Judecătorul, între carte și Carte

În Cartea Cărților, Judecătorii au cartea lor.

Și citind-o, de la primele rânduri, nu poți să nu te întrebi cum ar arăta lumea fără dreptate?

Cum ar arăta oare lumea, dacă fiecare om ar face doar ceea ce-i place?

Dumnezeu ne răspunde în Biblie și la această întrebare.

A șaptea carte din Vechiul Testament, Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total și generalizat.

Stricăciunea morală, civică și spirituală prevala pretutindeni, precum în zilele noastre, căci, nu-i așa, nimic nou sub soare.

Falimentul oamenilor nu anulează însă standardul lui Dumnezeu, la fel cum astăzi disprețul față de cele 10 porunci și față de învățăturile lui Hristos nu înseamnă că acestea nu există.

Epoca noastră, numită și „post-creștină”, încearcă să refacă această experiență colectivă tristă. Busolele navigării sociale și morale din secolele trecute au fost aruncate peste bordul familiilor moderne, împreună cu hărțile și cărțile înțelepciunii acumulate de-a lungul vremii.

Cartea Judecătorii este cea mai bună dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abis.

Un judecător drept este acela care, precum Samuel, care a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare: „unde am greșit?”, nu se crede deasupra oamenilor, ci este smerit.

Un judecător drept este acela pentru care dreptatea este singura virtute pentru care merită să lupți până la final, știind că ai dat și ai făcut tot ce depinde de tine.

Un judecător drept se sprijină pe cărți pentru a înțelege și aplica legea.

Căci ce ar fi un judecător fără cărțile pe care le-a citit, care l-au adus în înalta demnitate de a decide destine?

Prizonieri ai unor vremuri în care cartea este desuetă, judecătorul modern se îndepărtează, silit de timpuri și oameni, în fiecare zi, de ceea ce ar trebui să fie: un model de erudiție, smerenie și corectitudine.

Dacă este ușor, până la urmă, să fii corect, căci e în tendința firească a omului să caute calea dreaptă și adevărul, erudiția și smerenia se dobândesc anevoios și cu efort susținut.

Trecuți prin viață și depășind obstacole, judecătorii ar trebui să fie oameni deplini, compleți, tot mai aproape de adevăr.

Magistratura ar trebui să fie apanajul celor ajunși la maturitate și aflați pe drumul spre Înțelepciunea aproape deplină.

Modernismul și viața pe repede înainte au transformat o vocație într-o îndeletnicire aproape funcționărească.

De prea mulți ani, bătălia pentru un scaun de judecător a căpătat dimensiuni apocaliptice.

Copii de 18, 20 de ani, lipsiți de experiență de viață, blocați între aparate inteligente și inutile în arena vieții adevărate, închiși în case luni sau ani, lăsând la o parte tot ce înseamnă viață de tânăr, se transformă în sclavi ai lui ”x” și ”o”, căci asta a devenit facultatea de drept: o fabrică de grile.

Și în fața acestui mecanism ce, parcă, îndeamnă la spălarea tinerelor creiere pentru a fi în tonul progresist, mă bântuie o dilemă:

Mai are nevoie judecătorul de cultură?

Mai are nevoie societatea de judecători iubitori de cărți?

În tinerețea mea, atât de apropiată, nu-i așa, am avut privilegiul să cunosc un fost președinte de tribunal.

Semăna grozav cu Sadoveanu.

Aceeași statură, aceeași voce, același păr nins.

Domnul președinte avea niște fixuri.

Venea primul și pleca ultimul din instanță.

Niciodată grefiera nu i-a adus dosarele în birou, pentru studiul ședinței, pentru că Domnul președinte mergea să le vadă în arhivă.

Printre avocați și justițiabili, stătea cuminte și își lua notițe, precum un ”școler” ascultător și studios.

A intra în sală fără să studieze dosarele ar fi fost un sacrilegiu.

Domnul președinte era conștient că pentru persoanele încarcerate orice minut conta.

Așadar, la sfârșitul programului de lucru, sâmbăta, căci da, pe vremea aceea se lucra sâmbăta, Domnul președinte, știind că funcționarii de la penitenciar își terminau programul mai repede decât instanța, mergea personal cu extrasele minutelor pronunțate în dosarele de liberări condiționate pentru ca oamenii să fie puși de îndată în libertate.

Așa cum scrie la carte….

Un mare of a avut Domnul președinte: condamnarea la moarte pe care a dispus-o pentru tânărul adoptat care și-a omorât cu o cruzime greu de descris ambii părinți, cei care îi oferiseră o șansă la o viață normală….

De câte ori vorbeam, se întorcea iar și iar la copilul acela, întrebându-se dacă a procedat corect, dar fericit că eu nu voi fi silită să iau astfel de decizii.

Căci eu, care la acel moment habar nu aveam ce se întâmplă cu viața mea darămite ce îmi doresc să fac la sfârșitul facultății  (de care credeam că mă desparte o veșnicie), pluteam în dulcea inocență a studentului; însă Domnul președinte decisese deja pentru mine și știa că voi fi judecător.

Domnul președinte vorbea latină și greacă, dar prin Dicasterial nu prea mai avea parteneri de astfel de discuții, așa că de-abia aștepta concediul să își reîntâlnească foștii colegi de facultate pentru a se relaxa în dialoguri în latină….

Domnul președinte avea o bibliotecă, să îi spun imensă ar fi o glumă.

Citea non stop, cu nesaț, însetat de curgerea slovelor și întinerind la fiecare discuție cu mai tânăra lui viitoare colegă, care îl asculta fascinată; avea un umor debordant și o credință ce nu făcea obiect de negociere.

Pentru mine era singurul judecător pământean, înconjurat de bieți epigoni, neștiutori de latină și fără aripi de înger.

În mintea mea așa trebuia să arate un om ce împarte dreptatea, mandatar al Lui Dumnezeu pe pământ, căci dacă numai El  poate să condamne și să ierte și, până la Judecata finală, musai să poată dispune de niște trimiși pe pământ cu trebi juridice.

Deși nu am plănuit niciodată, cariera de magistrat m-a găsit, căci se pare că Dumnezeu, totuși, se amuză ascultându-ne planurile.

Iar al meu era ”nu judecător”.

Pentru că, având în față modelul Domnului președinte Pordea, am înțeles că pe jilțul acela poate sta doar un monument de erudiție, caracter, verticalitate.

Judecătorul nu este un funcționar al statului, ci un slujbaș al Legii și al Lui Dumnezeu.

Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

Magistratura nu înseamnă doar câteva zeci de cărți de drept și, cu certitudine, nu trebuie să devină o colecție de teste grilă.

Obsesia omului modern pentru viața pe repede înainte, simplificată la maxim și optimizată (oribile noțiuni…) tinde să transforme o vocație într-un job de opt ore, cu răspundere minimă și multiple beneficii.

Transformăm judecătorul într-o variantă etatizată a corporatistului, căruia i se oferă la angajare un pachet atractiv și i se cere randament maxim, soluții eficiente și cât mai puțin spre deloc implicare.

Încet, încet dispar judecătorii pe care îi auziți că duc cu ei acasă întrebările și așteptările oamenilor, cei care se trezesc noaptea încercând să își amintească dacă au întrebat martorul tot ce era necesar.

Vor apărea judecătorii care îți spun că e vorba doar de dosare, iar programul lor se termină la 15.30.

Vor apărea judecătorii care nu privesc oamenii în ochi în timp ce vorbesc, cei care nu vor să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte.

Vor fi ei judecători buni sau doar utili, într-o societate inteligentă artificial și inutil?

Mai avem judecători buni?

Și cine sunt ei?

Sunt cei crescuți între cărți, care ”mâncau” pe pâine tot ce se putea citi, cei care nu pot concepe, nici azi, viața fără cărți.

Cum să poți judeca un om pe care nu știi să îl ”citești”?

Căci asta sunt oamenii care vin în fața noastră, niște povești de viață ce trebuie citite și abia apoi judecate.

În fața unui  judecător nu sunt niciodată dosare, ci oameni.

Cu plusuri și minusuri, cu trădări și dezamăgiri, cu speranțe și așteptări și, mai ales, cu alegeri.

În profesia asta, cheia supraviețuirii este Cartea.

Singura sursă de răspunsuri venite chiar înainte de a știi întrebările.

Lumea de azi nu mai trăiește, ci supraviețuiește, iar dreptatea umblă cu capul spart, confuză și uitată, privită cu dispreț și milă.

Oamenii par a nu mai avea nevoie de dreptate și, în curând, judecătorii vor fi înlocuiți de roboți.

Așa începe sfârșitul.

Departe de cărți și fără Carte omul nu va supraviețui, căci salvarea omului stă în educație și Credință.

Legea singură nu va face lumea mai bună, dar o va ajuta să se ridice ori de câte ori se va prăbuși în abisul disperării și să meargă înainte.

Legea și Cartea vor putea să ne întoarcă la lumină, căci de bună voie ne-am predat întunericului, promițător de vise cu sclipici și viitor  zgomotos, zornăind de bani.

Fără judecători drepți, lumea va deveni o junglă, un teritoriu unde cel puternic dictează, un loc în  care nu va mai merita să trăiești.

Vă veți întreba ce mai contează?

Omenirea a luat o opțiunea clară pentru autodistrugere, iar în noua realitate nu mai e loc pentru Lege.

Optimistă incurabilă sau poate doar naivă cum sunt, cred că Dumnezeu nu ne lasă, chiar și

împotriva noastră.

Dacă omul poate distruge, stă doar în puterea Lui să creeze.

Chiar dacă pentru asta va trebui să ne treacă prin Valea Morții, tot vor rămâne câțiva nebuni frumoși, încrezători în Cuvintele Lui, ce vor găsi puterea să lupte pentru ca lumea, așa cum o știm noi, să dăinuiască.

Și sunt convinsă că printre oamenii care vor salva lumea va fi și un judecător.

Căci ce-ar fi lumea fără dreptate și lege și, mai ales, fără o minte luminată și echilibrată, capabilă să aducă un strop de speranță și lumină în întunericul cotidian….

Asta îmi place să cred că este un Judecător.

* Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2024.