Invocarea neclarităţii normelor a căror neconstituţionalitate a susţinut-o recurenta-reclamantă. Admiterea recursului formulat de reclamantă, casarea în parte încheierii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

• Legea nr. 21/1992: art. 26 alin. (4)
• Legea nr. 21/1992: art. 62 alin. (1) şi (2)
• Legea nr. 47/1992: art. 29 alin. (1)-(3)
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• NCPC: art. 413 alin. (1) pct. 1
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 4
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată la data de 03.11.2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea deciziei nr. 13/14.04.2015.

La termenul de judecată din data de 16.09.2022 (în rejudecare) reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (4) și art. 62 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1522 din 16 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fața primei instanțe, recurenta-reclamantă a invocat:

– excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1992, în forma relevantă în litigiu, conform cărora „Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un operator economic sau o asociație de operatori economici care a participat la săvârșirea încălcării legii. (2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informații, în scris; b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații; c) începerea procedurilor legale”;

– excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 21/1992, care statuează în sensul că „Deciziile Consiliului Concurenței sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi și se aplică sancțiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii mediului concurențial, se acordă accesul la informații confidențiale, se soluționează plângerile formulate în baza dispozițiilor prezentei legi, precum și cererile și notificările privind concentrările economice”.

Prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că prin invocarea excepției de neconstituționalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curții Constituționale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speță în vederea aplicării lor speței deduse judecății, atribuție ce nu aparține instanței de contencios constituțional.

Primul motiv de recurs invocat este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă considerând că, prin soluția adoptată, instanța de fond a aplicat inechitabil și discriminatoriu legea, cu încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, depășindu-și competențele; că s-a substitut Curții Constituționale, realizând un control de admisibilitate a excepției, în afara cadrului legal; că și-a arogat prerogativele Curții Constituționale și a decis în avans de aceasta că nu se impune analiza pe fond a constituționalității celor două texte de lege invocate.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, „instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești”.

Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu se poate identifica cu depășirea competenței.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat, spre deosebire de necompetență, care constă în amestecul unei instanțe judecătorești în atribuțiile altor instanțe judecătorești.

Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Or, în cauza de față se constată că prima instanță, fiind investită pe fondul cauzei cu anularea unui act administrativ emis de autoritatea pârâtă, a apreciat că prin cererea de sesizare, reclamanta urmărește statuarea de către Curtea Constituțională a modului de interpretare a normelor legale, în vederea aplicării acestora în speță, cu nesocotirea atribuțiilor distincte ale instanțelor judecătorești și ale Curții Constituționale.

În aceste condiții, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecății, că prima instanță a pronunțat o hotărâre în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, motivul de recurs invocat fiind nefondat.

Al doilea motiv de recurs invocat este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motiv de casare este incident, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind fondate.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

– excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

– excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

– norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În cauză, prima instanță deși a constat că sunt îndeplinite aceste condiții, a reținut că prin invocarea excepției de neconstituționalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curții Constituționale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speță în vederea aplicării lor speței deduse judecății, atribuție ce nu aparține instanței de contencios constituțional.

Contrar reținerilor primei instanțe, Înalta Curte constată că din modul de expunere a argumentelor prezentate în cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-reclamantă a invocat, de fapt, o neclaritate a normelor criticate.

Astfel, cu privire la ambele texte de lege criticate, recurenta-reclamantă a susținut că regimul sancționator în materie contravențională de dreptul concurenței nu îndeplinește condițiile de previzibilitate, transparență și neretroactivitate impuse de principiul constituțional al legalității.

În concret, cu privire la art. 62 (fost 59) alin. (1) din Legea concurenței în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015 s-a solicitat CCR să constate: dacă (i) îndeplinește cerințele de precizie, claritate și previzibilitate conform principiului legalității având în vedere caracterul vag și imprecis al sintagmelor „orice acțiune”, „în scopul declanșării investigației”, „procedurile legale”, care au generat deja în practică interpretări divergente chiar și la nivelul Înaltei Curți, și (ii) dacă această normă poate fi interpretată constituțional și conform principiului legalității în sensul că orice act emis sau fapt întreprins de Consiliul Concurenței este interumptiv de prescripție, respectiv, dacă sintagma din art. 62 (fost 59) alin. (2) lit. c) din lege, „începerea procedurilor legale” poate fi interpretată extensiv și dincolo de ratio legis ca incluzând nu numai declanșarea procedurii de investigație prin ordinul de începere a investigației, ci și desfășurarea ei efectivă.

Totodată, a susținut că art. 62 (fost 59) alin. (1) și (2) din Legea concurenței, ca normă incidență în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum, fiind în vigoare la momentul aplicării sancțiunii de către Consiliul Concurenței, este neconstituțională prin raportare la imprecizia sa, încălcând principiul legalității și al securității circuitului civil.

Referitor la art. 26 alin. (4) din Legea concurenței s-a solicitat Curții Constituționale să constate dacă acesta poate fi interpretat constituțional și conform principiului legalității în sensul că actul de constatare și sancționare a contravențiilor la Legea concurenței poate să fie altul decât decizia emisă de Consiliul Concurenței în forma prevăzută de lege, act administrativ, motivat, comunicat întreprinderii sancționate și susceptibil de recurs judiciar, respectiv dacă un astfel de act de constatare și sancționare poate fi considerat a fi minuta deliberărilor Plenului Consiliului Concurenței (act nemotivat, necomunicat părților și pentru care nu se prevede nicio procedură de contestare).

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că se solicită Curții Constituționale pronunțarea unei decizii neutralizante, prin care se va consacra o anumită interpretare care asigură caracterul constituțional al textului de lege. Mai precis, se solicită să se elimine indirect viciul de neconstituționalitate care afectează textul de lege criticat, prin clarificarea înțelesului constituțional al normei criticate.

Având în vedere cele expuse anterior, instanța de control judiciar constată că motivele pentru care recurenta-reclamantă a apreciat asupra caracterului neconstituțional al textelor de lege au fost arătate în cuprinsul cererii de sesizare, prin indicarea punctuală a prevederilor constituționale încălcate și a modalității în care, în opinia sa, textele de lege contestate contravin acestora.

Prin urmare, Înalta Curte nu împărtășește argumentul instanței de fond potrivit căruia recurenta-reclamantă a procedat la o simplă invocare a neclarității normelor a căror neconstituționalitate a susținut-o și, cum celelalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992 au fost reținute de prima instanță, iar respectarea lor rezultă din datele speței, Înalta Curte reține că se impune admiterea căii de atac formulate în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, casarea în parte a încheierii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamanta A. S.R.L..

Totodată, instanța de control judiciar va menține soluția de respingere a cererii de suspendare formulată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că nu s-au formulat critici de nelegalitate cu privire la aceasta.

În opinia Înaltei Curți, exprimată potrivit Legii nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât, prin conținutul lor normativ, textele contestate nu contravin prevederilor constituționale indicate de recurenta – reclamantă.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamantă, să caseze în parte încheierea recurată și, în rejudecare, să admită cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sursa informației: www.scj.ro.