Liberarea condiționată. Legalitate. Oportunitate. Reziliență

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Așa cum s-a arătat și în Expunerea de motive a Codului penal din 2009, „prin modul de reglementare a condițiilor de acordare se evidențiază mai clar rolul și rațiunile liberării condiționate. Practica judiciară din ultimul deceniu a transformat liberarea condiționată, este adevărat și din cauza majorării drastice a limitelor de pedeapsă, într-un drept al condamnatului de a fi liberat după executarea fracției de pedeapsă prevăzută de lege. De asemenea, s-a observat că în ceea ce privește condiția existenței dovezilor temeinice de îndreptare, aceasta a fost socotită ca fiind îndeplinită atâta timp cât condamnatul nu a fost sancționat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerării”. Or, în acest context, liberarea condiționată nereprezentând, așa cum am mai arătat, un drept recu­noscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termenul stabilit prin hotărârea de condamnare, ci doar instrumentul juridic prin intermediul cărui instanța, după verifi­carea condițiile prevăzute de lege, constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție, „întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale și convinge astfel instanța că nu va mai comite infracțiuni iar liberarea sa anticipată nu prezintă nici un pericol pentru colectivitate”^[18].

Soluția corectă, prin raportarea la dispozițiile Codului penal în vigoare, presupune „o mai bună aplecare asupra dosarului persoanei condamnate”, ceea ce „ar trebui să identifice persoanele care merită, într-adevăr să fie liberate condiționat (totuși, soluția de excepție) și pe cele care trebuie să continue executarea pedepsei pe durata inițial stabilită de instanță (surprinzător, regula)”^[19].

Într-o cauză aflată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului^[20], s-a statuat că pe fondul suprapopulării penitenciarelor italiene s-a format o practica judiciară în sensul transformării liberării condiționate într-un drept al condamnatului. Astfel, s-a dispus liberarea condiționată a unui deținut condamnat pentru uciderea prin cruzimi a două femei, violarea și lipsirea de libertate, iar după liberare, aceasta a mai ucis alte două persoane. Curtea a reținut, în acest context, că „având în vedere personalitatea condam­natului, antecedentele sale numeroase și elementele care dădeau de gândit că ar fi putut fi socialmente periculos, lăsarea acestuia în libertate – combinată cu omisiunea de a informa tribunalul cu privire la încălcările măsurilor și obligațiilor impuse – constituie o violare a obligației de diligență ce decurge din imperativul protejării dreptului la viață impus de art. 2 din Convenție”^[21].

4. Supravegherea persoanei liberate condiționat. Reziliența

Noua reglementare a instituției liberării condiționate care a impus ca, pe durata ter­me­nului de supraveghere, condamnatul să fie supus unui proces de supraveghere și reacomodare cu viața în colectivitate, a fost inspirată din dispozițiile similare din legislația penală germană, spaniolă și portugheză^[22], impunerea unor condiții post-libe­ratorii individualizate sub forma unor măsuri sau obligații de supraveghere fiind în conformitate cu Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la liberarea condiționată. Astfel, între principiile instituite de această recomandare, s-a prevăzut la pct. 9-11: „9. În principiu, liberarea condiționată trebuie de asemenea să fi e însoțită de supraveghere, care constă in măsuri de ajutor și control. Natura, durata și intensitatea supravegherii trebuie adaptate la fiecare caz individual. Adaptările trebuie să fie posibile pe întreaga perioadă a liberării condiționate. 10. Condițiile sau măsurile de supraveghere trebuie să fie aplicate pentru o perioadă care nu depășește partea termenului pedepsei cu închisoarea care nu a fost executată. 11. Condițiile și măsurile de supraveghere a duratei nelimitate trebuie aplicată doar când e absolut necesar pentru protecția societății și în conformitate cu siguranța definită în Regula 5 a Regulamentului European cu privire la sancțiunile și măsurile comunitare expuse in Recomandarea Rec (2000) 22”.

Termenul de supraveghere. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal^[23], termenul de supraveghere sau durata supravegherii desemnează „intervalul de timp în care persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pe­depsei, liberarea condiționată ori o măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte obligațiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanță în sarcina sa”. Prin urmare, acesta este termenul în care se verifică conduita persoanei condamnate care a beneficiat de liberare condiționată.

În cazul în care s-a dispus liberarea condiționată din pedeapsa detențiunii pe viață, termenul de supraveghere este de 10 ani. Dacă liberarea condiționată a fost dispusă din pedeapsa închisorii, intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

Termenul de supraveghere începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiționată și, fiind un termen substanțial, se calculează pe zile pline.

Măsuri de supraveghere. În cazul dispunerii liberării condiționate din executarea pedepsei detențiunii pe viață sau în cazul în care restul din pedeapsa închisorii rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, conform dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. pen., instanța de judecată trebuie să dispună ca persoana liberată condiționat să respecte următoarele cinci măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depășește
5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. Impunerea acestor măsuri este obligatorie și cumulativă.

Așa cum rezultă din lectura dispozițiilor art. 101 alin. (2) C. pen., instanța poate impune condamnatului, de asemenea, în situația prevăzută la alin. (1), să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

c) să nu părăsească teritoriul României;

d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

g) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că „obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi”.

În doctrina^[24] s-a apreciat că obligațiile prevăzute de art. 101 alin. (2) C. pen. se pot clasifica în două categorii: obligații de a face (cele de la lit. a) și b) și obligații de a nu face (cele prevăzute la lit. c)-f).

Autoritatea însărcinată cu supravegherea condamnatului liberat condiționat este, conform dispozițiilor art. 102 alin. (1) și (2) C. pen., serviciului de probațiune. Pe lângă acesta, alin. (2) al aceluiași articol prevede că „verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora”.

Conform alin. (3), supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) și lit. e) poate fi realizată și printr-un sistem electronic de supraveghere, în condițiile prevăzute de legea specială.

Pe durata supravegherii, serviciul de probațiune, în baza dispozițiilor art. 101 alin. (4)
C. pen., are obligația să sesizeze instanța, dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.

Rolul instituit de legiuitor supravegherii condamnatului liberat condiționat vizează asigurarea reintegrării sociale a acestuia, fapt ce se realizează cu sprijinul unor specialiști din cadrul serviciului de probațiune.

Un rol important în acest demers revine comunității. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „realizarea echilibrului între nevoile infractorului, siguranța comunității și implicit protecția victimelor, dau expresie conceptului de reziliență a comunității, prin menținerea în balanță a factorilor de risc și a celor de protecție, în beneficiul bunăstării membrilor săi”^[25].

În acord cu principiile stabilite de Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la liberarea condiționată, „liberarea condițio­nată are scop asistența deținuților de a trece de la viața penitenciară la viața supusă legilor în comunitate prin condițiile post-eliberare și supraveghere care promovează și contribuie la siguranța publică și reducerea infracțiunilor in comunitate”. În acest sens, s-a susținut că „evenimen­tele negative care apar ca urmare a comportamentului infracțional al mem­brilor unei comu­nități forțează nevoia de valorizare a potențialului de adaptabi­litate și flexibilitate a comuni­tății și de antrenare a abilităților și resurselor care vor favoriza reacții adecvate și în acest fel reziliența sa. Confruntarea comunităților cu acest tip de evenimente negative, poate fi asimilată unei situații de criză, la care acestea sunt obligate să reacționeze”^[26].

Așa cum s-a postulat în Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de miniștri, „pentru a reduce efectele dăunătoare ale închisorii și a promova reintegrarea deținuților conform condițiilor care urmăresc a garanta siguranța comunității din afară, legea trebuie să facă accesibilă liberarea condiționată pentru toți deținuții condamnați, inclusiv deținuții pe viață”. Acest ultim principiu a fost avut în vedere și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului^[27] atunci când a statuat asupra „dreptului la speranță” al condamnatului de a fi liberat. Astfel, Curtea a considerat că și cei care comit cele mai dezgustătoare și mai agresive acte criminale își păstrează totuși umanitatea esențială și poartă în ei înșiși capacitatea de a se schimba. Oricât de lungă și meritată ar fi condamnarea primită, aceștia își păstrează dreptul de a spera că, într-o bună zi, ei vor ispăși pedeapsa aplicată pentru gre­șelile comise. Nu ar trebui să fie lipsiți în întregime de această speranță. A le nega „experiența speranței” ar însemna să li se nege un aspect fundamental al umanității lor, ceea ce ar fi totalmente degradant.

5. Concluzii

Actualul Cod penal a realizat o reformă a instituției liberării condiționate, mai ales în ceea ce privește situația juridică a condamnatului în perioada post-liberare, instituind o serie de mecanisme juridice prin care condamnatul liberat poate demonstra că este din nou util societății. În acest sens, au fost instituite măsurile de supraveghere prevăzute de art. 102 alin. (1) C. pen., lăsându-i-se instanței de judecată posibilitatea aplicării față de condamnat, dacă le apreciază drept necesare și utile, a unor obligații prevăzute de alin. (2) al aceluiași articol.

Practica judiciară născută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a relevat, însă, că marja prea mare de apreciere asupra oportunității acordării liberării condiționate, așa cum este aceasta reglementată de art. 99 alin. (1) lit. d), respectiv, art. 100 alin. (1) lit. d) C. pen., poate conduce la concluzii arbitrare și fără un suport psiho-sociologic în motivarea unei soluții de amânare. Aceasta problemă este vizibilă mai ales atunci când propunerea de liberare făcută de comisia din penitenciar, care are date și elemente despre con­dam­nat și comportamentul lui, obținute de către specialiști în baza unor metode științific funda­men­tate, este respinsă cu o motivare stereotipă și lapidară de către instanța de judecată, ca în sentința Judecătoriei Timișoara mai sus citate.

De lege ferenda, fără a afecta competența funcțională a instanței de judecată de a se pronunța asupra cererii sau propunerii de liberare condiționată, apreciem că aceasta ar trebui să vizeze, în mod primordial, verificarea îndeplinirii condițiilor de legalitate și mai puțin a unei condiții de oportunitate, asupra căreia judecătorul de instanță nu are pregătirea și expertiza necesară a o cenzura. Apreciem, în acest context, că mult mai propriu ar fi ca cenzura condiției de oportunitate să se realizeze de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate.