Legătura dintre procedurile de informare și consultare la nivel național și cele derulate la nivel european

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

7. Legătura dintre procedurile de informare și consultare la nivel național și cele derulate la nivel european

7.1. RELAȚIA CRONOLOGICĂ

Directiva 2009/38/CE nu prevede o ordine concretă în care trebuie să se desfășoare procedurile de informare și consultare la nivel național și transnațional, impunând doar, prin dispozițiile art. 12 alin. (1), ca aceste proceduri să fie „corelate, ținând seama de competențele și sfera de intervenție a fiecăreia dintre acestea și de principiile enunțate în art. 1 alin. (3)”, care se referă la nivelul relevant de conducere și de reprezentare, în funcție de subiectul tratat la care trebuie să efectueze procedurile, și la competența reprezentanților lucrătorilor la nivel european, care este limitată la aspectele transnaționale. În continuare, după cum rezultă din art. 12 alin. (2) și art. 6 alin. (2) lit. c) din directivă, modalitățile de corelare a procedurilor trebuie stabilite prin acordul privind instituirea comitetului european de întreprindere, respectiv a procedurii de informare și consultare. Acordul nu poate aduce atingere dispozițiilor legislației/practicilor naționale în materie de informare și consultare a lucrătorilor.

În lipsa stabilirii modalităților prin acord, potrivit art. 12 alin. (3) din directivă, statele membre trebuie să se asigure că procedurile de informare și consultare se derulează atât la nivel național, cât și la nivel transnațional „în cazul în care se prevăd decizii care ar putea să producă modificări importante ale organizării muncii sau ale contractelor de muncă”.

Această obligație de corelare a procedurilor la nivel național și european este explicitată în cuprinsul par. 37 din expunerea de motive a directivei, sub două aspecte:

–          exprimarea unui aviz de către comitetul european de întreprindere nu trebuie să întârzie procedurile la nivel național, conform termenelor prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale;

–          trebuie să i se permită comitetului european de întreprindere să fie consultat „înaintea sau concomitent cu organismele naționale de reprezentare ale lucrătorilor”.

Dată fiind marja de apreciere lăsată statelor membre, regula generală a corelării proceselor de informare și consultare a fost transpusă parțial diferit în legislațiile naționale.

Spre exemplu, conform art. L. 2341-9 C. mun. francez, informarea și consultarea comitetului european de întreprindere se coordonează cu cea a organismelor de reprezentare de la nivel național, fără a specifica cum și în ce ordine.

În Germania, s-a preluat conținutul par. 37, teza finală, din expunerea de motive a directivei, menționându-se că informarea și consultarea comitetului european de întreprindere se efectuează cel târziu în același timp cu cea a reprezentanților naționali ai lucrătorilor[1].

În Regatul Unit[2] se prevede că procedura de informare și consultare a comitetului european de întreprindere și cea a organismelor naționale de reprezentare a angajaților, în legătură cu modificări substanțiale în organizarea muncii sau în relațiile contractuale, sunt legate astfel încât să înceapă într-un termen rezonabil una față de cealaltă.

Se observă că niciuna dintre reglementările enunțate nu prevede obligația de a informa și consulta comitetul european de întreprindere cu întâietate, diferența dintre acestea fiind dată doar de fixarea unor repere temporale determinate sau determinabile pentru derularea procedurilor.

Interpretarea îmbrățișată în cazuistica instanțelor[3] din Regatul Unit a confirmat faptul că obligația de a lega procesele transnaționale de informare și consultare cu cele naționale, astfel încât să înceapă într-un termen rezonabil unele față de celelalte, nu impune ca opinia comitetului european de întreprindere să fie așteptată înainte de luarea unor măsuri de gestionare la nivel național/local. Singura cerință legală este ca managementul să se asigure că face toate aranjamentele pentru informare și consultare, astfel încât Comitetul european de întreprindere să își exprime opinia în timp util și să obțină un răspuns motivat.

Nu aceeași este însă situația în Franța, unde instanțele au abordat interpretări diferite cu privire la problematica obligației de corelare a procedurilor. Într-o opinie jurisprudențială[4], s-a apreciat că angajatorul este liber să înceapă consultările în ordinea pe care o preferă, fără nicio constrângere de a consulta cu întâietate comitetul european de întreprindere. În sens contrar, unele instanțe au statuat că, pentru a se asigura efectul util și complementar al procedurilor, trebuie să se aprecieze de la caz la caz ordinea în care acestea trebuie efectuate. Spre exemplu, în cauza Alstom Group, conducerea centrală a demarat în paralel procedurile de consultare, deși, la nivel transnațional, comitetul european de întreprindere numise un expert pentru a întocmi un raport cu privire la strategia industrială a grupului. În această speță, instanța a recunoscut dreptul comitetului european de a fi consultat primul, întrucât concluziile raportului de expertiză care urma să fie întocmit la nivel transnațional erau utile și pentru reprezentanții naționali, inclusiv cu privire la consecințele sociale pentru lucrătorii filialei din Franța.

Un alt aspect care poate crea dificultăți în practică este reprezentat de faptul că legea națională aplicabilă pentru a stabili legătura dintre cele două proceduri de informare și consultare[5] nu are efecte extrateritoriale și trebuie să respecte dispozițiile din legislațiile statelor membre care guvernează procedurile de informare și consultare la nivel național[6]. Spre exemplu, dacă o instanță franceză dispune în plan intern suspendarea mecanismelor de informare și consultare de la nivel național, pentru ca reprezentanții lucrătorilor de la nivel european să fie consultați cu întâietate, hotărârea pronunțată nu va avea implicații extrateritoriale asupra procedurilor de informare și consultare din alte state membre, deoarece acestea excedă competenței instanțelor franceze.

Deși în Raportul Comisiei Europene din 2018 privind evaluarea Directivei 2009/38/CE[7] se evidențiază că există deficiențe practice în aplicarea sa în ceea ce privește eficacitatea fluxului de informații între nivelurile de reprezentare a lucrătorilor, propunerea de modificare a Directivei din 24 ianuarie 2024 nu face nicio referire la acest aspect și nu clarifică ordinea sau modalitatea în care procesele de informare la nivel european și național sunt corelate.

În România, transpunerea prevederilor Directivei 2009/38/CE în problematica corelării procedurilor de informare și consultare la nivel național și transnațional s-a realizat în aceeași manieră generală ca în reglementarea franceză, stipulându-se, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 217/2005, că aceste proceduri trebuie corelate, fără a se specifica o ordine concretă în derularea lor. În acord cu prevederile art. 12 alin. (1) din Directiva 2009/38/CE, textul de lege prevede că această corelare trebuie să se realizeze ținând seama de competențele și sfera de intervenție a fiecărei proceduri, cu respectarea principiului limitării competenței comitetului european de întreprindere la aspectele transnaționale.

În continuare, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 217/2005 statuează că „modalitățile de corelare a informării și consultării comitetului european de întreprindere cu informarea și consultarea organismelor naționale de reprezentare a salariaților se stabilesc prin acordul privind constituirea comitetului european de întreprindere, respectiv privind instituirea procedurii de informare și consultare a salariaților”.

Spre deosebire de legislația din Germania, art. 4 din Legea nr. 217/2005 nu a preluat și teza finală a par. 37 din directivă care face referire expresă la consultarea comitetului european de întreprindere înaintea sau concomitent cu organismele naționale de reprezentare ale lucrătorilor.

Prin urmare, reținem că, în dreptul intern, nu este prevăzută obligația de a acorda întâietate consultării comitetului european de întreprindere, iar avizul exprimat de acesta la nivel transnațional nu poate conduce la întârzierea procedurilor de informare și consultare la nivel național. Ca regulă generală, procedurile trebuie să fie corelate, iar modalitățile concrete de corelare sunt stabilite de partenerii sociali. În lipsa unui acord în acest sens, legea prevede expres că procedurile de informare și consultare trebuie să se desfășoare concomitent la toate nivelurile.

7.2. DREPTUL/OBLIGAȚIA COMITETULUI EUROPEAN DE ÎNTREPRINDERE DE A RAPORTA REPREZENTANȚILOR/LUCRĂTORILOR LA NIVEL NAȚIONAL

Legătura dintre procedurile de informare și consultare la nivel național și transnațional este întărită și de conexiunea și interacțiunea directă între reprezentanții lucrătorilor cu ocazia exercitării de către membrii comitetului european de întreprindere a dreptului/obligației de a raporta la nivel național.

Dreptul/obligația comitetului european de întreprindere „de a informa reprezentanții lucrătorilor unităților sau ai întreprinderilor aparținând unui grup de întreprinderi de dimensiune comunitară sau, în absența reprezentanților, totalitatea lucrătorilor cu privire la conținutul și rezultatele procedurii de informare și consultare” a fost prevăzut încă de la început prin Directiva 94/45/CE (art. 5 din „Cerințele subsidiare”), însă Directiva 2009/38/CE l-a mutat în textul de bază, în cuprinsul art. 10 alin. (2)[8], urmărind să se asigure o legătură mai bună între cele două niveluri de exercitare a dreptului la informare și consultare, național și transnațional.

Raportarea menționată permite reprezentanților lucrătorilor de la nivel național să observe și să evalueze activitatea desfășurată de comitetul european de întreprindere, iar, în situația în care nu există reprezentanți la nivel național, reprezintă singura modalitate în care lucrătorii sunt informați privind strategiile și proiectele adoptate de întreprindere la nivel transnațional.

Condițiile și modalitățile de exercitare a dreptului/obligației de a raporta trebuie să se regăsească în cuprinsul acordului privind instituirea comitetului european de întreprindere, în cadrul clauzelor ce definesc „modalitățile de corelare a informării și consultării comitetului european de întreprindere și a informării și consultării organismelor naționale de reprezentare a lucrătorilor”, potrivit art. 6 alin. (2) lit. c) din Directivă.

În România, dreptul/obligația de raportare la nivel național nu a fost mutată în cadrul dispozițiilor substanțiale ale legii, ci a rămas reglementată în art. 41 din Capitolul IV, „Dispoziții subsidiare”, care se aplică numai în situațiile menționate la art. 27 din același act normativ, respectiv comitetelor europene de întreprindere supuse cerințelor subsidiare. Aceasta constituie o transpunere neconformă a prevederilor Directivei de reformare 2009/38/CE, fiind necesar ca, de lege ferenda, dreptul/obligația de raportare la nivel național să fie menționată în cuprinsul art. 47 din Capitolul V, „Protecția reprezentanților salariaților”, pentru a deveni aplicabilă și comitetelor constituite prin acord.

7.3. CERINȚA DE CONFIDENȚIALITATE

Art. 10 alin. (2) din corpul de bază al Directivei 2009/38/CE stabilește că exercitarea de către membrii comitetului european de întreprindere a dreptului/obligației de a raporta se realizează fără a aduce atingere obligației de confidențialitate prevăzută de art. 8 din directivă, care interzice dezvăluirea către „terți” a informațiilor care le-au fost comunicate expres cu titlu confidențial.

Reglementarea europeană nu clarifică ce se înțelege prin noțiunea de „terți” în ipoteza enunțată, așadar se pune întrebarea dacă, în ce măsură și cum se aplică obligația de confidențialitate în raporturile dintre membrii comitetului european de întreprindere și reprezentanții lucrătorilor de la nivel național/lucrători. Se aplică o interdicție totală de comunicare a informațiilor confidențiale sau comunicarea este permisă în condițiile în care, la rândul lor, reprezentanții lucrătorilor/lucrătorii la nivel național sunt ținuți să respecte cerința de confidențialitate în raporturile cu terții?

Evident, cu respectarea principiului cooperării și efectului util, acest aspect ar trebui clarificat prin acordul privind instituirea comitetului european de întreprindere care, așa cum s-a menționat în cele ce preced, ar trebui să expliciteze modalitățile de corelare a informării și consultării la nivel național și transnațional, inclusiv sub aspectul conținutului și subiecților obligației de confidențialitate.

Cu toate acestea, datele statistice relevă că acordurile încheiate între partenerii sociali includ clauze privind raportarea, însă acestea sunt vagi și nu detaliază conținutul dreptului/obligației și nici limitele impuse de cerința de confidențialitate[9].

Această incertitudine juridică cu privire la aria de cuprindere a noțiunii de „terți” cărora le este interzisă divulgarea informațiilor confidențiale a fost amplu dezbătută și în doctrina de drept european, fără însă a se putea contura un punct de vedere unitar.

Într-o opinie[10], se consideră că nu sunt „terți” persoanele care sunt angajate în cadrul întreprinderii și, prin urmare, nu este interzisă divulgarea informațiilor confidențiale către lucrători/organismele naționale de reprezentare ale lucrătorilor, sub rezerva asumării și respectării de către aceștia, la rândul lor, a obligației de confidențialitate. Principalul argument în susținerea acestei interpretări constă în faptul că o interpretare restrictivă a cerinței de confidențialitate este de natură să afecteze în mod substanțial exercitarea de către membrii comitetului european de întreprindere a obligației de a raporta organismelor naționale de reprezentare a lucrătorilor sau, în lipsa acestora, totalității lucrătorilor.

În sens contrar[11], se apreciază că, deși obligația de a raporta la nivel național reprezintă una dintre cele mai importante îndatoriri a membrilor comitetului european de întreprindere, aceasta este restricționată de respectarea obligației de confidențialitate, inclusiv în raporturile cu reprezentanții lucrătorilor de la nivel național/totalitatea lucrătorilor, în special în cazurile în care există un risc mare de prejudiciere a intereselor întreprinderii[12].

Interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în problematica analizată este una restrictivă, cu luarea în considerare în mod prioritar a necesității protejării intereselor economice ale angajatorului. Spre exemplu, în cauza C-384/02[13], s-a pus în discuție dacă un angajat care primește informații confidențiale[14], în calitatea sa de reprezentant în consiliul de administrație al unei societăți sau în calitatea sa de membru al comitetului de legătură al unui grup de întreprinderi, are obligația să nu divulge aceste informații secretarului general al organizației sindicale care l-a desemnat pe acest angajat ca membru de legătură în comitet. Curtea a statuat, ca regulă generală, că informațiile nu pot să fie divulgate în această situație, însă, prin excepție, divulgarea este permisă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o legătură strânsă între divulgare și exercitarea muncii, profesiei sau funcției și divulgarea este strict necesară pentru exercitarea acestor îndatoriri. Totodată, în examinarea excepției, instanțele naționale trebuie să respecte următoarele reguli: să aplice o interpretare restrictivă; să țină seama de faptul că orice divulgare suplimentară este susceptibilă să crească riscul de exploatare a informațiilor confidențiale; să ia în considerare caracterul sensibil al informațiilor confidențiale.

Dat fiind faptul că reglementarea europeană asupra cerinței de confidențialitate prevăzută de art. 10 alin. (2) din Directiva 2009/38/CE nu oferă o soluție univocă, practica în statele membre asupra acestei problematici este diferită, după cum, potrivit legislațiilor naționale, obligația de confidențialitate are caracter colectiv sau individual. În țări precum Germania, Suedia sau Austria, obligația de confidențialitate are caracter colectiv și se aplică tuturor reprezentanților lucrătorilor, astfel că aceștia nu sunt considerați terți, indiferent de nivelul la care își exercită atribuțiile. În schimb, în alte țări, precum Olanda, obligația de confidențialitate are caracter individual și, pe cale de consecință, se consideră că intră în categoria terților toate celelalte persoane, inclusiv reprezentanții lucrătorilor de la nivel național[15].

Tot astfel, în România, după cum rezultă din prevederile art. 41 alin. (1) și (2) și art. 50 din Legea nr. 217/2005, obligația de confidențialitate are caracter individual, menționându-se în mod expres că dreptul/obligația de a raporta conținutul și rezultatul informărilor și consultărilor „nu exonerează membrii comitetului european de întreprindere sau membrii comitetului restrâns de obligația de confidențialitate”, fără a se face nicio distincție cu privire la persoanele care intră în categoria „terților”.

Deși implementarea neunitară a Directivei 2009/38/CE sub acest aspect este de natură să afecteze în mod semnificativ capacitatea membrilor comitetului european de întreprindere de a-și exercita atribuțiile, observăm că acest neajuns al reglementării nu face obiectul propunerii Comisiei Europene din data de 24 ianuarie 2024 de modificare a Directivei 2009/38/CE.

În ceea ce ne privește, considerăm că noțiunea de „terți” din cuprinsul art. 8 alin. (1) la care face trimitere art. 10 alin. (2) din Directiva 2009/38/CE include și reprezentanții lucrătorilor de la nivel național, precum și totalitatea lucrătorilor, în lipsa unei stipulații contrare prevăzută de legislațiile naționale sau negociate de părți. Reglementarea europeană nu prevede această derogare, astfel că de lege lata interpretarea nu poate fi decât una restrictivă, potrivit principiului de drept excepțiile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege, iar nu deduse pe cale de interpretare[16]. Cu respectarea principiului autonomiei și efectului util al reglementării, revine părților sarcina de a negocia în cuprinsul acordurilor privind comitetelor europene de întreprindere clauze care să definească în mod clar condițiile și măsura în care clauza de confidențialitate limitează raportarea la nivel național.

---