Ipotezele speciale de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii în reglementarea Noului Cod Penal
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
2) Cauzele justificative speciale din noul Cod penalCa informație preliminară, necesară în vederea stabilirii corecte a naturii juridice a fiecărei cauze justificative în parte prin prisma rolului acesteia, se impune a fi menționat faptul că în doctrina recentă[21] a fost propusă interpretarea în sensul că toate ipotezele justificative speciale din noul Cod penal ar fi fost instituite din rațiuni legate de procesele afective specifice mobilului cu care făptuitorul acționează, conformitatea conduitei antisociale cu ordinea juridică fiind, practic, bazată exclusiv pe impulsul de factură subiectivă ce determină adoptarea rezoluției infracționale. Întocmai cum vom arăta în continuare, considerăm această alegație ca fiind vădit nefondată, întrucât mobilul nu prezintă absolut nicio semnificație în contextul dat, neputând fi un indiciu referitor la natura niciunei cauze de excludere a infracțiunii, ci cel mult scopul ori, după caz, interesul legitim cu care se acționează ar putea avea această „valență”. Cu toate acestea, nu poate fi formulată o afirmație cu putere de adevăr general valabil, fiecare circumstanță necesitând o analiză concretă, de la caz la caz.
O primă ipoteză justificativă de ordin special consacrată in terminis în noua reglementare este reprezentată de dispozițiile art. 201 alin. (6) C. pen.[22], care reglementează așa-numitul „avort terapeutic”. În același sens a opinat și componenta majoritară a doctrinei[23], deși a fost susținută de anumiți autori și varianta unei cauze speciale de neimputabilitate[24]. Totodată, au existat și autori care și-au reconsiderat punctul de vedere, inițial socotind în sensul unei cauze justificative[25], pentru ca mai apoi să observe incidența unei cauze de neimputabilitate[26]. În realitate, precum a mai fost accentuat în doctrina penală, textul reprezintă o ipoteză specială a stării de necesitate, acordându-se „preferință drepturilor mamei însărcinate în detrimentul drepturilor fătului, apreciindu-se a fi preferabilă protejarea unei vieți deja existente în detrimentul unei vieți în devenire”[27]. Prin urmare, este mai mult decât evident că rațiunea textului este aceea de a înlătura fapta tipică din sfera ilicitului prin prisma justificării bazate pe rațiuni superioare relative la dreptul la viață al femeii însărcinate, iar nu aceea de a oglindi caracterul neimputabil al conduitei. Mai mult, neimputabilitatea este aplicabilă, prin esență, faptelor comise de către o persoană care în mod obiectiv nu și-a putut controla actul de conduită ori nu a avut reprezentarea faptelor sale, ceea ce în mod evident nu poate fi incident referitor la ipoteza avută în vedere.
Următoarea cauză justificativă specială se regăsește în articolul imediat subsecvent, respectiv în dispozițiile art. 202 alin. (6) C. pen.[28], în legătură cu așa- zisul „moșit terapeutic”. Din nou, literatura de specialitate a fost împărțită și cu privire la aceste prevederi legale, în majoritate fiind argumentată existența unei cauze justificative[29], chiar dacă au fost exprimate și susțineri relative la o prezumtivă ipoteză de neimputabilitate[30]. Întocmai cum corect s-a subliniat în doctrină, dispozițiile antereferite evidențiază „acele riscuri pe care o societate le tolerează pentru că sunt considerate a fi necesare pentru dezvoltarea acesteia”[31], legiuitorul consacrând, practic, o cauză justificativă specială în raport de fapta tipică, prin raportare la considerente ce țin de ocrotirea unor valori juridice superioare ale societății în ansamblul său, nefiind vorba, sub nicio formă, despre un text legal menit să înlăture imputabilitatea. În plus, mențiunile făcute anterior cu referire la incidența unei cauze speciale de neimputabilitate rămân pe deplin aplicabile.
În continuare, următoarea normă de incriminare, care reglementează infracțiunea de lăsarea fără ajutor a altor persoane aflate în dificultate, conține încă o cauză justificativă specială, respectiv dispozițiile art. 203 alin. (2) C.pen.[32].
Doctrina nu doar că nu a fost tranșantă în a stabili natura concretă a dispozițiilor legale evocate, ci, din contră, a fost divizată într-un număr și mai mare de păreri divergente. Astfel, unii autori au judecat textul de lege drept o cauză de înlăturare a imputabilității[33], în vreme ce opinia cea mai întâlnită vizează existența unei cauze de excludere a caracterului nejustificat[34] al faptei. De asemenea, a fost exprimat și punctul de vedere relativ la consacrarea unei cauze de nepedepsire[35], care este în mod cert lipsit de temeinicie, pentru aceleași considerente dezvoltate anterior în legătură cu alte pretinse cauze de nepedepsire. Într-adevăr, credem că o interpretare instinctuală a dispozițiilor precizate ar pleda pentru susținerea existenței unei cauze de neimputabilitate, mai precis intenția legiuitorului fiind susceptibilă de a genera interpretări în sensul înlăturării aptitudinii societății de a-i reproșa făptuitorului inacțiunea sa, care ar constitui o faptă tipică și nejustificată. Totuși, socotim că ceea ce legiuitorul a dorit este evidențierea conformității conduitei pasive cu exigențele ordinii juridice, întrucât ar fi flagrant nerezonabilă obligarea, din punct de vedere legal, a destinatarului unei norme juridice, la acordarea de ajutor cu riscul gravei periclitări a propriei persoane. Așadar, ipoteza specială instituită de către textul de lege, apreciată plastic în doctrină ca fiind o veritabilă „stare de necesitate pasivă”[36] (s.n. prin aceea că permite o „inacțiune de salvare”) nu poate reprezenta altceva decât o cauză justificativă specială.
O altă reglementare specială menită să elimine trăsătura antijuridicității (n.n. care, în fapt, conține patru cauze de înlăturare a antijuridicității) se identifică, în opinia noastră, în conținutul art. 226 alin. (4) C. pen.[37], care reglementează infracțiunea de violarea vieții private. Fără doar și poate, dintre toate cauzele speciale de excludere a infracțiunii, calificarea naturii juridice a dispozițiilor menționate constituite actualmente în doctrină cel mai controversat aspect, fiind înaintate extrem de multe perspective. De această dată diferendul vizează existența unor cauze justificative speciale ori a unor condiții negative de tipicitate[38], accepția majoritară fiind în sensul primei abordări[39]. La prima vedere, într-adevăr, dată fiind condiția esențială atașată elementului material în sensul săvârșirii infracțiunii de violarea vieții private „fără drept”, ar părea că dispozițiile speciale derogatorii instituie cauze de atipicitate, în sensul că ar conferi făptuitorului dreptul de a săvârși infracțiunea. Cu toate acestea, opinăm că fundamentul acestui raționament este unul eronat, interpretarea în concret a dispozițiilor legale menționate trebuind a fi efectuată pe baza rațiunii pentru care acestea au fost instituite. Or, în ceea ce privește situații punctuale prevăzute de art. 226 alin. (4) lit. a), c) și d), rolul acestora este cu certitudine acela de a asigura un echilibru ponderat între dreptul la viața privată a unei persoane și interesul legitim, fie el public sau privat, al altor indivizi, fiind practic, generate circumstanțe determinate în care încălcarea intimității unei persoane, deși reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, este justificată prin prisma unor interese superioare ale ordinii juridice.
De cealaltă parte, suntem de părere că ipoteza exprimată de art. 226 alin. (4) lit. b) privește o atitudine pasivă și indiferentă, aptă a crea aparența unui consimțământ implicit al persoanei vătămate, acordat făptuitorului cu privire la violarea intimității sale, căci aceasta a urmărit ori a acceptat eventualitatea unei ingerințe în viața sa privată. Astfel, textul vădește ideea că legiuitorul nu se poate substitui voinței persoanei vătămate și pe cale de consecință, nu îi poate pretinde nimănui să nu lezeze anumite valori sociale ocrotite, atât timp cât chiar titularul acestora pare a fi renunțat la protejarea lor, o asemenea faptă fiind, în circumstanțele date, justificată, respectiv conformă cu ordinea publică. Din aceste considerente, se decelează cu certitudine concluzia în sensul că cele patru ipoteze reglementate expres de către legiuitor reprezintă, în fapt, cauze justificative speciale.
Următoarea cauză justificativă specială privește infracțiunea de compromiterea intereselor justiției, fiind inserată în cuprinsul art. 277 alin. (4) C. pen[40]. Cu privire la această opinie a fost conturată în doctrină o unanimitate aproape completă[41], cu o singură excepție[42] în sensul considerării textului de lege drept o ipoteză expresă de înlăturare a tipicității. În fapt, credem că nu poate fi susținută incidenței unei cauze de atipicitate, căci apare ca fiind de domeniul evidenței împrejurarea că actul de divulgare ori dezvăluire va rămâne o faptă prevăzută de legea penală, dar este în concret justificat prin raportare la interesul legitim al societății ca autoritățile să își desfășoare activitatea în limitele competențelor legale, iar orice eventual abuz de putere să poată fi cunoscut, respectiv sancționat în timp util, interes pe care statul are obligația pozitivă de a-l satisface, cu precădere în virtutea exigențelor europene. Or, în concret, precum a fost expus în doctrină[43], ceea ce a urmărit constituantul prin instituirea acestei cauze justificative este să îl încurajeze pe magistrat, funcționar public, martor, expert ori interpret, să denunțe în mod public eventuala depășire a acestor limite legale de către autorități, fără teama de a fi tras la răspundere penală. În concluzie, și această ipoteză reglementează o cauză specială de excludere a antijuridicității, înlăturând caracterul ilicit al faptei și conformând-o, prin urmare, cu exigențele ordinii juridice.
Alte două cauze exprese de înlăturare a caracterului nejustificat sunt reprezentate de dispozițiile art. 302 alin. (5) C. pen.[44], cu privire la violarea secretului corespondenței. Diferendul de opinie iscat în doctrină în legătură cu dispozițiile antereferite îl urmează îndeaproape pe cel din cadrul infracțiunii de violarea vieții private, fiindcă ipotezele luate în considerare prezintă multiple asemănări. Astfel, și în cazul acestei norme derogatorii componenta majoritară a literaturii de specialitate a apreciat incidența unor cauze justificative speciale[45], în timp ce alți autori au opinat în sensul existenței unor condiții negative de tipicitate atașate elementului material[46]. Or, aceleași argumente reținute în cele ce precedă sunt, deopotrivă, valabile și în ceea ce privește norma legală precizată, fiind vorba despre o faptă ce respectă, în realitate, toate cerințele de tipicitate, dar care este ex lege admisă în raport de exigențele ordinii publice. Așadar, prin voința legiuitorului nu este consacrată o serie de activități ce nu ar putea constitui element material al infracțiunii, ci prevalența interesului public asupra dreptului unei persoane de a nu-i fi lezată intimitatea în contextul unor împrejurări determinate, sub forma unor cauze justificative speciale.
În fine, ultimele ipoteze exprese de înlăturare a antijuridicității se regăsesc în conținutul art. 338 alin. (3) C. pen.[47], fiind enumerate patru cazuri de „părăsire licită a locului accidentului”. Din nou, în doctrină nu a fost împărtășit un punct de vedere unitar vizavi de calificarea acestor cauze de excludere a infracțiunii. Majoritatea autorilor au opinat în sensul celor anvizajate anterior, considerând cele patru ipoteze ca fiind cauze justificative speciale[48], în vreme ce alții au susținut că ipotezele vizează fie dispoziții speciale de înlăturare a imputabilității[49], fie cauze de nepedepsire[50]. De asemenea, dată fiind incidența practică destul de mare a textului de lege menționat, inclusiv în jurisprudență[51] s-a procedat la calificarea juridică a ipotezelor respective, fiind unanim acceptate ca reprezentând cauze justificative speciale.
În ceea ce ne privește, apreciem drept neechivocă imposibilitatea reținerii unei cauze de nepedepsire, argumentele precedente relative la alte asemenea ipoteze rămânând aplicabile. În plus, nu ne aflăm nici în prezența unei cauze de neimputabilitate, luând în considerare că situațiile imaginate de textul de lege nu vizează împrejurări în care făptuitorul, dintr-un motiv sau altul, să nu poată fi considerat fizic ori psihic responsabil pentru comportamentul său pretins antisocial. În realitate, legea prevede cu claritate ipoteze speciale de înlăturare a caracterului ilicit al încălcării normei de incriminare, fundamentate pe interese superioare ale ordinii juridice în ansamblul său, e.g. ocrotirea vieții persoanelor accidentate prin transportarea acestora la o unitate sanitară.
3) Cauza specială de neimputabilitate din noul Cod penal
Singura ipoteză specială de eliminare a caracterului imputabil al faptei din actuala reglementare a fost prevăzută de către legiuitor în conținutul art. 290 alin. (2) C. pen.[52] relativ la constrângerea mituitorului. De altfel, dispozițiile respective desemnează, în același timp, chiar singura cauză de excludere a infracțiunii cu privire la a cărei calificare juridică nu subzistă nicio controversă, atât în doctrină[53], cât și în practica instanțelor naționale[54] existând un consens absolut în acest sens. Într-adevăr, subiectul în sine nu este susceptibil a comporta dezbateri deosebite, de vreme ce ipoteza precizată constituie, în fapt, o formă specifică a constrângerii fizice ori morale (n.n. cu diferența că presupune condiții de îndeplinire mai largi decât acestea), cauze de neimputabilitate prevăzute în partea generală a noului Cod penal.
CONCLUZII
Prin raportare la toate aspectele antereferite, dificultatea trierii cauzelor speciale de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii din noul Cod penal, în marea lor majoritate, rezultă cu putere de evidență. Astfel, în ciuda importanței practice indubitabile a acestui aspect, puterea legiuitoare a consacrat, prin intermediul unor exprimări normative echivoce și lipsite de orice fel de coerență, un număr considerabil de ipoteze speciale de excludere a infracțiunii, consecința ineluctabilă a acestei lipse totale de diligență fiind oglindită în cele prezentate – imposibilitatea de stabilire a unor criterii generale unitare în baza cărora calificarea respectivelor norme juridice să poată fi efectuată, corelativ cu existența unor incertitudini și divergențe doctrinare perpetue. Or, o serioasă îngrijorare ar trebui să derive din faptul că această confuzie și această lipsă totală de previzibilitate a textului de lege în mod invariabil se vor răsfrânge, mai devreme sau mai târziu, și asupra activității organelor judiciare.
Întocmai cum a fost arătat în cele ce precedă, o soluție adecvată, respectiv o triere cât mai aproape de intenția legiuitorului, nu poate surveni decât în urma unei analize in concreto a fiecărei cauze în parte, plecând de la trăsăturile de bază ale infracțiunii și interpretând cu bun-simț juridic rațiunea pentru care fiecare dintre respectivele texte de lege a fost instituit. Cu toate acestea, până la o eventuală intervenție clarificatoare din partea puterii legislative, ipoteză, totuși, destul de improbabilă pe termen scurt, va reveni tot doctrinei și jurisprudenței sarcina dificilă de a tranșa definitiv problemele identificate, din a căror analiză au rezultat până în prezent, în principal, după cum am văzut, reflexii departe de a ajunge la un consens. Or, în considerarea celor expuse, concluzia principală care se decelează este aceea că, deși rămâne de urmărit evoluția lucrurilor, cel puțin la momentul actual nu se întrevăd premise realiste în sensul depășirii inconvenientelor relatate.
[21] A se vedea E. Boțian, „Mobilul – cauză justificativă specială”, Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire (ediție aniversară), Editura Hamangiu, 2020, număr unic, pp. 712-715.
[22] Conform art. 201 alin. (6) C. pen., „Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului”.
[23] Fără ca enumerarea să fie exhaustivă, menționăm I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 282, precum și C. Ghigheci în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 57, Dobrinoiu în V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., op. cit., p. 93. În același sens, a se consulta V.-G. Toduța, „Întrerupea cursului sarcinii”, Caiete de drept penal, 2017, nr. 2, pp. 47-50.
[24] A se vedea T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile noului Cod penal. Vol. III. Art. 188-256, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 104-105.
[25] C. Duvac, „Infracțiunile contra persoanei din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal aflat în vigoare”, Revista de drept penal vol. XIX, 2012, nr. 4, pp. 59-60.
[26] C. Duvac, „Noul Cod penal și Codul penal anterior, studiu comparativ”, Revista de drept penal vol. XXII, 2015, nr. 1-2, p. 30.
[27] Pentru această opinie, a se avea în vedere V.-G. Toduța, op. cit., p. 48.
[28] Potrivit art. 202 alin. (6) C. pen., „Nu constituie infracțiune faptele prevăzute în alin. (1) – săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical”.
[29] Exemplificativ, a se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 282, V. Dobrinoiu în Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., op. cit., p. 99, M. Udroiu, op. cit., p. 124., precum și M.-Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 208-210.
[30] În susținerea opiniei respective, se citi T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 105, respectiv C. Duvac, Noul…, op. cit., p. 30.
[31] În acest sens, a se consulta I. Curt, „Fătul ca subiect pasiv în reglementarea noului Cod penal”, Caiete de drept penal, 2015, nr. 3, p. 67.
[32] Conform art. 203 alin. (2) C. pen., „Fapta nu constituie infracțiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa”.
[33] Cu privire la acest punct de vedere, a se consulta C. Duvac, Noul…, op. cit., p. 30.
[34] A se vedea I. Rusu, „Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate”, Universul Juridic, nr. 11, 2019, www.lege5.ro. În același sens, printre alții, a se citi V. Cioclei în în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., op. cit., p. 426, precum și N. Neagu în V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., op. cit., p. 101, respectiv M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 409.
[35] T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 116.
[36] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 211.
[37] Conform art. 226 alin. (4) C. pen., „Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate”.
[38] Pentru explicații și dezvoltări, a se vedea C. Nicorici, „Violarea vieții private. Printre capcanele unei noi incriminări”, Penalmente Relevant, 2017, nr. 1, p. 35. De asemenea, a se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 265, precum și S. Bogdan (coord.), op. cit., p. 190.
[39] A se citi R. Slăvoiu, Protecția penală a vieții private, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 138, precum și M.-V. Stoicescu, „Claritatea și previzibilitatea cauzei justificative speciale prevăzute de dispozițiile art. 226 alin. (4) lit. d) C. pen.”, Revista de drept constituțional, 2019, nr. 1, p. 117. De asemenea, printre mulți alții, a se vedea Toader în T. Toader (coord), op. cit., p. 388, precum și N. Neagu în V. Dobrinoiu, Pascu ș.a., op. cit., p. 212.
[40] Potrivit art. 277 alin. (4), „Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală”.
[41] A se consulta C. Duvac, „Infracțiunile contra înfăptuirii justiției din perspectiva noului Cod penal și a Codului penal în vigoare”, Revista de drept penal vol. XX, 2013, nr. 3, p. 61. În același sens, printre alții, a se vedea A. Crișu-Ciocântă în T. Toader (coord), op. cit., p. 446, respectiv I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 282, precum și T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile… vol. IV., op. cit., p. 124.
[42] În susținerea acestei perspective, a se vedea G. Bodoroncea în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., op. cit., p. 593.
[43] În acest sens, a se citi A. Crișu-Ciocântă în T. Toader (coord), op. cit., pp. 446-447.
[44] Conform art. 302 alin. (5) C. pen., „Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate”.
[45] Pentru această teză, a se citi A.-R. Trandafir în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 318, respectiv I. Pascu în V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., op. cit., p. 597, precum și R. Slăvoiu, op. cit., pp. 216-217. În același sens, a se vedea, printre mulți alții, A. Crișu-Ciocântă în T. Toader (coord), op. cit., p. 489, respectiv M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 212-215, precum și C. Ghigheci în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 57.
[46] A se vedea, în acest sens, M. Udroiu, op. cit., p. 678, respectiv G. Bodoroncea în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., op. cit., p. 678, precum și G. Paraschiv, în G. Antoniu, Toader (coord.), op. cit., p. 360.
[47] Potrivit art. 338 alin. (3) C. pen., „Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată politia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
d) victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de politie”.
[48] În acest sens, fără ca enumerarea să fie exhaustivă, precizăm R. Răducanu în T. Toader (coord), op. cit., p. 531, M.A. Hotca în V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., op. cit., p. 775, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 225-228.
[49] B. Vîrjean, „Excesul neimputabil”, Rolul Europei într-o societate polarizată: Conferința Internațională, Ed. Hamangiu, 2014, număr unic, p. 389.
[50] A se consulta T. Manea în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., op. cit., p. 743, precum și Rusu în G. Antoniu, T. Toader (coord.), cit., p. 685 și urm.
[51] A se vedea, spre pildă, Curtea de Apel Bacău, Decizia penală nr. 852/2018 și ÎCCJ, Decizia penală nr. 8/2019, la www.idrept.ro.
[52] Conform art. 290 alin. (2) C. pen., „Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita”.
[53] Printre mulți alții, a se vedea M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., pp. 434-435, respectiv G. Ivan în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., pp. 256-257, precum și V. Cioclei în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 238.
[54] A se vedea, cu titlu de exemplu, Curtea de Apel București, Decizia penală nr. 754/2016 și Tribunalul Vaslui, Sentința penală nr. 37/2015, la www.idrept.ro.
Opinii
Mircea Ursuța
23 apr. 2024 Recurs vs. apel în contencios administrativ. Tradiţie vs. avantaje (citește)
Vă recomandăm:
