Ipotezele speciale de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii în reglementarea Noului Cod Penal

19 aug. 2021
Articol UJ Premium
Vizualizari: 3637
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Considerații prealabile. Cadrul analizei

Având sediul materiei în conținutul art. 15 din noul Cod penal, infracțiunea este definită în actuala reglementare drept „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Astfel, în accepția noului legiuitor, noțiunea de infracțiune implică necesarmente incidența cumulativă a conceptelor de tipicitate (i), antijuridicitate și imputabilitate (iii). Analiza întrunirii celor trei trăsături ale infracțiunii se impune a fi efectuată în ordinea menționată, inexistența uneia dintre acestea atrăgând inutilitatea verificării trăsăturii, respectiv a trăsăturilor subsecvente.

Tipicitatea, prima condiție sine qua non cu privire la existența infracțiunii, presupune verificarea unei identități depline între elementele constitutive ale faptei efectiv săvârșite de către o anumită persoană și trăsăturile modelului abstract conținut de norma de incriminare, care descrie conduita antisocială ipotetic repudiată. Fără a ne axa pe acest subiect, căci nu prezintă o relevanță deosebită în cadrul prezentei analize, ne rezumăm la a menționa faptul că achiesăm la concepția[1] majoritară din doctrina penală românească, în sensul că tipicitatea implică analiza nu doar a elementelor de factură obiectivă, ci și subiectivă, astfel că vinovăția nu constituie per se o trăsătură distinctă a infracțiunii, fiind, în fapt, un element al laturii subiective ce ține de prevederea faptei în legea penală. Așadar, o faptă determinată nu va fi considerată tipică ori de câte ori conținutul său constitutiv nu este susceptibil de a se circumscrie în totalitate modelului formal de comportament interzis, precum și în situația particulară în care, deși atât elementele sale de ordin obiectiv, cât și cele de natură subiectivă par a se suprapune complet peste elementele conduitei descrise de norma de incriminare, legiuitorul a prevăzut expres excluderea faptei respective din sfera protecției penale acoperite de norma legală, prin instituirea unei condiții negative de tipicitate, denumită uneori în literatura de specialitate și cauză de atipicitate.

Totodată, merită menționat faptul că, deși simpla îndeplinire a cerinței de tipicitate nu este suficientă pentru a conduce de plano la concluzia existenței unei infracțiuni, această trăsătură are un rol esențial în cadrul analizei, întrucât conferă faptei concrete aptitudinea de a constitui infracțiune și în egală măsură, generează eo ipso o prezumție relativă de antijuridicitate[2], respectiv o aparență de îndeplinire a următoarei trăsături esențiale a infracțiunii, fiindcă în marea majoritate a cazurilor cele două noțiuni corespund[3], o faptă tipică fiind și antijuridică.

Caracterul nejustificat al faptei, evocat adesea în literatura de specialitate pe calea conceptului de antijuridicitate, exprimă neconformitatea faptei efectiv comise cu exigențele ordinii juridice în ansamblul său. Raportul de opoziție în cauză rezultă din inexistența unei norme juridice permisive de ordin general ori special, denumită cauză justificativă, aparținând chiar altei ramuri de drept, prin care respectiva faptă în materialitatea sa, deși ar corespunde cu trăsăturile normei de incriminare, să fie, totuși, considerată a nu aduce atingere intereselor ordinii publice, din rațiuni ce țin de ocrotirea unor valori juridice superioare. În ipoteza incidenței unei asemenea autorizări în ceea ce privește acțiunea ori inacțiunea făptuitorului, întocmai cum a fost subliniat în doctrină, prin voința legii respectiva normă produce efecte în raport cu toate ramurile de drept[4], excluzând nu doar caracterul penal, ci însăși natura ilicită a faptei concrete, înlăturând, practic, ab initio, însăși vocația[5] conduitei aparent antisociale de a reprezenta o infracțiune. În aceste condiții, poate fi considerat că ipoteza justificativă se obiectivează într-un veritabil drept ori chiar datorie[6] sub imperiul căreia autorul faptei se consideră a fi acționat, față de care în mod corelativ, ca regulă, nu poate fi atrasă niciun fel de răspundere juridică, penală ori extrapenală.

Imputabilitatea, ultima trăsătură de bază a infracțiunii, a fost descrisă în doctrină ca fiind „situațiunea juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat (în chip nelegitim)[7]. Cu alte cuvinte, într-o accepție sintetică și plastică, imputabilitatea vizează reproșul virtual ce poate fi adus de către societate autorului unei fapte penale, în condițiile în care acesta, cunoscând caracterul ilicit al activității sale și având posibilitatea obiectivă de a se conforma normei legale, se face responsabil atât din punct de vedere fizic, cât și psihic pentru comiterea respectivului act antisocial, având capacitatea deplină de a-și controla conduita, precum și de a discerne rezonanța socială a atitudinii sale. În acest sens, legiuitorul a prevăzut, la fel ca în cazul cerinței de antijuridicitate, o serie de cauze atât generale, cât și speciale, prin care această trăsătură este exclusă, fapta neputând conduce la antrenarea răspunderii penale, în ciuda prevederii acesteia în legea penală și a săvârșirii nejustificate. Totodată, se impune a fi precizat faptul că, spre deosebire de antijuridicitate, imposibilitatea reținerii caracterului imputabil al faptei nu influențează și caracterul ilicit al conduitei, care rămâne, astfel, una antisocială, nefiind permisă de ordinea juridică. În egală măsură, trebuie specificată faptul că, spre deosebire de relația dintre tipicitate și antijuridicitate, cerința imputabilității faptei nu poate fi prezumată, nici măcar în mod relativ, din simpla îndeplinire a celorlalte două trăsături ale infracțiunii.

Întocmai cum deja a fost relevat, legiuitorul a prevăzut în noua reglementare, pe lângă cazurile generale de excludere a infracțiunii, i.e. cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate, o serie de ipoteze speciale de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii în conținutul anumitor norme de incriminare punctuale (n.n. cu mențiunea că, spre deosebire de cele generale, acestea vor produce efecte exclusiv în legătură cu infracțiunea față de care au fost prevăzute), ipoteze a căror natură concretă reprezintă actualmente un factor de controversă perpetuă. Așadar, fiind prezentate considerațiile generale asupra temei în discuție, în cele ce succedă, fără a își propune să trateze conținutul concret al cauzelor speciale identificate, prezenta lucrare se va focusa asupra distincției efective dintre condițiile negative de tipicitate, ipotezele justificative speciale și cauzele speciale de neimputabilitate din conținutul noului Cod penal, urmând a fi expusă, inițial, însemnătatea practică a acestei distincții, pentru ca mai apoi să fie realizată „trierea” efectivă a acestora.

II. Distincția dintre cauzele speciale de excludere a infracțiunii în noul Cod penal. Aspecte teoretice și practice

A) Generalități. Importanța distincției dintre cauze

Înainte de a proceda punctual la dezvoltarea temei ce constituie obiectul prezentei secțiuni și de altfel, al prezentului studiu, dorim să facem o mențiune prealabilă și necesară în sensul că nu considerăm oportună folosirea conceptului de „cauze ce înlătură caracterul penal al faptei”, uzitată în lucrările de specialitate publicate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal și preluată tel quel de către o parte a doctrinei recente. Aceasta deoarece apreciem că noțiunea de „caracter penal al faptei” este aptă a genera confuzii prin raportare la cerința tipicității (n.n. cu motivarea că expresia „caracterul penal al faptei” și ideea de „faptă penală”, recte faptă prevăzută de legea penală, sunt susceptibile a fi considerate, în mod eronat, sinonime). Tocmai din acest motiv, atât practicienii dreptului penal, cât și doctrina, în marea majoritate, au renunțat la utilizarea acestui concept ulterior adoptării noii reglementări. Ca atare, în continuare vor fi folosite exclusiv expresiile „cauze de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii”, respectiv „cauze de excludere a infracțiunii” în contextul oricăror precizări cu privire la ipotezele avute în vedere.

Demersul legiuitorului de a institui ipoteze speciale relative la înlăturarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii nu constituie un aspect de noutate, asemenea dispoziții exprese existând și în vechea reglementare penală, e.g. proba verității – art. 207 vechiul C. pen., darea de mită prin constrângere – art. 255 alin. (2) vechiul C. Pen., adulterul îngăduit – art. 304 alin. (6) vechiul C. Pen. Cu toate acestea, dat fiind numărul redus al acestor dispoziții și în considerarea unei exprimări normative mai puțin echivoce comparativ cu cea din actuala legislație penală, „separarea” respectivelor cazuri în funcție de trăsătura concretă a infracțiunii pe care o eliminau nu a comportat dezbateri deosebite, controversele născute asupra acestui aspect sub imperiul vechii reglementări fiind relativ inexistente.

În actualul Cod penal, legislativul a prevăzut un număr însemnat de dispoziții legale care consacră expressis verbis cauze speciale de excludere a infracțiunii, evidențiate la nivel normativ prin intermediul expresiilor „Nu constituie infracțiune […]”, respectiv „Dispozițiile […] nu se aplică în cazul/cazurile […]”, fără a fi specificată, însă, natura concretă a acestora. Or, necesitatea clarificării acestui aspect derivă nu doar din considerente teoretice, de ordin scolastic, ci și din rațiuni legate de importanța practică deosebită, respectiv prin prisma consecințelor diferențiate ce pot fi generate în funcție de incidența uneia sau a altei cauze de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Ca o informație preliminară, chiar dacă aceasta poate părea ca fiind redundantă, considerăm necesar a sublinia faptul că, în ciuda caracterului lor „special”, ipotezele justificative ori de neimputabilitate reglementate expres în cadrul anumitor norme de incriminare vor prelua, mutatis mutandis, regimul cauzelor justificative ori de neimputabilitate generale, producând aceleași efecte precum acestea.

Este adevărat faptul că, strict din punct de vedere procesual, atât condițiile negative de tipicitate, cât și ipotezele speciale justificative ori de neimputabilitate constituie cazuri impeditive, ori, după caz, extinctive ale acțiunii penale derivând din lipsa de temei a acesteia, atrăgând, deopotrivă, dispunerea unei soluții de clasare de către organele de urmărire penală, respectiv a unei hotărâri de achitare de către instanța de judecată. Cu toate acestea, temeiul de drept incident este unul distinct, soluțiile fiind pronunțate raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I în cazul unei ipoteze de atipicitate, respectiv lit. d) C. proc. pen. în cazul incidenței uneia dintre celelalte cauze. De asemenea, tot cu privire la soluționarea acțiunii penale există o diferență majoră rezidând în aceea că, în timp ce incidența unor cauze de atipicitate ori justificative cu caracter special generează efecte in rem, recte care se răsfrâng și asupra tuturor participanților la săvârșirea respectivei fapte, cauzele de neimputabilitate speciale vor produce efecte doar în persoana celui ce a săvârșit infracțiunea în împrejurarea respectivă.

În egală măsură, o altă consecință distinctă, subsecventă soluției asupra acțiunii penale, vizează modul de rezolvare a acțiunii civile, care va fi lăsată nesoluționată în cazul reținerii unei condiții de atipicitate, aspect ce nu este incident în situația cauzelor justificative ori de neimputabilitate speciale. În aceeași ordine de idei, tot cu privire la acțiunea civilă trebuie accentuat faptul că reținerea unei cauze justificative speciale va face imposibilă, în principiu, atragerea oricărui alt tip de răspundere extrapenală, deci inclusiv a celei civile, în vreme ce în cazul ipotezelor de înlăturare a tipicității ori a imputabilității această regulă nu se menține, urmând a fi cercetată in concreto îndeplinirea condițiilor în vederea atragerii răspunderii civile delictuale.

Nu în ultimul rând, se observă diferențe punctuale de tratament juridic și în cazul altor măsuri cu caracter incidental în cadrul procesului penal, cum ar fi, cu titlu de exemplu, faptul că doar în ipoteza reținerii unei condiții negative de atipicitate ori a unei cauze justificative speciale nu este permisă dispunerea unei măsuri de siguranță față de făptuitor, ori faptul că exclusiv în situația incidenței unei cauze speciale de neimputabilitate, suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a cere continuarea procesului penal.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

B) „Trierea” efectivă a ipotezelor de excludere a infracțiunii din noul Cod penal

Chiar dacă, prima facie, stabilirea în concret a tipului de cauză de excludere a infracțiunii din noua reglementare poate părea ca fiind o operațiune facilă, o analiză mai amănunțită ne îndeamnă să afirmăm că presupunerea relativă în sensul acestei aparente simplități nu este nici pe departe conformă cu implicațiile realității juridice. În fapt, astfel cum va fi dezvoltat în cele ce urmează, natura concretă a acestor cauze, cu o singură excepție, a dat naștere unor imense diferende în doctrină, existând considerații extrem de împărțite cu privire la fiecare ipoteză. Tocmai din acest motiv, o bună parte dintre autorii lucrărilor de drept penal nu doresc să își exprime în niciun fel punctul de vedere, rezumându- se la a califica fiecare ipoteză specială drept „cauză de excludere a infracțiunii”, iar în cazul autorilor care își menționează, totuși, părerea, motivarea alegerii efectuate este, din păcate, cvasiinexistentă. Pe de altă parte, în ceea ce privește practica instanțelor naționale analizată de noi, corespunzătoare noii legislații penale, cu doar două excepții, cauzele speciale fie nu au fost incidente în spețele deferite judecății, fie au fost aplicate în abstract, fără a le fi stabilită natura concretă, practicienii ferindu-se, la rândul lor, de calificarea juridică a acestora.

În doctrină au fost propuse diverse algoritme în vederea soluționării cu titlu general a acestei probleme de drept, susținându-se, spre pildă, ideea că expresia normativă „fapta nu constituie infracțiune” evidențiază întotdeauna incidența unei cauze justificative speciale[8]. Cu toate acestea, întocmai cum va fi arătat, aserțiunea respectivă nu este aptă a se subsuma în totalitate adevărului juridic. Dimpotrivă, se impune analizarea în concret, de la caz la caz, a intenției legiuitorului, prin raportare la cerințele de existență a infracțiunii astfel cum acestea au fost dezvoltate în cele ce precedă, în vederea identificării adecvate a trăsăturii esențiale a cărei eliminare a fost vizată prin instituirea fiecărei cauze speciale în parte, demers la care vom proceda în continuare.

1) Cauzele de atipicitate din noul Cod penal

O primă cauză de înlăturare a tipicității expres prevăzută în actuala reglementare se regăsește, după părerea noastră, în dispozițiile art. 271 alin. (2) C. pen.[9], sens în care regăsim și accepția majoritară din doctrină[10]. Nu ne putem ralia la judecata conform căreia ar fi vorba mai degrabă despre o cauză justificativă specială[11] pentru că, în realitate, ceea ce a dorit legiuitorul să consacre prin dispozițiile antereferite nu este conformitatea faptei cu ordinea publică prin înlăturarea caracterului său ilicit, ci mai degrabă lipsa de prevedere a acesteia în legea penală, prin excluderea ab initio a persoanei urmărite sau judecate pentru o anumită infracțiune din sfera persoanelor ce pot avea calitatea de subiect activ al obstrucționării justiției, cu referire chiar la procesul ce are ca obiect infracțiunea respectivă, din rațiuni inerente dreptului la neautoincriminare, ca parte componentă a dreptului la apărare.

A mai fost susținută, de asemenea, în mod eronat, incidența unei cauze de nepedepsire[12], teză a cărei acceptare ar conduce la ideea că fapta reprezintă infracțiune, dar prin voința legii nu este sancționată. Or, date fiind cele anterior dezvoltate, pare destul de improbabilă, dacă nu chiar inacceptabilă ideea că legiuitorul ar fi putut considera ca fiind atât tipică, cât și nejustificată și imputabilă fapta unei persoane de a refuza, practic, să contribuie la propria incriminare.

O altă cauză expresă de eliminare a tipicității a fost instituită de către legiuitor în conținutul normei de incriminare imediat următoare și anume în prevederile art. 272 alin. (2)[13] C. pen., care reglementează infracțiunea de influențare a declarațiilor. Și de această dată controversa de la nivel doctrinar a vizat calificarea ipotezei respective drept cauză justificativă specială[14] ori de atipicitate[15], opinia majoritară fiind în sensul primei abordări. În ceea ce ne privește, nu considerăm că se poate susține cu argumente reale instituirea unei cauze justificative speciale, ci, din contră, credem că intenția legiuitorului este una lipsită de echivoc în sensul consacrării unei condiții negative de tipicitate atașate laturii obiective a infracțiunii. În concret, înțelegerea patrimonială dintre părți în vederea retragerii de către persoana vătămată a plângerii prealabile ori a împăcării are fără putință de tăgadă un caracter licit, victima având un drept discreționar de a decide în aceste cazuri cu privire la tragerea sau nu la răspundere a făptuitorului, drept a cărui exercitare în mod evident poate fi condiționat de primirea unor foloase patrimoniale, cu titlu de prejudiciu material or moral, atât timp cât exercitarea se realizează în concordanță atât cu limitele sale externe, cât și cu cele interne. Ca atare, dat fiind că prin ipoteză această operațiune juridică este una licită, nu poate fi argumentată în mod real existența unei cauze justificative speciale, căci aceasta intervine exclusiv în situația unor fapte prevăzute de legea penală, al căror caracter esențialmente ilicit îl înlătură prin raportare la interesele superioare ale ordinii juridice.

Totodată, în doctrină a mai fost exprimată teza conform căreia dispozițiile anterior evocate ar reprezenta o cauză specială de nepedepsire[16], opinie manifest eronată prin prisma faptului că pierde din vedere însăși premisa intervenției unei asemenea cauze, recte existența unei infracțiuni. Or, această accepție ar contraveni cu certitudine realității juridice nu doar în considerarea celor anterior dezvoltate, ci și raportat la simpla interpretare literală a formulării folosite de legiuitor, respectiv aceea că fapta „nu constituie infracțiune”.

Legiuitorul a mai prevăzut o cauză de atipicitate în legătură cu infracțiunea de tortură, mai precis în art. 282 alin. (6) C. pen[17]. În legătură cu ipoteza menționată, deși au existat puncte de vedere divergente, marea majoritate a autorilor de drept penal au apreciat că este incidentă o cauză justificativă specială, iar nu una de înlăturare a tipicității[18]. Cu toate acestea, credem că mențiunile anterioare își regăsesc utilitatea, prin analogie, inclusiv în legătură cu situația de față, neputându-se pune problema, nici măcar la nivel teoretic, a vreunui presupus caracter ilicit al tratamentului degradant specific sancțiunilor legale (s.n. modul de punere în executare, respectiv de executare a unor măsuri ori pedepse privative de libertate fiind prin ipoteză prezumate relativ a fi pe deplin conforme cu implicațiile ordinii juridice, în contextul în care acestea se desfășoară în acord cu prevederile legale), caracter ilicit care, în baza asumpției evocate, ar fi înlăturat pe calea unei norme derogatorii din dreptul penal. Astfel, în realitate, dispozițiile precizate reliefează în mod indubitabil existența unei condiții negative de tipicitate atașate laturii obiective a infracțiunii, legiuitorul excluzând a priori vocația împrejurării menționate de a putea fi inclusă în sfera protecției penale a infracțiunii de tortură.

În fine, alte două ipoteze de înlăturare a prevederii faptei în legea penală sunt reglementate în conținutul art. 301 alin. (2) din C. pen.[19], privind infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane (s.n. precedentul „conflict de interese”). De această dată, luând în considerare faptul că această infracțiune a făcut de puține ori obiectul unei analize amănunțite în literatura de specialitate, dispozițiile evocate nu au constituit un aspect controversat, existând doar câteva accepții relative la natura juridică a ipotezelor de excludere a infracțiunii, toate cele identificate fiind în sensul incidenței unor cauze justificative speciale[20]. În dezacord cu această perspectivă, opinăm că ne aflăm, din nou, în prezența unor condiții negative de tipicitate privitoare la conținutul laturii obiective a infracțiunii, fiind excluse în modalitate explicită o serie de operațiuni din categoria celor ce ar putea reprezenta infracțiuni. Aceasta deoarece demersul legiuitorului nu vizează transformarea conduitei învederate într-una conformă cu ordinea publică, ci sublinierea faptului ca operațiunile respective sunt de plano incompatibile cu prevederea în legea penală, deci virtual atipice. De altfel, această concluzie este inspirată și de exprimarea normativă „[…] nu se aplică în cazurile […]”, care sugerează în mod clar ideea nerespectării cerinței de tipicitate, iar nu caracterul justificat al actului de conduită.


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] Pentru explicații, a se vedea, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Ed.6, Ed. Universul juridic, București, 2019, p. 86 și urm, precum și I. Nedelcu în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 63-64, respectiv M.I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.) Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 49. Pentru susținerea perspectivei contrare, în sensul că latura subiectivă nu ar fi înglobată în tipicitate, iar vinovăția reprezintă o trăsătură distinctă a infracțiunii, a se vedea, spre pildă, F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 265, precum și I. Pascu în I. Pascu, T. Dima ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 125-126.

[2] Relativ la această accepție, a se consulta M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (i), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 322. Pentru aceeași perspectivă, a se vedea C. Rotaru, „Definiția infracțiunii în Noul cod penal”, Curierul Judiciar, 2014, nr. 2, p. 97.

[3] Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 239.

[4] Pentru detalii, a se citi M-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele Justificative, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 49-50. În același sens, reținem I. Pascu în I. Pascu, T. Dima ș.a., op. cit., p. 153, respectiv F. Streteanu, op.cit., p. 349.

[5] C. A. Munteanu, „Noul cod penal. Cauzele justificative”, Jurnalul de Studii Juridice, 2010, nr. 1-2, p. 295.

[6] A se vedea I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Vol. I, Tip. Curierul Judiciar, București, 1924, p. 973.

[7] V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 334.

[8] Pentru această opinie, menționăm A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 90.

[9] Conform art. 271 alin. (2) C. pen., „Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal”.

[10] Exemplificativ, a se vedea A.-R. Trandafir în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea speciala II. Curs tematic, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 90, respectiv S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea speciala. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva Clujeană, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 345.

[11] În acest sens, a se citi M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 216-217.

[12] A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a noului Cod penal și a Codului penal din 1968, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 462, apud. M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 217.

[13] Potrivit art. 272 alin. (2) C. pen., „Nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea”.

[14] A se vedea C. Ghigheci în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 57, respectiv M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 409, precum și A. Crișu-Ciocântă în T. Toader (coord), op. cit., p. 440. În același sens, N. Neagu în V. Dobrinoiu, I. Pascu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 428, precum și M-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 217-219. De asemenea, a se consulta I.-D. Bandol, „Infracțiunea de influențare a declarațiilor (art. 272 NCP)”, Juridice, https://www.juridice.ro/306877/infractiunea-de-influentare-a- declaratiilor-art-272-ncp.html.

[15] Pentru această perspectivă, a se citi M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, ed.6, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 480. În același sens, G. Bodoroncea în G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a., op. cit., p. 584, respectiv A.-R. Trandafir în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 102, precum și S. Bogdan (coord.), op. cit., p. 348.

[16] T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile noului Cod penal. Vol. IV. Art. 257-366, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 108.

[17] Conform art. 282 alin. (6) C. pen., „Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele”.

[18] Cu titlu de exemplu, a se vedea M.I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 409, respectiv T. Toader, M. Safta în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 140 și M-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 221-223. Pentru opinia în sensul că ne aflăm în fața unei condiții negative de tipicitate, menționăm M. Udroiu, op. cit., p. 526.

[19] În acord cu dispozițiile art. 301 alin. (2) C. pen., „Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații:

a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;

b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta”.

[20] În acest sens, a se aprofunda M. I. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 409, precum și M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., pp. 223-224.

Ipotezele speciale de înlăturare a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii în reglementarea Noului Cod Penal was last modified: august 18th, 2021 by George Pelican

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice