Lansare de carte Reeditarea anastatică a operei profesorului Traian Pop – „Drept procesual penal”: Volumul I, Volumul II, Volumul III și Volumul IV

1889       0

Lansare de carte. Reeditarea anastatică a operei profesorului Traian Pop – „Drept procesual penal”: Volumul I, Volumul II, Volumul III și Volumul IV 📅 22 martie 2019 Cluj-Napoca Lansare de carte. Reeditarea anastatică a operei profesorului Traian Pop – „Drept procesual penal”: Volumul I, Volumul II, Volumul III și Volumul IV

Data 22 martie 2019
Locația Grand Hotel Napoca din Cluj-Napoca

În cadrul conferinței „Noile Coduri penale la 5 ani de la intrarea în vigoare”, organizată în zilele de 22 și 23 martie 2019, va avea loc evenimentul de lansarea a reeditării anastatice a operei profesorului Traian Pop: Drept procesual penal”: Volumul I, Volumul II, Volumul III și Volumul IV.

Evenimentul va fi găzduit de Grand Hotel Napoca din Cluj-Napoca.

Opera profesorului Traian Pop „Drept procesual penal” conține următoarele volume:

Volumul I: Partea introductivă

Volumul II: Partea generală: Raportul procesual penal, Jurisdicțiunea, Competența, Subiecții procesuali, Acțiunea penală, Acțiunea civilă, Chestiunile prejudiciale

Volumul III: Partea generală (continuare): Acte, termene, nulități și măsuri procedurale – probele 

Volumul IV: Partea specială: Fazele procedurale, Dispozitiuni comune, Primele cercetări, Urmărirea, Instrucția, Judecata, Căile de atac, Executarea, Proceduri speciale, Reforma justiției.

Lucrarea „Drept procesual penal”

 „În materia dreptului, domeniu atât de supus astăzi schimbărilor legislative, reeditarea unei lucrări la mai bine de șapte decenii de la prima sa apariție poate ridica unele întrebări. De ce ar fi necesară reeditarea unui tratat de drept procesual penal, elaborat în perioada de aplicare a Codului de procedură penală din 1936, din moment ce, între timp, alte două coduri, cel din 1968 și cel din 2010, au fost adoptate? Astăzi, când învățarea dreptului și științele juridice sunt atât de ancorate în textul de lege, care este rostul unei lucrări scrise pe baza unui cod ce nu mai este în vigoare? Astăzi, când justiția penală pare a fi asediată de atât de multe probleme contemporane, de ce ar fi necesară reeditarea unei lucrări apărute în anii 1946 (primele trei volume) și 1948 (al patrulea volum)?Anticipând aceste întrebări, în prefața primului volum, semnată la Cluj în data de 8 noiembrie 1946, Traian Pop a consemnat:

„Importanța deosebită a Părții introductive constă în faptul că ea ne înfățișează permanențele, constantele dreptului procesual penal. Iar principiile și sistemele sus amintite formează tezaurul dreptului procesual penal. Aceste constante și aceste principii sau sisteme mai au și o valoare, am putea zice, universală.

De unde urmează că studiul din Partea introductivă se impune pe primul plan al studiului dreptului procesual penal; este cel mai rezistent vremurilor, cel mai fundamental și universal.

Astfel, conținutul Părții introductive, așa cum îl concepem noi, rămâne pururi de actualitate, ori ce modificări ar suferi dreptul pozitiv și rămâne o sursă de informație și documentare pentru legiuitor și jurist.

Cunoscând regulile de funcționare și aplicare a legii, precum și principiile fundamentale și sistemele procedurale penale, poți grefa pe ele sistemul pozitiv cel mai adecvat necesităților din fiecare moment istoric, poți înțelege rațiunea diferitelor instituțiuni, poți să te orientezi în mijlocul controverselor spre soluțiunea justă, și poți găsi explicațiunea și coherența sau incoherența oricărei dispozițiuni pozitive.

Nu se poate dobândi o pregătire științifică fără cunoașterea acestui fundament științific, pe care îl formează aceste principii și sisteme, cu formularea și critica lor”.

Dincolo de normă, care, prin natura ei, este supusă schimbării, rațiunea unor instituții și concepția procesuală care stă la baza acestora sunt mult mai stabile în timp și ne ajută să înțelegem sistemul procesual în ansamblu, precum și soluțiile pe care, în funcție de contextul istoric, dreptul pozitiv le promovează. Astfel, din această perspectivă, tratatul lui Traian Pop își păstrează actualitatea în perioada contemporană.

Fundamentul științific la care face trimitere Traian Pop este, așadar, primul argument care susține demersul reeditării. Prin prezentarea istoriei, a filosofiei și a concepției procesuale, acest fundament științific ne ajută să ne ridicăm deasupra legii și să înțelegem rațiunea ce ar trebui să o însoțească. În acest fel, putem constata că multe dintre problemele actuale au cauze și soluții ce pot fi identificate prin buna înțelegere a principiilor, a sistemelor procesual penale, a culturii procesuale.

În vâltoarea zilelor de astăzi, am putea, spre exemplu, să ne ridicăm deasupra agitației cotidiene și să citim din lucrarea lui Traian Pop: „Corespondentul independenței absolute a magistraților este inamovibilitatea; iar corespondentul dependenței magistraților este stabilitatea. Judecătorilor, pentru garantarea independenței, care este de esența funcțiunii lor, li se acordă inamovibilitate; pe când Ministerului public, care este reprezentant al puterii executive, și relativ dependent de Ministrul justiției, i se acordă numai stabilitate. Cu cât sporește tradiția instituției și cu cât concepția politică și de guvernare în stat urcă spre etică mai înaltă, cu atât stabilitatea cedează tot mai mult inamovibilității și în privința Ministerului public. În împrejurări excepționale pentru Stat este mai frecvent fenomenul invers, că adică inamovibilitatea dispare, se suspendă chiar și pentru judecători. În general, la noi și pretutindeni, s’a evoluat de la stabilitate spre o tot mai largă inamovibilitate a Ministerului public. Tendința este de a acorda întregului corp al Ministerului public inamovibilitate completă” (vol. II, p. 307).

Dificultățile contemporane ale justiției penale române au rădăcini mult mai adânci decât ne-am putea imagina la o primă vedere. În înțelegerea acestor moșteniri istorice cumulative, tratatul de drept procesual penal al profesorului Traian Pop are un rol important. Studiul istoric al dreptului reprezintă, așadar, al doilea argument care stă la baza reeditării sale. Din această perspectivă, lucrarea ne poate ajuta în parcurgerea cel puțin a următoarelor teme de studiu.

În primul rând, o parte importantă a primului volum analizează „Istoricul dreptului procesual penal, al literaturii și al legiuirilor sale” și cuprinde referiri atât la dreptul românesc, cât și la cel francez, italian, englez, german și maghiar. Istoria se împletește, așadar, cu dreptul comparat și ne ajută să înțelegem felul în care sistemele procesual penale se aseamănă sau se disting și felul în care o anumită epocă istorică se reflectă în dreptul pozitiv, aducând modificări mai mult sau mai puțin semnificative în cadrul aceluiași sistem de drept.

Acest istoric este completat cu prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual penal și a celor două concepții ce guvernează sistemele procesual penale. În viziunea lui Traian Pop, aceste două concepții pot fi sintetizate astfel:

„În ceea ce privește în general garanțiile individuale (sau garanțiile drepturilor individuale) în dreptul procesual penal (în care scop, servesc, în totul sau în parte, unele principii și instituțiuni, d.e. independența judecătorească, prezumția inocenței, dreptul de apărare, egalitatea părților, juriul, etc.) există două concepții opuse: concepția liberală, mai individualistă, inspirată de principiile de drept ale revoluției franceze și concepția autoritară. În prima accentul se pune pe individ, iar în a doua pe colectivitate. Concepției liberale i se face imputarea că subordonează interesele societății intereselor individului. Iar concepției autoritare i se face imputarea că nesocotește interesele individului până la strivirea lui. Principiile și instituțiile dreptului procesual penal vor diferi, după cum el înclină spre una sau alta dintre aceste concepții. Legiuirile procedurale penale de după revoluția franceză au avut pecetea concepției liberale.

În concepția liberală se zice: mai bine să scape o sută de vinovați, decât să fie pedepsit un nevinovat; în concepția autoritară se zice: interesele colectivității mai presus de ale individului.

Doctrina autoritară impută doctrinei liberale și legiuirilor procedurale penale de această factură excesele de garanții individuale și prin aceasta slăbirea autorității Statului, deficiența apărării acestuia și moliciunea represiunii penale.

Dreptul procesual penal autoritar voiește să remedieze aceste neajunsuri, prin temperarea, restrângerea garanțiilor individuale, ridicarea autorității Statului, fortificarea organelor și instituțiilor care participă la exercițiul justiției penale (poliția judiciară, Ministerul public, judecători), și prin apărarea mai promptă, energică și efectivă a Statului, națiunii, colectivității. În acest spirit și în acest scop ar dori să fie organizate și modelate instituțiile și organele justiției penale, și să fie edictate și aplicate modurile și formele procesului penal.

   Idealul însă în dreptul procesual penal este echilibrul între interesele individuale și cele ale societății, armonizarea acestora, căci orice exces, fie spre dreapta, fie spre stânga, compromite armonia, liniștea și siguranța socială” (vol. I, p. 351).

În al doilea rând, lucrarea are meritul de a prezenta în detaliu felul în care s-a reflectat în dreptul românesc momentul istoric 1918. După Marea Unire, decizia politică a fost aceea a unificării legislației. În ceea ce privește procedura penală, acest proces a fost finalizat prin adoptarea unui nou cod în anul 1936, cod intrat în vigoare în anul următor. Aproape 20 de ani, explicați astfel de Traian Pop:

„Din lipsa unei concepții precise a miniștrilor de justiție asupra unificării codurilor; din cauza schimbării prea dese a acestor miniștrii; din cauza că așa zisele comisiuni de unificare legislativă erau constituite mai mult după criteriu politic sau de politeță, decât după criteriul pregătirii și capacității de muncă; din cauza aparatului greoiu al acestor comisiuni cu membrii prea numeroși; și din cauza lipsei factorului sau organului directiv și stimulant al acestor comisiuni, problema unificării legislative, în țara noastră, a întârziat așa de mult. Ani de zile nu se știa cum are să se facă unificarea: să se întocmească coduri noui sau să se revizuiască codurile vechi românești sau să se extindă pur și simplu acestea în provinciile alipite? Apoi, ani de zile nu s’a lucrat nimic, sau prea puțin” (vol. I, pp. 104-105).

Redactarea și adoptarea acestui nou cod sunt prezentate din perspectiva celui care a făcut parte, în mod direct, la acest proces. Lucrarea trebuie citită, așadar, și în această lumină a cunoașterii directe și a implicării personale, Traian Pop făcând parte din comisia care a redactat proiectul Codului din 1936. Din punct de vedere istoric, pentru înțelegerea acestei noi legislații, a concepției procesuale care a stat la baza adoptării sale și a felului în care a influențat evoluția legislativă ulterioară, aprecierile lui Traian Pop sunt, așadar, importante:

„În codul de procedură penală nou s’a păstrat din codul vechiu dela 1864 aceea ce prin experiența aplicării de peste 70 de ani a acestuia s’a dovedit a fi bun și corespunzător concepției și exigențelor românești. S’a ținut seamă de progresul științei și de experiențele străine. S’au avut în vedere codurile de procedură penală din provinciile alipite, în deosebi acel din Transilvania, și s’au luat din acestea dispozițiuni care s’au dovedit bune sau superioare celor vechi. S’a ținut seamă de nouile coduri străine. În deosebi, s’a inspirat mai mult dela codul italian nou de procedură penală (1930). În general, a fost foarte măsurat, adeseori chiar timid, în inovațiuni. Și a avut dreptate, fiindcă inovațiunile, care au părut mai liberale, au fost suprimate ulterior prin legi modificatoare. Iar, dela întocmirea codului nostru de procedură penală, a crescut tot mai mult tendința spre sistemul autoritar în legiuirile penale. Cu cât ar fi fost mai inovator codul nostru, în sensul ideilor mai liberale militante nu de mult, cu atât ar fi fost mai expus modificărilor și chiar unei revizuiri mai largi, fiindcă i s’ar fi imputat că este slab sau neputincios de a apăra siguranța și autoritatea Statului. I s’ar fi imputat că, în contrastul dintre interesele colective și cele particulare, înclină spre acestea” (vol. I, pp. 107-108).

În al treilea rând, prin prezentarea detaliată a dreptului procesual penal, în aplicarea Codului de procedură penală adoptat în anul 1936 și a modificărilor aduse acestuia până în momentul scrierii lucrării, Traian Pop ne ajută să identificăm soluțiile legislative atunci promovate, rațiunile care au stat la baza acestora și felul în care realitățile socio-politice ale vremii au cântărit în adoptarea unor soluții în defavoarea altora.

Buna cunoaștere a Codului de procedură penală din 1936 ne ajută să construim un arc peste timp, între ceea ce a fost procedura penală română în prima parte a secolului al XX-lea și procedura penală din zilele noastre. Dacă avem în vedere faptul că, după căderea regimului comunist, un nou cod a fost adoptat târziu, doar în anul 2010, această reconectare este cu atât mai mult necesară. Răspunsul la întrebarea dacă acest nou cod, intrat în vigoare în anul 2014, a reflectat în cultura procesuală și în dreptul pozitiv schimbarea regimului politic poate fi dat doar prin studiul istoric al dreptului, plecând de la ceea ce a fost procedura penală în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea, cunoscând distorsiunile produse de regimurile autoritare și de regimul totalitar comunist și asumându-ne faptul că aceste moșteniri istorice au influențat dreptul și justiția penală română în perioada contemporană.

Fiind publicată în anul 1946 (primele trei volume) și apoi 1948 (al IV-lea volum), lucrarea are un dublu rol în studiul evoluției dreptului procesual penal în context istoric.

O primă perspectivă are în vedere prezentarea procesului de redactare și adoptare a Codului de procedură penală din anul 1936, dar și a modificărilor intervenite ulterior intrării sale în vigoare. Lucrarea acoperă astfel o perioadă importantă în evoluția istorică a procedurii penale, perioadă în care, după cum însuși Traian Pop afirmă, „a crescut tot mai mult tendința spre sistemul autoritar în legiuirile penale” (vol. I, p. 108).

În volumul I sunt prezentate modificările aduse Codului de procedură penală în anii 1939 și 1943 (pp. 117-118), analiza fiind reluată ulterior și în contextul prezentării instituțiilor specifice. Un exemplu în acest sens îl constituie modificarea valorii probante a proceselor-verbale: „La întocmirea codului nostru de pr. penală se atribuise proceselor verbale în general numai valoare probantă relativă, adică până la proba contrarie, care era un punct de vedere mai progresist; dar prin modificarea din 26 ianuarie 1939, s’a revenit la vechea concepție anacronică, atribuindu-se unor procese verbale valoare de dovadă absolută, adică până la declararea sau înscrierea în fals, ceea ce înseamnă un pas înapoi” (vol. III, p. 213).

Raportat la aceste modificări legislative, concluzia lui Traian Pop a fost următoarea: „În general, diferitele modificări aduse codului de procedură penală nu sunt progresiste. Nu au îmbunătățit și perfecționat codul nostru. Ele marchează un pas înapoi. Au suprimat inovațiuni, reclamate de știința modernă, pe care le introdusese codul nostru și au reînviat dispozițiuni vechi, perimate, ca d.e.: forța probantă a proceselor verbale, opoziția în locul repunerii în termen, jurământul martorilor în instrucție (…)” (vol. I, p. 118).

Cea de-a doua perspectivă are în vedere modificarea legislației procesual penale de către regimul comunist. Fiind publicat după doi ani de la apariția primelor trei volume, volumul al patrulea surprinde felul în care preluarea puterii politice de către acest regim s-a reflectat în legislația procesual penală română.

În prefața volumului al IV-lea, semnată la Cluj în data de 15 august 1948, făcând o legătură directă cu prefața celui dintâi volum, Traian Pop a consemnat: „(…) orice modificări structurale s’ar aduce legii de procedură penală, nu pot eși din cadrul principiilor și sistemelor elaborate de știință: li se pot da de sigur accent mai progresist, și li se pot face adaptări mai adecvate; iar modificările ușoare, de amănunt, nu prezintă nicio dificultate, fiindcă ele se înțeleg prin simpla citire a textelor și nu schimbă nimic în esență sau în adâncime. În cursul tipăririi acestui volum s’a înfăptuit așa zisa Reforma justiției, care cuprinde și modificarea sau reforma unor dispozițiuni ale codului de procedură penală”.

În următoarele patru decenii însă, regimul totalitar comunist a demonstrat că legea și justiția penală pot ieși din matca fundamentului științific universal. Așa-zisa reformă a justiției a făcut ca legea și justiția penală să devină un instrument al puterii politice și al represiunii, iar acest fapt are consecințe și astăzi, atât în sistemul de justiție, cât și în educația juridică și știința dreptului.

    În volumul al IV-lea, judecata în primă instanță și căile de atac sunt prezentate prin prisma modificărilor aduse de regimul comunist, Traian Pop prezentând însă și soluțiile legislative anterioare. Cu titlu de exemplu, amintim: „Apelul, în legiuirea noastră penală, a fost desființat prin reforma codului de procedură penală; noi totuși vom trata materia apelului, fiindcă acesta este o cale de atac cu veche tradiție și cu aplicațiune aproape universală în legiuiri și ca atare ne obligă să-i cunoaștem doctrina” (vol. IV, pp. 390-391). În aceeași manieră, prezentând mai întâi recursul de neconstituționalitate din legislația anterioară, Traian Pop concluzionează: „Concepția nouei Constituții din 13 aprilie 1948 este potrivnică recursului pentru neconstituționalitatea legii. În spiritul acestei Constituții, care a consacrat principiul puterii unice emanate dela popor, în locul separațiunii puterilor în Stat (…), acest recurs nu mai putea găsi aplicare în legea din 22 Apr. 1948 pentru înființarea Curții Supreme; Marea Adunare Națională, reprezentantă a poporului, și unicul organ legislativ al R.P.R., nu poate fi supusă controlului unui alt organ al Statului, d.e. organelor judecătorești” (vol. IV, p. 505).

Într-un titlu special inserat în finalul aceluiași volum sunt prezentate, pe scurt, modificările aduse legii de organizare judecătorească și Codului de procedură penală la finalul lunii decembrie a anului 1947, precum și noile reguli înscrise în Constituția Republicii Populare Române adoptată în aprilie 1948. Urmând primelor trei volume, această sinteză ne ajută să înțelegem schimbările aduse de reforma justiției din decembrie 1947.

Cu titlu de exemplu, după ce în primele volume independența judecătorilor, discuția despre stabilitate și tendința spre acordarea inamovibilității procurorilor au fost în detaliu prezentate, titlul special ne anunță: „Pe lângă Ministerul justiției, funcționează Consiliul superior al Magistraturii, care își dă avizul asupra numirilor și mutărilor de magistrați (art. 53). Magistrații se bucură de stabilitate în condițiile prevăzute de Statutul funcționarilor publici (art. 101)” (vol. IV, p. 664); „Art. 3: Parchetul funcționează sub conducerea Ministrului Justiției (acesta este capul suprem al parchetului)” (vol. IV, p. 694).

Lucrarea are, așadar, o valoare istorică importantă, deoarece permite compararea regulilor și înțelegerea punctelor cheie din dreptul pozitiv asupra cărora regimul comunist a intervenit. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, justiția penală a început procesul de reîntoarcere la un sistem specific democrației liberale. Această reîntoarcere este însă anevoioasă, iar provocările postcomunismului românesc sunt mari. Deși adeseori ignorat, studiul evoluției dreptului în context istoric reprezintă, în realitate, piatra de temelie a acestui demers.

Niciun proiect de viitor nu se poate construi în absența identificării și asumării moștenirilor istorice care, cumulativ, ne afectează. Doar cunoscând aceste moșteniri, dreptul și justiția penală română pot depăși dificultățile pe care le întâmpină în postcomunism, atât la nivelul dreptului pozitiv, cât și la nivelul tiparelor mentale ale oamenilor ce activează în sistemul de justiție, în educația juridică sau în știința dreptului. Reeditarea tratatului de drept procesual penal al profesorului Traian Pop poate constitui, așadar, un impuls, atât pentru juriști, cât și pentru istorici, în abordarea temei moștenirilor istorice în justiția penală, temă care să acopere atât perioada anterioară, cât și perioada regimului comunist.

Pe lângă rolul pe care tratatul de drept procesual penal al profesorului Traian Pop îl are în înțelegerea principiilor și a sistemelor procesuale, precum și în înțelegerea istoriei procedurii penale române, un alt argument care justifică reeditarea acestei lucrări este folosirea unui alt tip de limbaj juridic, diferit de cel al zilelor de astăzi.

Într-o vreme în care știința procedurii penale este puternic ancorată în textul de lege, fiind caracterizată, în general, de un stil de redactare tehnic și rigid (această chestiune constituie un alt exemplu în privința căruia studiul istoric al dreptului ne este util pentru identificarea cauzelor), lucrarea lui Traian Pop ne arată că procedura penală are și spirit, și dezbatere, și filosofie. Nu doar articole și alineate. Să citim, așadar, din nou:

„Independența judecătorilor este o garanție constituțională necesară pentru o justiție imparțială. Judecătorul trebuie să fie liber de presiunile de sus și de influențele de jos, pentru a păstra onestitatea și imparțialitatea în împărțirea justiției. Să nu lingușească pe cei de sus, să nu atârne de favorurile celor de sus, și să nu facă demagogie față de cei de jos. Garanția independenței este inamovibilitatea judecătorilor și formarea unei conștiințe de o etică profesională superioară. Dar nici să nu se considere, judecătorul, mai presus de oameni, din cauza unei deformări profesionale sau dintr’o ipertrofie a rolului de cenzor al greșelilor, sau necazurilor oamenilor, ci să rămână om, în cea mai nobilă accepție. Altfel, va judeca abstract, iar nu real” (vol. I, pp. 347-348).

Stilul specific de redactare are în vedere și faptul că prezentarea unei instituții procesual penale este însoțită, întotdeauna, de opinii, argumente și contraargumente din dreptul românesc și din cel comparat. În primul rând, există dezbatere și dileme. În al doilea rând, dezbaterea este nu doar națională, ci și europeană. Acest tip de abordare se încadrează în calea deschisă de Traian Pop prin publicarea celor două volume de drept penal comparat în anii 1923 și 1924, lucrare cu un rol important în comparatismul juridic european.

Numeroasele trimiteri la alte state europene și la autori străini se înscriu într-un demers firesc. În tratatul lui Traian Pop dreptul comparat nu are menirea de a legitima scrierea prin numeroase și greoaie note de subsol, ci urmărește încadrarea procedurii penale române în dezbaterea științifică firească a timpului. Înainte de comunism, procedura penală română aparținea, cu naturalețe, acelei lumi.

Tot în prefața celui de-al IV-lea volum, Traian Pop a arătat: „După încheierea acestei lucrări de drept procesual penal, revin, cum declarasem în prefața volumului I, la studiul meu de predilecție al dreptului penal material, având în pregătire lucrarea «Dreptul penal. Partea generală», a cărei primă ediție este de mult epuizată”.

Regimul comunist nu i-a mai permis însă acest lucru. În urma unei alte reforme, Traian Pop a fost înlăturat din Facultatea de Drept din Cluj, cea de-a doua ediție a studiului privind dreptul penal material nu a mai apărut niciodată, iar lucrările anterior publicate au fost marginalizate.

Ajungem, așadar, la un alt argument care justifică reeditarea acestei lucrări. Ea urmărește aducerea în actualitate a unei opere științifice ce a fost ignorată în perioada comunistă și, în mare parte, și în perioada postcomunistă. Regimul totalitar comunist a influențat știința dreptului și justiția penală, iar readucerea la lumină a dreptului procesual penal scris de Traian Pop poate constitui un bun prilej de a declanșa o dezbatere pe această temă. În același sens, reeditarea poate constitui un prilej la fel de bun pentru a dezbate maniera în care tendințele și regimurile autoritare din prima parte a secolului al XX-lea au influențat, la rândul lor, procedura penală română și au deschis calea reformelor regimului comunist.

În esență, contextualizarea operelor științifice în ansamblul circumstanțelor socio-politice ale scrierii lor ne ajută să înțelegem felul în care, de-a lungul timpului, dreptul și oamenii săi au răspuns provocărilor momentului – lucru nu tocmai lipsit de importanță astăzi, când diverse noi provocări, unele amintind însă de cele de altădată, ne apar în cale și ne influențează destinul personal. În acest sens, în ceea ce îl privește pe Traian Pop, dincolo de prezenta notă asupra reeditării, chestiunile de ansamblu privitoare la întreaga sa carieră universitară, științifică, politică și de conducere în universitatea clujeană, la interacțiunile pe care, de-a lungul vremii, le-a avut cu alți universitari români, oameni politici, magistrați, avocați sau studenți vor fi deslușite într-un studiu viitor.

Într-o perspectivă mai amplă, acest demers al reeditării poate reprezenta, așadar, un imbold pentru studiul unor chestiuni care, până la urmă, se cer a fi lămurite. Care a fost rolul dreptului, al sistemului de justiție penală și al celui de educație juridică în modernizarea și democratizarea societății românești, în fragilizarea democrației sau în impunerea regimului totalitar comunist? Care a fost, de-a lungul timpului, cultura procesuală dominantă și cum s-a reflectat ea în dreptul pozitiv, în învățământul universitar și în tiparele mentale ale oamenilor din sistemul justiției penale? Care a fost rolul jucat de universitarii de la drept în viața politică și cum s-a reflectat, dacă s-a reflectat, decizia politică în știință și în educația juridică? Întrebări adresate deopotrivă juriștilor, dar și istoricilor, în încercarea ca, printr-un efort comun, să înțelegem cu adevărat, în ansamblu, trecutul justiției penale române și să răspundem cu înțelepciune provocărilor prezentului.

Astăzi, la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție, tratatul de drept procesual penal al profesorului Traian Pop se reeditează. Acest demers este, în esență, o pledoarie pentru drept și istorie. Ca o oglindă a vremurilor în care a fost scrisă, lucrarea ne va ajuta să înțelegem istoria procedurii penale române, să identificăm moștenirile istorice pe care, cumulativ, le resimțim astăzi și pe care sperăm să le depășim în cele din urmă.

În contextul dificilelor provocări ale postcomunismului românesc, într-o Europă cu propriile sale provocări, procedura penală scrisă de Traian Pop reprezintă un instrument util al cunoașterii trecutului și al prezentului. Viitorul depinde însă doar de noi înșine”

Dr. Diana Ionescu,
din partea Facultății de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai

Cluj, 18 februarie 2019

Lansare de carte. Reeditarea anastatică a operei profesorului Traian Pop – „Drept procesual penal”: Volumul I, Volumul II, Volumul III și Volumul IV was last modified: martie 14th, 2019 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: