Lecturi şi cronici subiective (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

👍Citește și: Lecturi și cronici subiective (II)

Amân să citesc unele dintre operele literaturii românești sau universale. Obiectiv, aș putea zice că nici nu mai am timp ca altădată… Dar ar fi un neadevăr bine camuflat și știu că nu așa stă de fapt treaba…

Am fost mereu conștient că o operă sau capodoperă necesită mai mult decât disponibilitate și timp. Aș putea spune că pentru o operă importantă trebuie și un pic de experiență de viață. Sau chiar mai multă… Ceea ce transmite un autor trebuie trecut printr-o sită nevăzută, trebuie disecat și analizat. Ca să poți face asta ai nevoie de instrumente bine fundamentate. Și experiența de viață poate să-ți pună la dispoziție o bună parte. Alături de alte lecturi sau autori și de trăirile personale care întregesc asta.

Cred că mi se trage de la „MOROMEȚII”, citit prima dată în clasa a IV-a și de vreo 3-4 ori după. M-a chinuit și solicitat puțin cam prea mult atunci, dar m-a împlinit și delectat următoarele dăți la recitire. Mă identificasem cu Niculae și mi se părea că viețile noastre se aseamănă cumva…

Paradoxal, așa mi s-a adresat în perioada liceului și dirigintele nostru de la „Radu Greceanu” din Slatina – profesorul Silviu Gorjan –, recunoscut pe plan județean ca fiind cel mai bun profesor de limba și literatura română. Știa că nu-mi place și o făcea intenționat… Adăugase însă și un „i” – ca licență poetică probabil – și ceea ce ar fi putut părea, printr-o extremă rezonabilitate, acceptabil se transformase într-o trufașă dovadă de micism sau miticism sufletesc, și nu numai. Iată-mă, așadar, rebotezat „Niculaie”, încercând să fac față, pe lângă dilemele și problemele inerente vârstei, și acestei inedite situații: să accept un nume care trecea pe lângă mine, care mă nefericea, dar poate îi făcea fericiți pe alții – pe Domnul Diriginte cu siguranță! Accentul cădea întotdeauna pe acest „i”, ca și cum nu numai eu, ci generații anterioare am fi greșit infinit. Printr-a X-a ajunsesem să mă rog zilnic pentru Domnia Sa, reușind astfel să-mi găsesc un resort interior salvator și, deși aveam astfel victoria în buzunar în fiecare zi, n-am rezistat tentației de a mă „revanșa” întrucâtva semnându-mă pe toate fotografiile și „oracolele” care au circulat la sfârșitul clasei a XII-a – unele dintre ele știind că rămân și la Domnia Sa – drept „Nicu+laie”. A remarcat și am mimat un răspuns de complezență – 4 ani de suplicii nu este puțin lucru și era o slabă consolare pentru că m-a persecutat tot liceul pentru vini inventate și care n-ar trebui să stea niciodată în caracterul unei mari personalități. Cum să te pui tu – mare profesor, mare personalitate – la mintea unui copil de 15-16 ani n-am să înțeleg niciodată… Mai ripostasem și cu câteva luni înainte câștigând (curios pentru dumnealui, dar nu și pentru mine) olimpiada de istorie, dar „Nicu+laie” mi se părea că e mai la obiect și mai direct plasat…

În fine, fiecare avem slăbiciunile noastre, mai mult sau mai puțin înțelese. Cele de mai sus nu știrbesc însă cu nimic valoarea Profesorului. Pot ridica, poate, unele semne de întrebare cu privire la valoarea și demnitatea umane, dar subiectivism și chibiți găsești la tot pasul. Probabil sunt și eu unul dintre ei, care cine știe ce frustrări port după mine… Sau poate vârsta adolescentină exacerba situații, apelative etc. care nu erau decât reprezentarea unui alint general vitriolat de percepții subiective, desigur, greșite. Cu siguranță, așa este!

Revenind, nu știu cum se face că un loc real, văzut și simțit în realitate undeva, cândva, trebuie să fie locul tuturor romanelor citite. Probabil n-am prea multă imaginație sau am nevoie să se deruleze acțiunea în jurul unui spațiu cunoscut, mai mult sau mai puțin comun. Cine știe?!

Am un gol de aproximativ 15 ani în care n-am citit cât aș fi vrut sau cât ar fi trebuit și asta nu mă bucură prea tare. N-aș putea zice însă că n-a fost ceva voluntar. Din contră! E adevărat că viața mea profesională m-a răpit zi și noapte, uneori, dar e totuși o scuză care n-ar rezista unui tir articulat. Poate chiar al meu însumi.

Zic, așadar, că mă simt pregătit să încep aprofundarea. Sau inițierea… De fapt, autoinițierea! Cât de important este să ai un mentor sau profesor care să-ți sugereze și recomande lecturile la timpul potrivit. N-aș zice că „MOROMEȚII” e potrivit pentru clasa a IV-a. Dimpotrivă!

Nu cred neapărat în „lecturile obligatorii” din liceu. Cred mai degrabă în autori preferați și în lecturi liber-alese. Dar asta te poate face să pierzi timp important ignorând, de fapt, operele și autorii care contează. Și care lasă urme în tine… Internetul, dar și diverse statistici și chiar cărți cu recomandări de lectură pot rezolva însă o parte din problemă (1001 cărți de citit într-o viață). Ce (te) aștepți de la o lectură? Un răspuns potrivit ar fi „să te prindă”… Dar cât rămâne la o lună, un an sau la 10 ani după o lectură care te-a acaparat cele 3 zile? Poate în asta constă diferența dintre autori și marii autori. Între cărți și opere. Între autorii momentului și clasici – cei cărora trecerea timpului le-a validat opera.

O carte sau un autor care te-au acaparat în timpul lecturii nu sunt neapărat lecturile și autorii care îți definesc dezvoltarea personală ulterioară. Importanți sunt autorii și lecturile care rezistă în mintea noastră, care ne ridică probleme și la câteva luni sau ani după lectură și care ne determină într-un fel sau altul existența.

Nicolae Cîrstea