Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
487 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte are în vedere următoarele:
Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma vreunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., astfel încât în cercetarea criticilor cu care a fost învestită instanţa se va raporta la circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel.
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond este următoarea:
Reclamantul A. a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/10.08.2017 de C., prin care părţile copartajante, soţi la data încheierii actului, au înţeles să transforme proprietatea în devălmăşie asupra bunurilor imobile aflate sub regimul comunităţii legale de bunuri în coproprietate pe cote părţi de căte 1/2 fiecare parte şi, apoi, fiecare parte să preia în deplină proprietate şi exclusivă posesie, fără sultă, imobilele deţinute, conform împărţelii amiabile.
Conform înţelegerii, imobilele au fost partajate în două loturi astfel:
a) B. şi-a întregit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Oradea, strada x nr. 1 judeţul Bihor, casă şi teren în suprafaţă de 2000 mp, înscris în CF nr. x Oradea, imobil ce a devenit astfel bun propriu;
b) A. a preluat cota soţiei sale, devenind astfel unic proprietar al următoarelor imobile:
– teren situat în judeţul Bihor în suprafaţă totală de 18400 mp, compus din teren extravilan în suprafaţă de 3830 mp şi teren intravilan în suprafaţă de 14750 mp înscris în CF nr. x Brusturi, nr. cadastral x, sub A1;
– teren extravilan în suprafaţă de 923 mp situat în raza judeţul Bihor, înscris în CF nr. x, nr. cadastral x;
– teren extravilan în suprafaţă de 5295 mp situat în raza judeţul Bihor, înscris în CF nr. x, nr. cadastral x.
Acelaşi notar public – C.- a constatat, la 22 septembrie 2017, desfăcută căsătoria soţilor A. şi B., prin acordul soţilor, fosta soţie urmând a avea numele după divorţ – B..
În susţinerea cererii introductive reclamantul a învederat cauza imorală, vicierea consimţământului prin dol şi violenţă psihică. A argumentat că la data partajului de bunuri comune părţile aveau calitatea de soţi, că fosta sa soţie a nu producea venituri, el având o cotă de contribuţie majoritară la dobândirea bunurilor comune. Fosta sa soţie a exercitat o presiune psihică constantă asupra sa, să realizeze împărţirea bunurilor, întrucât avea temerea că va avea probleme cu rudele reclamantului în cazul unei eventuale dezbateri succesorale. Pe fondul unei epuizări fizice şi a unei tulburări emoţionale, a cedat nervos şi a acceptat împărţirea bunurilor pentru a avea armonie în familie, dar i-a fost înşelată încrederea de partenera sa de viaţă deoarece, din momentul finalizării partajului, relaţiile dintre ei s-au deteriorat, iar, la scurt timp, s-a produs divorţul.
Prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului reţinând că:
– din probele administrate în cauză a reieşit că reclamantul nu a fost indus în eroare cu privire la angajamentul său juridic, consimţământul său fiind liber exprimat şi nu sub ameninţarea divorţului;
– faptul că ulterior soţii au ajuns la divorţ a fost rezultatul violenţelor fizice ale soţului asupra soţiei. De altfel, autentificarea partajului s-a făcut în afara biroului notarial, soţia fiind imobilizată la pat în urma unor altercaţii violente pe care le-a avut cu reclamantul;
– reclamantul a înstrăinat o parte din bunurile ce au făcut obiectul partajului voluntar, astfel că şi-a însuşit conţinutul actului de partaj;
– fosta soţie nu a uzitat de mijloace viclene sau de violenţă pentru a-l determina pe reclamant să încheie actul de partaj.
Recurentul-reclamant a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a analizat critica sa cu privire la vătămarea care i-a fost adusă prin îndeplinirea defectuoasă a actului notarial, ceea ce impune constatarea nulităţii lui absolute.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Ceea ce se reproşează instanţei de apel este faptul că nu a analizat una dintre criticile formulate în apel, cu privire la viciul actului notarial încheiat în absenţa efectivă a notarului public.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale nr. 36/1995 Înscrisul autentic notarial face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
Totodată, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.
În acelaşi timp, principiul consacrat de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. obligă instanţa de judecată ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă, inclusiv în ceea ce priveşte obiectul judecăţii, şi, în funcţie de aceasta, să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe în concret.
Or, aşa cum se constată din actele dosarului, reclamantul nu a solicitat înscrierea în fals cu privire la actul notarial încheiat în anul 2017, nici prin cererea introductivă şi nici în apel nulitatea actului de partaj fiind solicitată pentru cauză imorală, dol şi violenţă. De altfel, o astfel de solicitare nouă, formulată direct în apel nici nu ar fi fost permisă.
Dacă aceasta ar fi fost cauza juridică a litigiului, era necesar, mai întâi, a se califica motivul de nulitate invocat de către reclamant ca fiind un motiv de nulitate absolută sau un motiv de nulitate relativă şi, în consecinţă, analizarea acestuia pe fond, dacă se verifica în mod real premisa unui motiv de nulitate absolută.
Referirile ce au fost făcute cu privire la încheierea actului notarial la domiciliul pârâtei au vizat elemente factuale ale speţei, circumstanţe în dovedirea deprecierii relaţiilor dintre soţi, faptul că pârâta a fost indisponibilizată o lungă perioadă la pat întrucât comportamentul abuziv al reclamantului i-a cauzat o leziune importantă la coloana vertebrală.
Promovând calea de atac a apelului şi contestând legalitatea soluţiei de primă instanţă, reclamantul a pus în discuţie dezlegare jurisdicţională a primei instanţe raportat la cadrul procesual astfel cum acesta a fost conturat prin cererea introductivă. Astfel, instanţa de apel a fost chemată, în soluţionarea apelului, a determina dacă sentinţa atacată a soluţionat cererea reclamantului astfel cum a fost aceasta formulată.
Curtea de apel, în limitele impuse de dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ., a cercetat criticile reclamantului referitoare la manoperele dolosive utilizate de fosta sa soţie, la şantajul emoţional pe care l-a exercitat faţă de pârât în ideea de a-l convinge să încheie actul notarial de partaj, sub ameninţarea divorţului.
Prin urmare, contrar celor susţinute de recurent, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea unei norme de procedură cu referire la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., limitele efectului devolutiv fiind circumscrise art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căruia prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.
De aceea, se constată că decizia atacată cu recurs nu este afectată de viciul de nelegalitate al omisiunii de a analiza toate motivele apelului părţii, pentru că acele motive la care face referire recurentul au fost invocate pentru prima dată în motivarea căii de atac a recursului. Nefăcând obiectul învestirii în apel, motivele respective sunt invocate în recurs omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Recurentul a invocat ca motiv de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, argumentând că soluţia procesuală pronunţată în apel a ignorat critica referitoare la încheierea actului notarial în absenţa notarului public.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, ce au în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Astfel, instanţa de apel analizând întregul material probator a constatat că nu poate fi reţinută o cauză ilicită, pările au cunoscut consecinţele juridice ale actului pe care urmau să îl încheie, legea permiţând partajul voluntar al bunurilor comune între soţi inclusiv pe durata căsătoriei conform art. 358 C. civ., nu s-a probat că încheierea actului de partaj a fost contrară bunelor moravuri, nu s-a dovedit că pârâta a condiţionat continuarea căsătoriei de realizarea acestui partaj. A mai reţinut instanţa de apel că încheierea actului notarial la domiciliul pârâtei a fost condiţionată de imposibilitatea acesteia de deplasare, dar părţile au agreat această modalitate şi, ulterior, divorţul s-a realizat de comun acord. De altfel, cererea de autentificare a actului de partaj voluntar a fost formulată şi semnată de ambele părţi, toate înscrisurile necesare acestei operaţiuni au fost depuse prin diligenţa reclamantului şi, nu în ultimul rând, reclamantul a înstrăinat prin acte de dispoziţie parte din bunurile ce au făcut obiectul împărţirii voluntare a bunurilor deţinute împreună cu fosta soţie, atitudine ce nu se încadrează în raţionamentul ce fundamentează prezentul demers judiciar.
Se constată că printr-o amplă dezvoltare a considerentelor, instanţa de apel a expus în cuprinsul deciziei atacate argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant, analizând cauza în limitele cadrului procesual cu care a fost învestită.
Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii.
În acest context al analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns la aceleaşi concluzii, ce au impus confirmarea soluţiei procesuale a primei instanţe nu semnifică o nemotivare a hotărârii sau o motivare străină de natura cauzei, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de apel având doar obligaţia de a pronunţa o soluţie legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe aceleaşi argumente ca cele reţinute de prima instanţă
Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză, recurentul criticând în esenţă faptul că instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii sale în a cerceta cauza dintr-o perspectiva pe care, de altfel, reclamantul a deschis-o numai cu ocazia memoriului de recurs.
Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile cerute pentru incidenţa cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..
Sursa informației: www.scj.ro.
