Lex contractus în UE

26 ian. 2023
Articol UJ Premium
Vizualizari: 659
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

Dreptul trebuie să evolueze în tandem cu dezvoltarea societății și a raporturilor juridice, indiferent de ramura de drept din care provin, publică sau privată. Această dinamică este extrem de accentuată în sfera relațiilor dintre particulari, cu precădere cele guvernate de dreptul civil, iar aderarea la Uniunea Europeană a determinat extinderea ariei geografice a partenerilor contractuali de la nivel național la cel european. Pe cale de consecință, a apărut necesitatea instituirii unor instrumente juridice apte, în condiții caracterizate de uniformitate, care să reglementeze regimul juridic aplicabil convențiilor încheiate între particularii statelor membre, precum și modul de executare și sancțiunile incidente. Toate aceste premise, alături de rolul semnificativ al pilonului III, reprezentat de Justiție și Afaceri Interne, au determinat apariția unui domeniu în care atât statele, cât și particularii au un rol important, anume dreptul contractual european.

Ceea ce caracterizează această ramură a dreptului european este diversitatea, dar în același timp și unitatea. Primul caracter este explicabil prin prisma domeniului de aplicare al dreptului european care îl guvernează, existând în acest sens, o multitudine de contracte care se bucură de consacrare normativă, precum contractul de muncă, de transport, de asigurare etc., iar din perspectiva celui de-al doilea caracter, aducem în discuție uniformizarea pe care o dorește dreptul derivat reprezentat de regulamente, aspect asupra căruia vom reveni în secțiunea următoare.

Urmare a creării acestui important sistem de principii, sub imperiul cărora se realizează fluidizarea circuitului civil la nivel european, a luat naștere și o practică judiciară impresionantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, prin interpretările oferite, descifrează intenția legiuitorului european în materie contractuală, utilizând interpretarea teleologică, și reușind să răspundă necesităților practice existente între partenerii contractuali.

Dacă aspectele legislative și jurisprudențiale au fost conturate, a venit rândul literaturii de specialitate să aducă o contribuție proprie la consolidarea acestei arii de interes, anume dreptul european contractual. Pe cale de consecință, vom remarca, în cele ce urmează, acest trio impresionant care dinamizează acest domeniu.

II. Scurt istoric

Înainte de a începe analiza cadrului normativ actual în materie de lege aplicabilă obligațiilor contractuale, vom realiza succinte trimiteri la aspecte cronologice relevante, care au reprezentat premisele instituirii acestui mecanism amplu de stabilire a normelor cărui stat vor avea forță obligatorie cu privire la contractul existent între două sau mai multe părți.

În acest sens, debutăm această secțiune prin aducerea în discuție a Convenției de la Roma din 1980[1], în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale, în vigoare din 1 aprilie 1991 și care se va axa pe principiul libertății de alegere, care a fost menținut în Regulamentul Roma I. Convenția este încă în vigoare și se aplică contractelor încheiate anterior Regulamentului, anume 17 decembrie 2009, unele state fiind și în prezent sub egida sa, precum Danemarca[2].

Ulterior, a avut loc reunirea Consiliului European la Tampere, în perioada 15-16 octombrie 1999, unde a fost susținut dezideratul unei cooperări în materie civilă, prin recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești[3], eveniment care a fost urmat, anul următor, de adoptarea de către Consiliu a unui program care inter alia stabilește principii generale cu privire la conflictul de legi[4].

A urmat adoptarea Programului de la Haga, din 2004, adoptat de către Consiliul European, în care, printre obiectivele urmărite enumera și cel de a încuraja continuarea demersurilor inițiate în vederea reglementării unui act care să cuprindă prevederi necesare soluționării unui conflict de legi în materie contractuală[5].

Inițiativele ulterioare au concretizat aceste deziderate afirmate mai sus, în sensul că, în anul 2007, a fost adoptat Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale[6], denumit și Regulamentul Roma II, iar în 2008, a fost adoptată Directiva privind medierea în materie civilă și comercială[7], care are rolul de a extinde cooperarea judiciară civilă și, mai mult, și de a dezvolta dreptul internațional privat prin instituirea unui nou mijloc de soluționare a litigiilor care pot apărea urmare a contractării.

Nu putem finaliza acest succint istoric fără prezentarea actului normativ care a oferit contur acestei paradigme a legii aplicabile obligațiilor contractuale, anume Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Roma I[8]. Ceea ce a oferit cu adevărat importanță acestui document de actualizarea normelor de drept privat internațional la nivel european din perspectiva dezvoltării raporturilor comerciale între particulari.

III. Cadru normativ

În această secțiune, vom analiza principii și norme edificatoare din perspectiva legii aplicabile obligațiilor contractuale, prin raportare directă la cuprinsul Regulamentului 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (denumit în continuare Regulamentul) un moment istoric al dreptului european contractual, care a formalizat bazele dreptului privat internațional la nivelul UE.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Analizând cuprinsul acestui act normativ, observăm că partea dedicată motivării este conturată de aspecte precum aspirația dezvoltării unui spațiu de libertate securitate și justiție, necesitatea unei compatibilități între norme în ceea ce privește conflictul de legi, existența Programului de la Haga, prin care s-a dorit continuarea lucrărilor pentru adoptarea unor norme care să reglementeze acest conflict de legi.

Din perspectiva domeniului de aplicare, art. 1 prevede că principalele contracte care vor fi guvernate de acest regulament sunt contractele civile și comerciale, fiind excluse, așadar, obligațiile din materie fiscală, vamală, administrativă, familială, dar și obligațiile transmise mortis causa, prin testamente.

Încă de la art. 2 este consacrat principiul aplicării universale, potrivit căruia, legea desemnată de prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru, dispoziție imperativă care are scopul de a eficientiza soluționarea conflictului de legi, prin prevenirea unor ipoteze în care un stat membru să invoce că nu pot fi aplicate regulile prevăzute în Regulament, motivând lipsa unui echivalent în plan intern.

Articolul următor descrie principiul libertății de alegere, care se poate manifesta prin dreptul părților de a alege legea care va guverna respectivul contract, alegere care poate fi integrală sau parțială, cu referire la întinderea sa asupra actului juridic, însă alegerea trebuie să respecte anumite condiții, anume să fie expresă sau să rezulte cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Această libertate se poate concretiza și sub aspectul temporal, întrucât alegerea părților nu este definitivă, acestea având posibilitatea de a reveni asupra deciziei anterioare, cu respectarea unor exigențe care privesc forma, anume cele de la art. 11. O altă limitare a acestui principiu se oglindește în situația în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă: atunci alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.

În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă, se va aplica art. 4, care reglementează anumite situații concrete:

• contractul de vânzare este guvernat de legea statului de reședință a vânzătorului, cu excepția vânzării prin licitație, caz în care aplicabilitate vor avea normele statului unde are loc licitația

• contractul de prestări servicii se află sub imperiul legii statului de reședință a prestatorului de servicii

• contractul care vizează un drept real imobiliar sau un drept de locațiune va fi guvernat de legea statului unde se află imobilul, cu excepția contractului de locațiune, având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive, care este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară

• contractul de franciză este reglementat de legea statului unde se află reședința beneficiarului

• contractul de distribuție va fi guvernat de legea statului de reședință a distribuitorului

Dacă nu este incidentă nicio regulă din cele enumerate mai sus sau sunt prezente cumulativ, legea aplicabilă va fi aceea a statului unde se află reședința debitorului obligației sau a prestației caracteristice, cu excepția situației în care există circumstanțe din care rezultă conexiuni mai strânse cu un alt stat, caz în care normele acestuia vor fi aplicate.

Articolele următoare prezintă legea aplicabilă în cazul a patru contracte, dintre care primul descris este cel de transport (art. 5), caz în care ne referim la legea statului de reședință a transportatorului, sub rezerva existenței identității între locul de încărcare sau livrare cu acest stat, iar dacă ne referim la transport de persoane, legea care se va aplica poate fi aleasă doar dintr-o categorie restrânsă de alternative, anume unde se află reședința obișnuită a pasagerului, unde se află reședința obișnuită a transportatorului, unde se află sediul administrației centrale al transportatorului, unde este situat locul de plecare sau unde este situat locul de sosire.

În cazul contractelor încheiate cu consumatorii (art. 6), legea aplicabilă va fi cea a statului unde își are reședința consumatorul, dacă profesionistul își desfășoară acolo activitatea sau acel stat este unul dintre cele spre care își direcționează activitățile.

În privința contractului de asigurare (art. 7), iar nu de reasigurare, acesta se află sub imperiul legii statului unde se află asigurătorul. De asemenea, dacă nu ne referim la contracte de asigurare care acoperă riscuri majore, principiul libertății de alegere este restrâns la următoarele legi:

• legea oricărui stat unde se află riscul

• legea statului de reședință a titularului poliței de asigurare, iar dacă asigurarea este de viață, centrul de greutate se mută asupra statului al cărui cetățean este titularul

• legea statului unde s-a produs riscul, dacă este un stat diferit față de cel unde era situat inițial

• legea statului titularului poliței, dacă sunt incidente două sau mai multe legi cu privire la aceleași riscuri.

O atenție sporită trebuie să fie acordată contractelor de asigurare obligatorii în statul membru, întrucât pot exista contradicții între legislația internă a statului unde se află riscul și a statului care impune asigurarea obligatorie, caz în care vor prevala prevederile statului care impune asigurarea.

Nu în ultimul rând, contractul individual de muncă (art. 8) este guvernat de legea statului unde își desfășoară activitatea angajatul, iar dacă aceasta nu poate fi determinată, va avea aplicabilitate legea statului unde se află unitatea angajatoare.

Toate aceste prevederi vor fi incidente, în măsura în care părțile nu au ales legea aplicabilă, cu limitarea în cazul contractelor cu consumatorii și a celor individuale de muncă, în cazul cărora, aceste alegeri nu îi pot priva pe cei vulnerabili, anume consumatorii și angajații, de a beneficia de protecția legală existentă în favoarea lor.

Regulamentul continuă prin reglementarea condițiilor de fond și de formă pentru validitatea contractului, aspecte care vor fi guvernate de legea care a fost aleasă sau, în lipsa alegerii, de cea care a fost stabilită potrivit regulilor mai sus analizate, cu mențiunea că, în privința consimțământului, îi este permis unei părți să invoce legea statului reședință, pentru a dovedi că, în raport de respectiva, nu și-a dat consimțământul în mod valabil pentru a se produce efecte juridice specifice. De asemenea, din perspectiva incapacității, persoana care are capacitate, potrivit legii statului ambelor părți, poate opune incapacitatea sa, prin raportare la legea altui stat, cu condiția ca cealaltă parte să fi cunoscut incapacitatea sa ori să fi putut cunoaște, dar din cauza neglijenței, nu a luat la cunoștință.

IV. Cadru jurisprudențial

În această secțiune, vom prezenta câteva interpretări oferite de CJUE Regulamentului, fiind sesizată cu chestiuni prejudiciale. În acest sens, într-o cauză, o instanța a trimis o întrebare care vizează dacă Regulamentul trebuie interpretat în sensul în care existența unui contract de vânzare care include și elemente din contractele de locațiune și de prestări servicii, care au ca obiect plantarea unor arbori pe un teren închiriat exclusiv pentru recoltarea lor urmată de transmiterea proprietății asupra lemnului, ca efect al vânzării, reprezintă un contract privind un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil. Curtea a apreciat că arborii sunt doar fructele, ca accesorii care urmează soarta principalului, însă, în speța dată, dreptul asupra fructelor nu poate fi asimilat unui drept real imobiliar, întrucât legea care guvernează raporturile obligaționale cu privire la recoltarea fructelor poate fi diferită de cea a legii referitoare la transmiterea proprietății asupra terenului.

În ceea ce privește locațiunea, CJUE a statuat asupra faptului că simpla existență a unei locațiuni, ce are ca obiect un teren, nu este de natură a atrage ipoteza art. 6 din Regulament, întrucât obiectul principal al acestui contract nu este transmiterea unui drept de folosință, ci a obținerii unui venit provenit din vânzarea lemnului obținut ca urmare a recoltării acestor arbori. Așadar, un astfel de contract de vânzare complex nu este un contract de locațiune sau cu privire la un drept real imobiliar[9].

Într-o altă cauză, doi angajați români, șoferi ai unei societăți înființate în conformitate cu legislația română, au solicitat angajatorului plata salariului cuvenit în statul unde își desfășoară activitatea profesională, adică în Italia. Angajatorul a refuzat, întrucât, în contractul individual de muncă, se prevede că legea aplicabilă va fi cea stabilită de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Având în vedere refuzul expres, angajații au introdus acțiune împotriva societății în instanță. Aceasta a trimis trei întrebări prejudiciale CJUE, anume:

• Dacă alegerea legii aplicabile contractului individual de muncă înlătură aplicarea legii țării în care salariatul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea

• Dacă salariul minim aplicabil în țara în care salariatul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea reprezintă un drept care intră în sfera „dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă”

• Dacă Regulamentul se opune ca indicarea în cuprinsul contractului individual de muncă a prevederilor Codului muncii român să echivaleze cu alegerea legii române, atât timp cât în România este de notorietate că inserarea acestei clauze de alegere în conținutul contractului individual de muncă este o obligație legală.

Cu privire la primele două întrebări, CJUE a stabilit că Regulamentul se referă la situația în care munca este prestată în cel puțin un alt stat decât cel al legii alese. De asemenea, instanța națională ar fi trebuit să stabilească ab initio care ar fi legea care guvernează contractul, dacă părțile nu ar fi ales, apoi să compare nivelul de protecție oferit de către cele două legi. Or, reiese foarte clar că legea aplicabilă a fost deja aleasă de părți, așadar, nu se mai impune o analiză a modului de interpretare a Regulamentului. În ceea ce privește drepturile salariale, în lipsa alegerii legii, prioritate ar fi avut legea care oferă lucrătorului o protecție mai mare, însă cum alegerea a avut loc, legea va continua să se aplice sub acest aspect, însă protecția angajatorului poate fi înțeleasă, în viziunea Regulamentului, ca reprezentând normele referitoare la salariul minim.

Răspunsul la cea de-a treia întrebare se axează pe libertatea de alegere a legii aplicabile, iar în cazul de față, angajatorul a stabilit unilateral ca legea să fie cea română. CJUE a statuat asupra caracterului liber al alegerii, chiar și în lipsa negocierii, dacă angajatul s-a limitat la a o accepta[10].

V. Cadru doctrinar

Vom observa și câteva perspective oferite de către literatura de specialitate în materie de lege aplicabilă obligațiilor contractuale. În acest sens, un autor prezintă Regulamentul ca fiind parte integrantă dintr-un așa-numit „big six regulations”, în sensul identificării unui numitor comun între Regulamentul Roma I, Roma II (obligațiile necontractuale), Roma III (divorț și separație), alături de Regulamentul succesoral și Regulamentul privind regimurile matrimoniale și cel privind consecințele patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate. Acest autor a adus critici denumirii Regulamentului 593/2008 de Regulamentul Roma I, în condițiile în care Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale a fost adoptată în 2007, așadar cronologic, există o incoerență, ceea ce l-a determinat să achieseze la unele opinii din doctrină cu privire la o eventuală redenumire a Regulamentului „BRome”, pentru a sublinia faptul că a fost adoptat ulterior Regulamentului Roma II[11].

O autoare consideră că libertatea de alegere instituită în art. 3 este o continuare a principiului libertății contractuale din dreptul intern, potrivit căruia, părțile sunt libere să negocieze, să stabilească prevederile contractului și să îl modifice în baza acordului de voințe, iar ca beneficii ale acestui principiu, sunt enumerate cunoașterea de către părți a propriilor lor interese contractuale, angrenarea unor costuri mai mici în cunoștință de cauză dacă se realizează o cercetare prealabilă asupra posibilelor legi care ar putea guverna respectivul contract, existența unui așa-numit „commercial convenience”, dar are un impact benefic și asupra stimulării concurenței[12].

Un alt punct de vedere relevant, se referă tot la principiul autonomiei de voință, în altă direcție însă, întrucât acesta ar deveni complementar în sfera contractelor cu consumatorii, întrucât această protecție minimă la care face referire Regulamentul este de natură a obiectiviza orice intenție exprimată în contract în direcția oferirii protecției consumatorului, se tinde la un „imperativ care suprimă principiul menționat în art. 3”, mărturie fiind că se recurge la standardul acceptat de legea statului unde își are reședința consumatorul[13].

VI. Concluzii

După parcurgerea principalelor elemente legislative, jurisprudențiale și doctrinare cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale la nivelul dreptului UE, putem concluziona că, prin adoptarea acestui act de drept derivat, a avut loc o veritabilă dezvoltare a cooperării judiciare în materie civilă, fiind pe această cale încurajată contractarea prin extinderea ariei geografice fără a exista riscul de a exista viitoare neconcordanțe în ceea ce privește un conflict de legi. De asemenea, se poate observa că Regulamentul a pornit de la principiile deja statuate în Convenția de la Roma din 1980, axându-se pe o cât mai mare libertate pentru particulari în a-și determina legislația sub imperiul căreia să se afle viitorul lor contract, cu respectarea normelor imperative în materie de protecție a consumatorilor, a angajaților, dar și a dispozițiilor imperative din statele membre, precum ipoteza contractelor de asigurare obligatorie.

Îmbunătățirile pe care le propunem se axează pe posibilele contradicții între normele imperative a două sau mai multe state, ceea ce ar putea reprezenta un impediment al particularilor în a-și alege legea aplicabilă, dar și necesitatea unei completări prin referirea la ipoteza contractelor electronice care s-au extins la nivel foarte mare.


[1] Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (2007/856/CE).

[2] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM:l33109.

[3] https://www.europarl.europa.eu/summits/tam_en.htm.

[4] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2001:012:FULL&from=EN

[5] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52008DC0373&from=EL.

[6] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

[7] Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială.

[8] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

[9] Hotărârea Curții (Camera a opta) din data de 10 februarie 2022, C‑595/20, ECLI:EU:C:2022:86, UE împotriva ShareWood Switzerland AG, VF.

[10] Hotărârea Curții (Camera întâi) din 15 iulie 2021, C‑152/20, ECLI:EU:C:2021:600, DG, EH împotriva SC Gruber Logistics SRL.

[11] F.M. Wilke, Dimensions of coherence in EU conflict-of-law rules, revista Journal of Private International Law, 16:1, 163-188, DOI: 10.1080/17441048.2020.1738624, 2020, p. 170.

[12] F. Ragno, Rome I Regulation. Pocket Commentary, editura Sellier european law publishers, 2015, 76-77.

[13] V. Melnic, Perspective de dezvoltare a dreptului european al contractelor, revista Studii Europene, editura Ssoar, 2013, p. 5.

 

Lex contractus în UE was last modified: ianuarie 25th, 2023 by Elena Sârghi

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice