Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
174 views
1. Reglementare
Libera circulaţie a persoanelor în UE are ca temei juridic următoarele dispoziţii:
– art. 3 alin. (2) TUE;
– art. 21 TFUE, titlurile IV şi V, Partea a III‑a TFUE;
– art. 45 Carta drepturilor fundamentale a UE;
– Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, din 14 iunie 1985;
– Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990 şi care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.
Temeiul juridic al acestei libertăţi debutează prin intermediul unuia dintre obiectivele Uniunii, acesta reprezentând în conţinutul său o garanţie oferită cetăţenilor acesteia în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, cu dreptul de azil, imigrarea, precum şi cu prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen [în condiţiile art. 3 alin. (2) TUE].
În ordinea prezentării, următoarea dispoziţie, respectiv art. 21 TFUE[1], face referire la „orice cetăţean al UE[2] care are dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre” ca urmare a introducerii noţiunii de cetăţenie a UE de către Tratatul de la Maastricht. De libertatea de circulaţie menţionată beneficiază, prin urmare, fiecare cetăţean al unui stat membru „sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora” (art. 21 TFUE).
Prin urmare, libertatea de circulaţie şi şedere a persoanelor în UE reprezintă piatra de temelie a cetăţeniei UE, instituită prin Tratatul de la Maastricht în 1992.
Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor s‑a schimbat în timp.
Primele prevederi în materie, care au însemnat şi sensul iniţial al conceptului, au fost incluse în TCEE (1957), cu referire la libera circulaţie a lucrătorilor şi la libertatea de stabilire, înţelese ca drepturi ale angajaţilor sau prestatorilor de servicii.
În prezent, dispoziţiile menţionate sunt cuprinse în titlurile IV şi V, Partea a III‑a TFUE, după cum urmează:
– titlul IV cuprinde reglementări privitoare la „Lucrătorii” (Cap. 1), „Dreptul de stabilire” (Cap. 2) şi „Serviciile” (Cap. 3);
– titlul V, intitulat „Spaţiul de libertate, Securitate şi Justiţie”, debutează cu garanţia pe care Uniunea o dă în privinţa absenţei controalelor la frontierele interne – dezvoltând, în acelaşi timp, şi o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele externe – garanţie întemeiată pe solidaritatea între statele membre, echitabilă faţă de resortisanţii ţărilor terţe [art. 67 alin. (2)].
Art. 45 din Carta drepturilor fundamentale a UE nu face decât să întărească dispoziţiile art. 21 TFUE, şi anume, „orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre”. Această libertate se poate acorda, în conformitate cu tratatele (TFUE, TUE, n.a.), şi resortisanţilor ţărilor terţe stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru.
Dispoziţiile tratatelor în această materie sunt „completate” cu o serie de directive, care vor fi prezentate pe măsura referirii la noţiunile la care acestea fac trimitere.
Astfel, eliminarea treptată a frontierelor interne, potrivit acordurilor Schengen, a fost urmată de adoptarea Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere în UE pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora[3]. Cu toată importanţa recunoscută acestui drept, încă există obstacole substanţiale în ceea ce priveşte implementarea sa.
Sensul iniţial, din TCEE, al conceptului de liberă circulaţie a persoanelor nu a fost prevăzut ca un drept al persoanelor de a se deplasa în Comunitate, indiferent de scop, ci a avut în vedere libera circulaţie a lucrătorilor[4] şi libertatea de stabilire, înţelese ca drepturi ale angajaţilor sau prestatorilor de servicii, având, prin urmare, o conotaţie pur economică. De aceea se poate afirma că „libertatea de circulaţie a persoanelor”[5] a înregistrat cea mai importantă evoluţie prin trecerea de la libera circulaţie a lucrătorilor în spaţiul comunitar, la libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre. În baza acestui statut, de cetăţean al unui stat membru, se dobândeşte şi cetăţenia europeană, potrivit Tratatului de la Maastricht[6].
Tratatul de la Lisabona a confirmat dreptul cetăţenilor europeni (în sensul de cetăţeni ai UE) de a circula şi a se stabili liber pe teritoriul statelor membre şi a inclus acest drept în dispoziţiile generale referitoare la Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
Libera circulaţie a lucrătorilor este una dintre cele patru libertăţi de care beneficiază cetăţenii UE. Potrivit acesteia, lucrătorii se bucură[7]:
– de liberă circulaţie şi şedere;
– de dreptul de intrare şi şedere pentru membrii familiilor lor;
– dreptul de a munci într-un alt stat membru;
– dreptul de a fi trataţi egal cu cetăţenii statului membru în care ajung.
În privinţa serviciului public, după cum vom vedea, se aplică restricţii.
În vederea consolidării drepturilor lucrătorilor, Consiliul a adoptat un regulament de instituire a Autorităţii Europene a Muncii[8]. Scopul acestei agenţii specializate în libera circulaţie a lucrătorilor, inclusiv a lucrătorilor detaşaţi, este[9]:
– sprijinirea conformităţii şi coordonării dintre statele membre în ceea ce priveşte punerea în aplicare a actelor juridice ale UE în domeniul mobilităţii forţei de muncă şi al coordonării securităţii sociale;
– de asemenea, va oferi acces la informaţii persoanelor şi angajatorilor în situaţii de mobilitate transfrontalieră a forţei de muncă.
TFUE garantează, prin reglementare, libera circulaţie a lucrătorilor în Uniunea Europeană, interzicând orice discriminare pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă [art. 45 alin. (1) şi (2)].
Conceptul de lucrător este definit de către dreptul comunitar (al Uniunii), independent de legislaţia statelor membre[10], CJUE, prin jurisprudenţa sa, oferind criteriile pentru definirea conceptului, şi anume:
– existenţa unui raport de muncă;
– o persoană, în cadrul acestui raport de muncă, trebuie să presteze o activitate reală şi efectivă pentru o anumită perioadă de timp, pentru şi sub conducerea unei alte persoane;
– persoana în cauză să primească o remuneraţie în schimbul muncii prestate[11]; cu alte cuvinte, activitatea pe care o prestează persoana nu trebuie să fie benevolă.
De „libertatea de circulaţie” beneficiază „lucrătorii” astfel definiţi şi membrii lor de familie. De asemenea, există activitate salarială chiar dacă activitatea nu este decât ocazională şi remuneraţia este inferioară minimului legal prevăzut[12].
Practica a statornicit că regula tratamentului egal în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor, prevăzută de art. 45 TFUE, priveşte nu numai pe lucrători, ci şi pe angajator, în scopul de a angaja într‑un stat membru în care sunt stabiliţi lucrătorii care sunt cetăţeni ai altui stat membru[13].
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor este supusă restricţiilor justificate de motive de ordine publică, securitate socială ori sănătate publică [art. 45 alin. (3) TFUE]. De asemenea, sub rezerva limitărilor menţionate, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
- a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
- c) deşedereîntr‑un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorului statului respectiv;
- d) de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, încondiţiilecare vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie [art. 45 alin. (3) TFUE]. Dispoziţiile din Tratat referitoare la lucrători nu se aplică încadrării în administraţia publică [potrivit art. 45 alin. (4) TFUE].
- Liberacirculaţiea cetăţenilor UE şi a membrilor familiilor acestora
Pentru ca teritoriul Comunităţilor Europene să devină un spaţiu al libertăţii şi mobilităţii pentru toţi cetăţenii statelor membre acestora, în anul 1990 au fost adoptate o serie de directive pentru a oferi drepturi de şedere şi altor persoane decât lucrătorii[14]. Aceste directive aveau însă abordări sectoriale şi fragmentate atât ale dreptului la liberă circulaţie şi şedere, cât şi pentru exercitarea acestui drept, motiv pentru care a fost necesar să se adopte un singur act legislativ[15], respectiv Directiva 2004/38/CE a PE şi a Consiliului din 29 aprilie 2004[16] privind libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora[17].
În adoptarea directivei menţionate s‑a ţinut seama de textele legislative abrogate şi de jurisprudenţa extinsă în materia acestei libertăţi.
Directiva 2004/38/CE a fost concepută pentru a încuraja cetăţenii Uniunii să‑şi exercite dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, pentru a reduce formalităţile administrative, pentru a oferi o definiţie nouă statutului membrilor familiei şi pentru a limita sfera de aplicare a refuzului intrării sau încetării dreptului de şedere[18].
Potrivit Directivei 2004/38/CE [art. 2 alin. (2)], prin membru de familie se înţelege:
- a) soţul;
- b) partenerul cu carecetăţeanulUniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei[19] şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
- c)descendenţiidirecţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la lit. b);
- d)ascendenţiidirecţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului, potrivit definiţiei de la lit. b).
Statul membru gazdă este statul membru în care se deplasează un cetăţean al Uniunii în scopul de a‑şi exercita dreptul la liberă circulaţie şi şedere.
Potrivit articolelor 6‑7 ale Directivei 2004/38/C, cetăţenii UE:
- au dreptul laşederide cel mult trei luni, cu condiţia să aibă un act de identitate (carte de identitate) sau un paşaport valabil. Această cerinţă priveşte şi membrii de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia (art. 6). Statul gazdă are dreptul să solicite persoanelor în cauză înregistrarea prezenţei lor în ţară;
- au dreptul laşederipentru o perioadă mai mare de trei luni (art. 7) dacă:
- a) sunt lucrători caredesfăşoarăactivităţi salariale sau activităţi independente în statul membru gazdă;
- b) dispun de suficiente resurse pentru eişipentru membrii familiilor lor pentru a garanta că nu devin o povară pentru sistemul de asistenţă socială a statului membru gazdă în cursul şederii şi deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă;
- c) suntînscrişiîntr‑o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională;
– deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr‑o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă a statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere;
- d) sunt membri de familie careînsoţescori se alătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c).
Potrivit art. 10 din directivă, pentru membrii de familie ai unui cetăţean al UE care nu este resortisant al unui stat membru, dreptul de şedere li se confirmă prin eliberarea unui „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii” în termen de 6 luni de la data prezentării cererii. Permisul de şedere este valabil 5 ani de la data eliberării sau pe perioada de şedere a cetăţeanului UE dacă perioada este mai mică de 5 ani.
Cetăţenii Uniunii dobândesc şi un drept de şedere permanentă după o perioadă de 5 ani de şedere legală neîntreruptă dacă nu s‑a aplicat în privinţa acestora nicio hotărâre de expulzare (art. 16). Această regulă se aplică şi membrilor de familie care nu sunt cetăţeni ai unui stat membru şi care şi‑au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani. Dreptul de şedere permanentă poate fi pierdut doar în cazul unei absenţe mai mari de doi ani consecutiv în statul membru gazdă.
Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Se oferă garanţii pentru a se asigura că aceste decizii nu sunt luate din motive economice, că respectă principiul proporţionalităţii şi se bazează pe conduita personală, printre altele[20].
Statele membre sunt în măsură, potrivit directivei, să adopte măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit prin aceasta în caz de abuz de drept sau fraudă, precum căsătoriile de convenienţă[21].
- Liberacirculaţiea lucrătorilor în Uniunea Europeană[22]
Dreptul fundamental la liberă circulaţie a lucrătorilor a fost consacrat în diverse regulamente şi directive începând cu anii 1960. Regulamentul ce fundamentează libertatea de circulaţie (Regulamentul nr. 1612/68) şi directiva care îl completează, referitoare la eliminarea restricţiilor de circulaţie şi de şedere (Directiva 68/360 a Consiliului) au fost modificate de mai multe ori.
În prezent, pe lângă dispoziţiile (principale) în vigoare ce reglementează libera circulaţie a lucrătorilor, alături de Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere, sunt şi:
– Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor;
– Regulamentul 2019/1149 de instituire a unei Autorităţi Europene a Muncii.
Regulamentul nr. 492/2011 al PE şi al Consiliului este actul normativ care reglementează în prezent libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii[23]; acesta dezvoltă art. 45 TFUE.
Libera circulaţie a lucrătorilor trebuie să fie asigurată în cadrul Uniunii[24]. Garantarea acestei libertăţi este un obiectiv care implică[25]:
– eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetăţeniei în ceea ce priveşte încadrarea în muncă;
– remunerarea şi alte condiţii de muncă, precum şi:
– dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Uniunii pentru a desfăşura o activitate salarială, sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
Libera circulaţie reprezintă un drept fundamental al lucrătorilor şi familiilor acestora. Acest drept trebuie recunoscut, fără discriminare, lucrătorilor permanenţi, sezonieri şi frontalieri, precum şi celor angajaţi în activităţi de prestare de servicii.
4.1. Accesul la încadrarea în muncă
Regulamentul nr. 492/2011 stabileşte norme privind ocuparea forţei de muncă, egalitatea de tratament şi familiile lucrătorilor.
Potrivit regulamentului, orice resortisant al unui stat membru are dreptul de a-şi căuta un loc de muncă într-un alt stat membru, în conformitate cu reglementările relevante aplicabile lucrătorilor naţionali.
Prin urmare, de accesul la încadrarea în muncă beneficiază orice resortisant al unui stat membru indiferent de reşedinţa sa.
Dreptul de acces la o activitate salarială şi dreptul de a desfăşura această activitate salarială se pot exercita potrivit legislaţiei în vigoare (legislaţiei muncii[26]) care reglementează încadrarea în muncă a cetăţenilor statului respectiv. Mai mult chiar, resortisantul în cauză beneficiază de aceeaşi prioritate ca şi cetăţenii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă disponibile.
Este interzisă discriminarea directă, născută dintr‑un act legislativ sau de natură administrativă, de natură a restrânge sau condiţiona un resortisant al unui stat membru sau angajator care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui stat membru în privinţa dreptului de a face schimb de cereri şi de oferte de încadrare în muncă, ca şi în privinţa dreptului de a încheia şi executa contracte de muncă.
De asemenea, sunt interzise actele legislative şi de natură administrativă, ca şi practicile de natură administrativă care restrâng sau condiţionează un cetăţean străin, dar cetăţean al unui stat membru, cum ar fi:
– cererea şi oferta de locuri de muncă;
– accesul la ocuparea unui loc de muncă;
– dreptul străinilor de a desfăşura o activitate care se exercită indiferent de cetăţenie;
– scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă oferite.
Nu sunt interzise condiţiile privind cunoştinţele lingvistice solicitate de natura locului de muncă ce urmează a fi ocupat.
ü Aceste reguli nu se aplică însă lucrătorilor detaşaţi, întrucât aceştia nu fac uz de drepturile la liberă circulaţie: în schimb, angajatorii sunt cei care îşi exercită libertatea de a presta servicii, detaşând temporar lucrători în străinătate[27]. Lucrătorii detaşaţi sunt protejaţi prin Directiva privind detaşarea lucrătorilor, respectiv Directiva UE 2018/957 (de modificare a Directivei 96/71/CE), care prevede aceleaşi norme privind remunerarea ca şi cele aplicate lucrătorilor locali din ţara gazdă şi reglementează perioada după care se aplică legislaţia muncii din ţara gazdă.
4.2. Egalitatea de tratament şi avantajele sociale şi fiscale
Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit pe teritoriul celorlalte state membre faţă de lucrătorii naţionali, pe criterii de cetăţenie.
De asemenea, acesta beneficiază de tratament egal pe teritoriul celorlalte state membre, cu naţionalii acestora, în ceea ce priveşte:
– condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă;
– remunerarea;
– concedierea;
– reintegrarea, dacă rămâne fără loc de muncă;
– reangajarea.
Actele cu putere de lege şi actele administrative ale statelor membre care prevăd dispoziţii speciale pentru străini (referitoare la încadrare, număr, procentaj, în funcţie de întreprindere, ramură de activitate, regiune) nu se aplică resortisanţilor statelor membre. De asemenea, resortisanţii celorlalte state membre sunt consideraţi lucrători naţionali, chiar şi în privinţa acordării beneficiilor de orice natură întreprinderilor condiţionate de încadrarea în muncă a unui procentaj minim de lucrători naţionali (sub rezerva, însă, a dispoziţiilor Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor[28]).
Aceştia beneficiază:
– de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali, având acces, în aceleaşi condiţii, la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare;
– de egalitate de tratament în ceea ce priveşte afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale[29];
– de toate drepturile şi avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţei de care au nevoie.
În plus, ei au dreptul la un tratament egal în privinţa exercitării drepturilor sindicale.
Copiii acestora sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici şi de formare profesională, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv, dacă aceştia domiciliază pe teritoriul acelui stat.
Statele membre şi Comisia cooperează în privinţa punerii în contact şi a compensării ofertelor şi cererilor de locuri de muncă la nivelul Uniunii Europene. Împreună, statele membre şi Comisia, iniţiază sau efectuează orice studiu privind ocuparea forţei de muncă sau şomajul, studiu pe care îl consideră necesar în vederea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
De asemenea, statele membre adresează Comisiei informaţiile despre problemele şi datele referitoare la libera circulaţie şi încadrarea în muncă a lucrătorilor, precum şi informaţii privind situaţia şi evoluţia ocupării forţei de muncă[30].
4.3. Măsuri care favorizează mobilitatea lucrătorilor
Uniunea Europeană a luat măsuri pentru susţinerea liberei circulaţii a persoanelor, respectiv a lucrătorilor, după cum urmează[31]:
– prin reforma de recunoaştere a calificărilor profesionale obţinute în alte state membre ale UE, pentru armonizarea şi facilitarea procedurii; reforma include recunoaşterea automată a anumitor profesii din sectorul sănătăţii şi a arhitecţilor (Directiva 2013/55/UE de modificare a Directivei 2005/36/CE).
Preocupată de acest domeniu, Comisia, la începutul pandemiei de COVID-19, a emis o comunicare referitoare la facilitarea recunoaşterii reciproce a calificărilor lucrătorilor din domeniul sănătăţii, accentuând importanţa liberei circulaţii a acestora în cea mai mare măsură posibilă, în vederea garantării siguranţei pacienţilor [C(2020)3072][32].
– înfiinţarea, în 2016, a unui card profesional european pentru a testa o procedură de recunoaştere electronică în cazul anumitor profesii reglementate[33]. Dacă profesia este reglementată[34] şi se impune recunoaşterea calificărilor profesionale, putând solicita această recunoaştere prin utilizarea unui card profesional european (EPC). EPC este o procedură electronică pe care o puteţi utiliza pentru a obţine recunoaşterea unei profesii reglementate în altă ţară din UE.
– coordonarea sistemelor de securitate socială, inclusiv transferabilitatea drepturilor la protecţie socială, datorită Regulamentului (CE) nr. 883/2004 şi Regulamentului (CE) nr. 987/2009 de punere în aplicare, în curs de revizuire[35];
– un card european de asigurări sociale de sănătate (2004)[36], ca dovadă a asigurării în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004, şi o directivă privind asistenţa medicală transfrontalieră (Directiva 2011/24/UE);
– îmbunătăţirea dobândirii şi păstrării drepturilor la pensie suplimentară (Directiva 2014/50/UE);
– obligaţia de a pune proceduri judiciare pentru căi de atac la dispoziţia lucrătorilor discriminaţi şi de a numi organisme care promovează şi monitorizează egalitatea de tratament (Directiva 2014/54/UE).
Eforturile Uniunii Europene de asigurare a unei mobilităţi echitabile a condus la înfiinţarea, la 31 iulie 2019, de către statele membre a unei Autorităţi Europene a Muncii (AEM)[37], constituind o iniţiativă în cadrul Pilonului european al drepturilor sociale[38]. Prin Planul de acţiune privind „Pilonul european al drepturilor sociale” Comisia a stabilit iniţiative concrete pentru a realiza obiectivele acestui pilon, în număr de 20. Efortul de realizare al acestor obiective este comun, respectiv al instituţiilor UE, al autorităţilor naţionale, regionale şi locale, al partenerilor sociali şi al societăţii civile.
Obiectivele sunt: de a asigura mai bine respectarea normelor UE privind mobilitatea forţei de muncă şi coordonarea securităţii sociale, de a furniza servicii de asistenţă pentru lucrătorii mobili şi angajatori, de a sprijini coordonarea între statele membre în asigurarea respectării normelor la nivel transfrontalier, inclusiv inspecţiile comune şi medierea pentru soluţionarea litigiilor transfrontaliere, precum şi de a promova cooperarea între statele membre în ceea ce priveşte combaterea muncii nedeclarate[39].
Autoritatea integrează, printre altele, portalul mobilităţii pentru ocuparea forţei de muncă, EURES (servicii europene pentru ocuparea forţei de muncă) şi platforma europeană împotriva muncii nedeclarate. Crearea mai multor locuri de muncă reprezintă unul dintre obiectivele principale ale Strategiei Europa 2020. Comisia a propus obiective noi în acest domeniu, până în 2030[40].
ü Pandemia COVID-19 a dus la restricţii în privinţa liberei circulaţii a forţei de muncă în statele membre ale UE, prin reintroducerea controalelor la frontiere interne, începând cu anul 2020. Astfel lucrătorii transfrontalieri, sezonieri şi detaşaţi s-au confruntat cu o creştere a şomajului şi cu probleme grave care privesc relocarea. Consiliul a răspuns pandemiei COVID-19 şi a adoptat în 2020 (12 octombrie) o recomandare ce cuprinde dispoziţii referitoare la cerinţele de carantină pentru lucrătorii esenţiali. Recomandarea a fost actualizată în 2021 (12 octombrie) prin introducerea unor măsuri stricte, în condiţiile în care intervin noile variante ale virusului.
Regulamentul nr. 492/2011 al PE şi al Consiliului privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii are menirea să garanteze respectarea în practică a art. 45 TFUE (care reglementează această libertate la nivelul Uniunii) şi să interzică orice formă de discriminare (bazată pe cetăţenie) între angajaţii statelor membre la nivelul Uniunii.
Sunt interzise în acest sens:
– procedurile separate de recrutare pentru străini;
– orice limitări referitoare la difuzarea ofertelor de muncă sau impunerea unor condiţii specifice, inclusiv înregistrarea la oficiile de ocupare a forţei de muncă în cazul persoanelor provenite dintr‑o altă ţară a UE;
– practicile discriminatorii între lucrătorii naţionali şi cei proveniţi din alte state ale UE referitoare la condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, cu privire la:
- accesul la locuri de muncă (incluzândşiasistenţa oferită de oficiile de ocupare a forţei de muncă persoanelor care doresc să se angajeze);
- condiţiilede muncă (remunerarea, concedierea, reintegrarea profesională, avantajele sociale şi fiscale);
- accesul la formare profesională.
Art. 45 alin. (4) TFUE prevede o excepţie de la principiul nediscriminării, în sensul că accesul la posturi care implică exercitarea autorităţii publice, inclusiv sarcinile menite să protejeze interesele generale ale statului, sunt rezervate pentru cetăţenii statului în cauză, şi anume „dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică”.
Pentru a facilita aplicarea şi punerea uniformă în practică a dreptului de liberă circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii (reglementat de art. 45 TFUE şi de art. 1‑10 din Regulamentul 492/2011), PE şi Consiliul au adoptat Directiva 2014/54/UE privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor[41].
În anul 2016, Regulamentul (UE) 492/2011 a fost modificat prin Regulamentul 2016/589 privind serviciile de ocupare a forţei de muncă (EURES), prin introducerea reglementărilor referitoare la schimbul de informaţii privind posturile vacante, cererile de angajare şi CV‑urile la nivelul tuturor ţărilor UE.
Dreptul de liberă circulaţie a persoanelor este restricţionat, potrivit art. 45 alin. (3) TFUE, pe motive justificate de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice[42].
Măsurile prin care se restricţionează dreptul de liberă circulaţie se bazează exclusiv pe conduita personală a resortisantului în cauză, deşi condamnările anterioare nu constituie motive care să justifice astfel de măsuri. Conduita personală trebuie să fie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa unui interes fundamental al societăţii[43]. Definirea „conduitei personale” a fost dezbătută de Curtea de Justiţie a UE, aceasta subliniind că „statele membre nu trebuie să‑şi exercite competenţa în materie în baza evaluării unei conduite într‑o asemenea manieră încât să efectueze o distincţie arbitrară între cetăţenii lor şi cei ai celorlalte state membre”[44], acestea „trebuie să se abţină de la discriminarea lucrătorilor migranţi”. Statul membru gazdă, dacă consideră necesar, are dreptul să ceară statului de origine sau altor state membre, dacă e cazul, să i se pună la dispoziţie informaţii referitoare la antecedentele judiciare ale persoanei a cărei „conduită personală este pusă în discuţie”[45].
De asemenea, pot fi invocate motive de ordine publică sau de siguranţă publică în luarea unei decizii de expulzare, dar statul membru gazdă trebuie să ţină seama de durata şederii persoanei în cauză pe teritoriul său, starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială în statul membru gazdă ş.a.[46].
În acest sens, o decizie de expulzare a unui cetăţean al Uniunii nu se poate lua, exceptând motivele imperative de siguranţă publică definite de statele membre, dacă acesta se află într‑una dintre următoarele situaţii:
– şi‑a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori;
– este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite pentru drepturile copilului din 20 noiembrie 1989[47].
Într‑una dintre hotărârile sale[48], Curtea a stabilit că ordinea publică sau măsurile de securitate publică al căror efect constă în limitarea dreptului de şedere al unui cetăţean al altui stat membru trebuie să se bazeze exclusiv pe conduita persoanei respective şi nu pot fi consecinţa unei condamnări penale.
În ceea ce priveşte sănătatea publică, ca măsură de restricţionare a liberei circulaţii a persoanelor, sunt avute în vedere bolile cu potenţial epidemic potrivit definiţiei prevăzută în documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea, reglementate în statul membru gazdă, au ca destinatari resortisanţii statului respectiv. Statele membre pot cere persoanei în cauză, într‑un interval de trei luni de la data sosirii, să efectueze o examinare medicală gratuită, care să ateste că nu suferă de una dintre bolile menţionate în nomenclatorul naţional al statului gazdă.
O altă restricţie a dreptului la libera circulaţie a persoanelor este prevăzută de art. 45 par. 4 TFUE, prin care sunt interzise angajările în posturile din administraţia publică. Cu privire la această restricţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că „astfel de posturi (din administraţia publică, n.a.), precum, în fapt, din partea celor care le ocupă, dovedesc atât existenţa unei legături speciale de loialitate faţă de stat, cât şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate”[49].
ü Reţinem că se pot aplica anumite condiţii care restricţionează libera circulaţie a lucrătorilor din, către şi între aceste state membre, pe durata perioadei de tranziţie de după aderarea unor noi state membre[50]. În prezent nu sunt în vigoare perioade de tranziţie, ultimele restricţii privind libera circulaţie au avut în vedere cetăţenii croaţi, restricţiile în privinţa acestora fiind eliminate la 1 iulie 2020.
ü Brexitul a pus capăt libertăţii de circulaţie a lucrătorilor între Regatul Unit şi UE-27, la 31 decembrie 2020. Drepturile cetăţenilor din UE-27 care locuiau şi lucrau deja în Regatul Unit şi ale cetăţenilor Regatului Unit care locuiau şi lucrau în UE-27 sunt reglementate de Acordul de retragere, care permite menţinerea dreptului lor de a rămâne sau de a munci, asigură nediscriminarea şi le protejează drepturile de securitate socială[51]. Toate situaţiile transfrontaliere care au început la 1 ianuarie 2021 şi ulterior intră sub incidenţa Acordului comercial şi de cooperare UE-Regatul Unit în ceea ce priveşte securitatea socială[52].
* Este extras din Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții. Piața internă a Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Ediţia a IV a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023.
[1] Fostul art. 18 TCE (ex. art. 8A).
[2] Despre „statutul de cetățean al Uniunii Europene” și drepturile cetățenilor care se bucură de acest statut, a se vedea Capitolul II.3. din lucrare.
[3] A se vedea https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/147/libera-circulatie-a-persoanelor, mai 2022.
[4] Libera circulație a lucrătorilor a fost realizată prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului, din 15 octombrie 1968, privind libertatea de circulație pentru lucrători în cadrul Comunității. Acesta a fost modificat prin Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992 al Consiliului – J. Of. L. 245/1 din 26 aug. 1992 și prin Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor. Ultima modificare a Regulamentului a fost realizată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
[5] Principiul libertății de circulație a persoanelor a fost dezvoltat prin Acordul cu privire la Spațiul Economic European (S.E.E.), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Acordul reglementează dreptul de liberă circulație a persoanelor, prevăzut în TCE, cetățenilor statelor A.E.L.S, cu excepția Elveției. Acordul a fost semnat la data de 2 mai 1992 între statele participante la Asociația Europeană a Liberului Schimb și statele membre UE. Acest acord pune bazele unei piețe unice guvernate de aceleași reguli de bazǎ ce au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor (cetățenilor lor și familiilor acestora) să circule liber în cadrul SEE și UE într‑un mediu deschis și competitiv.
[6] Despre „Statutul de cetățean al Uniunii Europene”, a se vedea Capitolul II.3. din lucrare.
[7] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/41/libera-circulatie-a-lucratorilor, octombrie 2021.
[8] Regulation (UE) 2019/1149 of the European Parliament and of the Council of 20 June 2019 establishing a European Labour Authority, amending Regulations (EC) No 883/2004, (UE) No 492/2011, and (UE) 2016/589 and repealing Decision (UE) 2016/344 (Text with relevance for the EEA and for Switzerland).
[9] https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/labour-mobility/eu-labour-authority/.
[10] A se vedea T. Ștefan, B. Andreșan‑Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 385.
[11] C‑66/85, Deborah Lawrie‑Blum c. Land Baden‑Württemberg, (1986), ECR, 2121.
[12] A se vedea O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 253.
[13] Ibidem, p. 248.
[14] Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor angajate sau care exercită activități independente și care și‑au încetat activitatea profesională, Directiva 90/366/CEE a consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii, Directiva 90/364/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere (pentru resortisanții statelor membre care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții de drept comunitar și pentru membrii familiilor acestora).
[15] Prin urmare, au fost abrogate directivele respective, modificând în același timp și Regulamentul (CEE)
nr. 1612/68 al Consiliului, din 15 octombrie 1968, privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității. Au fost abrogate și următoarele acte: Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind desființarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora, Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii.
[16] Directiva a fost transpusă integral în legislația națională; a se vedea, în acest sens, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 96/2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 248/2005, publicată în M. Of. nr. 981 din 8 decembrie 2006.
[17] Publicată în JO L 158, 30 aprilie 2004.
[18] A se vedea O. Marzocchi, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, Libera circulație a persoanelor, iunie 2017, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_2.1.3.html02/2017.
[19] Majoritatea statelor membre aplică directiva pentru a garanta dreptul la liberă circulație soților/soțiilor de același sex, partenerilor înregistrați, partenerilor într‑o relație durabilă; a se vedea O. Marzocchi, op. cit.
[20] A se vedea O. Marzocchi, op. cit.
[21] Punerea în aplicare a acestei directive a fost caracterizată de probleme ca urmare a deficiențelor în transpunerea ei, a obstacolelor care încă persistă în calea liberei circulații. Aceste lipsuri au fost subliniate de rapoartele Comisiei și studiile PE cu privire la aplicarea directive (transpunerea ei), la acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre prin transpunerea incorectă sau incompletă a directivei, volumul mare de petiții depuse la PE, cât și numeroasele cazuri aduse în fața CJUE. S‑a constatat, de asemenea, că percepția generală este că cetățenii abuzează de dispozițiile normative ale acesteia practicând așa‑numitul „turism social”. A se vedea O. Marzocchi, op. cit.
[22] A se vedea Regulamentul (U.E.) nr. 492/2011 din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
[23] Regulamentul (U.E.) nr. 492/2011 din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii a modificat de mai multe ori și în mod substanțial următoarele acte normative: Regulamentul (CEE)
nr. 1612/68 al Consiliului (JO L 257, 19 octombrie 1968, p. 2), Regulamentul (CEE) nr. 312/76 al Consiliului (JO L 39, 14 februarie 1976, p. 2), Regulamentul (CEE) nr. 2434/92 al Consiliului (JO L 245, 26 august 1992,
p. 1). Referitor la Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 158, 30 aprilie 2004,
p. 77), a fost modificat numai art. 38 alin. (1).
[24] Art. 45 alin. (1) și Considerentul nr. 1 din Regulamentul (U.E.) nr. 492/2011.
[25] Considerentul nr. 2 din Regulamentul (U.E.) nr. 492/2011.
[26] Regulamentul face referire la actele cu putere de lege și la actele administrative.
[27] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/41/libera-circulatie-a-lucratorilor, octombrie 2021.
[28] Din 7 septembrie 2005, JO L 255, 30 septembrie 2005, p. 22, http://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/ HTML/AUTO/?uri=uriserv:OJ.L_.2005.255.01.0022.RON.HTML.
[29] Inclusiv a dreptului de vot și accesul la posturile administrative sau de conducere ale unei organizații sindicale (pentru detalii, a se vedea art. 8 din Regulamentul UE nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii).
[30] Pentru detalii, a se vedea Regulamentul (UE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
[31] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/41/libera-circulatie-a-lucratorilor, octombrie 2021.
[32] A se vedea C. Ratcliff, B. Martinello, V. Litos, „Recunoașterea reciprocă a diplomelor” https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/42/recunoasterea-reciproca-a-diplomelor, iulie 2022.
[33] https://europa.eu/youreurope/citizens/work/professional-qualifications/european-professional-card/i ndex_ro.htm.
[34] În prezent, se poate utiliza procedura EPC pentru profesiile: asistent medical generalist, farmacist, fizioterapeut, ghid montan, agent imobiliar.
[35] A se vedea A. Kennedy, Prestațiile de asigurări în alte state ale UE, https://www.europarl.europa. eu/factsheets/ro/sheet/55/prestatiile-de-asigurari-sociale-in-alte-state-membre-ale-ue, octombrie 2021.
[36] Este un card gratuit cu ajutorul căruia, la nevoie, puteți beneficia de serviciile acordate de unități medicale de stat în timpul unei șederi temporare în oricare dintre cele 27 de state membre ale UE, precum și în Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția, în aceleași condiții și la aceleași tarife ca asigurații din țara respectivă (în unele țări, serviciile sunt gratuite). Prestațiile acoperite includ, spre exemplu, prestațiile acordate în legătură cu boli cronice sau existente, precum și în legătură cu sarcina și nașterea. Cardurile sunt eliberate de către casa națională de asigurări de sănătate din țara de origine.
[37] European Labour Authority – ELA.
[38] https://ec.europa.eu/info/strategy/priorities-2019-2024/economy-works-people/jobs-growth-and-invest ment/european-pillar-social-rights/european-pillar-social-rights-20-principles.ro.
[39] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/41/libera-circulatie-a-lucratorilor, octombrie 2021.
[40] A se vedea R. Konle-Seidl, Politica de ocupare a forței de muncă, https://www.europarl.europa.eu/ factsheets/ro/sheet/54/politica-de-ocupare-a-fortei-de-munca, octombrie 2021.
[41] JO L 128, 30 aprilie 2014, pp. 8‑14, din 16 aprilie 2014.
[42] A se vedea T. Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 408.
[43] Idem.
[44] Idem; Cauzele conexate 115 și 116/81, Rezguia Adoui c. Belgia and City of Liege, Dominique Cornuaille c. Belgia, (1982), ECR, 1665.
[45] A se vedea T. Ștefan, B. Andreșan‑Grigoriu, op. cit., p. 409.
[46] Idem.
[47] Idem.
[48] Curtea a răspuns întrebărilor preliminare ale instanței naționale, potrivit Directivei 64/221/CE din
25 februarie 1964, în C/348/96, Donatella Calfa, 1999, ECR 1‑11.
[49] CJCE, Hot. prov. din 17 decembrie 1980.
[50] A se vedea R. Konle-Seidl, https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/41/libera-circulatie-a-lucratorilor10-2021.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
