce permite utilizarea sa fără a avea nevoie de autorizare, însă dreptul moral la paternitatea operei este perpetuu, cu obligația de a fi respectat, iar divulgarea unei opere sub un alt nume constituie contrafacere.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-476/17, a adoptat o atitudine conservatoare în cazul operelor muzicale realizate pe baza operelor anterioare.

În speță, Hütter și alții, membri ai grupului muzical Kraftwerk, au publicat, în anul 1997, o fonogramă pe care figurează titlul muzical „Metall auf Metall”, iar Pelham și Haas sunt compozitorii titlului muzical „Nur mir”, care a apărut pe fonograme produse de societatea Pelham în același an. Hütter și alții susțin că Pelham a copiat, sub formă electronică, un eșantion (sample) de aproximativ două secunde dintr-o secvență ritmică a titlului muzical „Metall auf Metall” și a integrat acest eșantion, prin repetiții succesive, în titlul muzical „Nur mir”, cu toate că ar fi avut posibilitatea să interpreteze secvența respectivă.

Întrebarea este dacă Pelham, atunci când a utilizat înregistrarea audio a lui Hütter și alții la realizarea propriei fonograme, a adus atingere dreptului exclusiv al acestora de a reproduce și de a difuza fonograme pe care figurează titlul „Metall auf Metall”, și, în caz afirmativ, dacă Pelham se poate prevala de „dreptul la utilizarea liberă”; de asemenea, dacă o asemenea situație trebuie interpretată în lumina drepturilor fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea a declarat că dispozițiile din legislația Uniunii Europene trebuie interpretate în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că dreptul exclusiv conferit prin această dispoziție producătorului de fonograme de a autoriza sau de a interzice reproducerea fonogramei sale îi permite să se opună utilizării de către un terț a unui eșantion sonor, chiar foarte scurt, din fonograma sa, în vederea includerii acestui eșantion într-o altă fonogramă, cu excepția cazului în care acest eșantion este inclus sub o formă modificată și nu poate fi recunoscut în momentul ascultării, iar statele membre nu pot să prevadă în dreptul lor național o excepție sau o limitare la dreptul producătorilor de fonograme.

Curtea a statuat că reproducerea de către un utilizator a unui eșantion sonor, chiar foarte scurt, dintr-o fonogramă trebuie considerată, în principiu, ca fiind o reproducere „în parte” a acestei fonograme, însă atunci când, în cadrul exercitării libertății artelor, reia un eșantion sonor de pe o fonogramă pentru a-l utiliza sub o formă modificată într-o nouă operă și care nu poate fi recunoscut în momentul ascultării, este necesar să se considere că o asemenea utilizare nu constituie o „reproducere”.

Curtea a stabilit că citatul are drept scop de a ilustra o intenție, de a apăra o opinie sau de a permite o confruntare intelectuală între această operă și intențiile utilizatorului respectiv, utilizatorul trebuind să aibă obiectivul de a interacționa cu opera respectivă, iar în cazul folosirii unui eșantion sonor (sample) preluat de pe o fonogramă și care poate fi recunoscut în momentul ascultării acestei noi opere, folosirea acestui eșantion sonor poate, în funcție de împrejurările speței, să constituie o utilizare a citatelor, în măsura în care utilizarea respectivă are obiectivul de a interacționa cu opera din care a fost preluat eșantionul. În aceste condiții, nu poate exista o asemenea interacțiune atunci când nu este posibil să se identifice opera respectivă prin citatul în cauză.

Soluția menționată reconfigurează limitele libertății de creație muzicală, cu implicații ample asupra autorului operei secunde de a fi acuzat de plagiat, în condițiile în care criteriile expuse de instanța europeană nu sunt suficient de clar formulate.

Totuși, sunt situații în care autorul operei muzicale secunde se poate apăra prin invocarea și probarea a trei categorii de argumente: că asemănările provin dintr-o întâlnire fortuită, o coincidență în realizarea compozițiilor muzicale, că asemănările se datorează reminiscențelor dintr-o sursă de inspirație comună, respectiv utilizarea aceluiași repertoriu pentru a crea, ori că a realizat o parodie. Spre exemplu, Laureant Feriol, autor al cântecului «Les chansons d’artistes», l-a chemat în judecată pe Colagero pentru plagiat privind piesa muzicală «Si seulement je pouvais lui manquer», acesta invocând că nu a avut cunoștință de acel cântec, fiind o coincidență, însă Curtea de casație franceză a respins argumentul și l-a sancționat pentru plagiat. În schimb, grupul Led Zeppelin a reușit să se apere de acuzația de plagiat adusă de grupul Spirit în ce privește presupuse asemănări între introducerea celebrului cântec „Stairway to Heaven” de Led Zeppelin și „Taurus” de Spirit, argumentând că există idei muzicale care au făcut parte din limbajul comun al compozitorilor de mai multe secole, aflate în domeniul public, cu referire specială la Sonata di chitarra, e violino, con basso continuo, compusă de chitaristul și compozitorul Giovanni Battista Granata în secolul al XVII-lea, unde se regăsește secvența incriminată.


* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2022.

Libertatea de creație muzicală was last modified: decembrie 21st, 2022 by Gheorghe Gheorghiu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice