Invocarea încălcării regulilor de procedură prin respingerea solicitării de probaţiune a recurentei-pârâte privind proba cu înscrisuri. Respingerea recursului

• NCC: art. 2512
• NCC: art. 2537 pct. 2
• NCC: art. 2539 alin. (1) şi alin. (2)
• NCPC: art. 174
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 430 alin. (1)
• NCPC: art. 453
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 27 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei:

– la plata către UCMR-ADA a sumei de 56.351,43 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada trimestrul III 2011 – III 2012 pe postul de televiziune B.;

– la plata de penalități egale cu dobânda legală începând cu data de 25 octombrie 2011 și până la plata efectivă a remunerațiilor aferente trimestrelor III 2011 – III 2012, reprezentând remunerații restante datorate potrivit capătului 1 al cererii;

– la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 348 din 22 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin pronunțarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 (corp comun cu decizia civilă nr. 1208 din data de 1 octombrie 2020), prin care a respins solicitarea de probațiune a recurentei-pârâte privind proba cu înscrisuri.

Acest motiv nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, deoarece, pentru a fi incident, e necesar ca instanța să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

În concret, nu pot fi calificate drept neregularități de ordin procedural, care să conducă la aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de art. 174 C. proc. civ., susținerile recurentului pârât, în sensul că legiuitorul nu a prevăzut în sarcina apelantului obligația de reatașare a întregului material probator deja analizat de instanța de fond, că nu a solicitat administrarea de probe noi, de asemenea, că prin respingerea netemeinică și nelegală a solicitării de probațiune privind înscrisurile deja existente la dosarul cauzei i s-a produs un prejudiciu, ce rezultă din îngrădirea posibilităților sale, neputând depune probe și formula apărări.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost îndeplinite cu nesocotirea dispozițiilor legale. Ca sancțiune procedurală, nulitatea urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare. Or, în cauză, nu se pot identifica astfel de neregularități de ordin procedural, criticile recurentului fiind susțineri de fapt, nemulțumiri față de modul de soluționare a apelului de către Curtea de apel București.

Nu subzistă nici critica recurentului pârât în sensul că, în contradicție cu reținute de curtea de apel în încheierea de ședință din data de 3 martie 2020, legiuitorul nu a prevăzut în sarcina apelantului obligația de reatașare a întregului material probator deja analizat de instanța de fond.

De altfel, reprezentantul intimatei a susținut că nu a formulat o cerere de administrare de probe în faza apelului, ci a solicitat doar să se țină seama de probele administrate la prima instanță și care, în opinia sa, erau deja câștigate cauzei. Drept urmare, nu a existat o cerere de administrare de probe noi în susținerea apelului care să fi fost respinsă de către Curtea de apel.

Criticile formulate nu pot conduce deci la incidența motivului de nelegalitate invocat, neputând fi primită apărarea recurentei în sensul că, prin respingerea solicitării de probațiune privind înscrisurile deja existente la dosarul cauzei i s-a produs un prejudiciu, ce ar rezulta din îngrădirea drepturilor sale procesuale, probele de la prima instanță fiind deja dobândite cauzei.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se apreciază că nici această critică nu subzistă. Se susține că instanța de apel, deși a reținut că numai ultima prestație trimestrială solicitată de către reclamantă pentru plata remunerației s-ar afla în interiorul termenului de prescripție, a respins în integralitate apelul și a obligat-o la plata sumelor aferente întregii perioade litigioase, existând astfel motive contradictorii ale hotărârii instanței de apel, în sensul în care a reținut că numai pentru ultimul trimestru s-a încadrat în termenul de prescripție de 3 ani.

Decizia atacată îndeplinește cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece instanța de apel, deși a considerat că termenul de trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată ar cuprinde doar acel ultim trimestru, a motivat de ce nu s-a împlinit termenul de prescripție nici pentru restul perioadei arătând incidența unui motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripție, pentru care a înlăturat criticile legate de soluționarea excepției prescripției de către instanța de fond și cu privire la restul perioadei.

Se arată în motivare că, deși cererea de chemare în judecată în procedura somației de plată formulată la data de 20.11.2012 a fost respinsă, cu argumentul că cererea nu îndeplinea cerințele de admisibilitate ale procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 5/2001, întreruperea prescripției a operat în condițiile art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (1) și alin. (2) teza a doua C. civ.. Astfel, prima cerere a fost formulată în interiorul termenului de prescripție pentru toate pretențiile acolo solicitate și ea a fost respinsă, așa cum prevede alin. (2) teza I al art. 2539 C. civ., dar noua cerere de chemare în judecată (cea pendinte) a fost formulată la data de 26.10.2015, la mai puțin de 6 luni de la data când hotărârea de respingere a rămas definitivă (în cazul acesta irevocabilă), respectiv de la 07.07.2015.

S-a mai reținut că acel caz analizat de întrerupere a prescripției nu impune ca prima cerere să fi fost finalizată exclusiv prin admitere, că finalizarea cererii cu admiterea ei nici nu ar mai justifica curgerea unui nou termen de prescripție a dreptului material la acțiune, ci eventual începerea curgerii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Așadar, critica invocată nu se susține.

Nu este incident nici motivul de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, în sensul în care a respins solicitarea de încuviințare a probei cu expertiză contabilă, câtă vreme prin hotărârea pronunțată în procedura somației de plată a fost analizată doar chestiunea probatoriului.

În mod just se motivează de curtea de apel că aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. este condiționată de soluționarea cauzei prin hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă, iar în speță, instanța care a soluționat prima cauză a verificat exclusiv posibilitatea obligării pârâtei în cadrul procedurii privind somația de plată, conchizând că nu rezultă existența unei creanțe certe și lichide în favoarea reclamantei, urmând ca raportul juridic dintre părți să fie tranșat pe calea dreptului comun. Se constată, deci, că în mod just hotărârea Tribunalului București nu se bucură de autoritate de lucru judecat, deoarece nu a soluționat niciun aspect referitore la raportul juridic litigious dintre părți.

Nu se poate aprecia astfel că instanța de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, prin pronunțarea încheierii preparatorii din data de 3 martie 2020 prin care a respins solicitarea de probațiune a recurentei-pârâte privind proba cu expertiza contabilă, în raport de sentința civilă nr. 913 din data de 7 iulie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 în procedura somației de plată, deoarece aceasta nu are autoritate de lucru judecat asupra chestiunii tranșate cu privire la probatoriu. La Tribunalul București a fost administrată proba cu expertiză contabilă, iar în fața instanței de apel nu a fost solicitată o nouă probă cu expertiză contabilă, pârâta formulând doar cerere de reapreciere a probelor deja administrate la instanța de fond.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia civilă pronunțată, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din materia prescripției; că instanța de apel nu putea să se pronunțe și să motiveze hotărârea atacată în temeiul altor dispoziții legale din această materie decât cele invocate de către reclamantă, prin invocarea din oficiu a dispozițiilor art. 2512 C. civ., împrejurare ce a condus la o soluție nefavorabilă pârâtei, cu consecința obligării acesteia la plata remunerațiilor ce sunt prescrise. Prin urmare, motivul invocat nu este întemeiat.

Se apreciază că prin decizia atacată, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 2539 C. civ.. Astfel, în contextul formulării de către reclamantă a unei cereri de chemare în judecată pe calea somației de plată ce a fost admisă, ulterior se pronunță hotărârea de anulare a sentinței pronunțate în procedura somației de plată în anul 2015 și, la mai puțin de 6 luni de la această dată, reclamanta formulează cererea de chemare în judecată, aspecte ce se fac pe deplin aplicabile prevederile prevăzută art. 2539 C. civ.

Nu subzistă deci critica recurentei privind inaplicabilitatea cazului reținut de întrerupere a cursului prescripției, așa cum se reține și în decizia recurată, întreruperea prescripției a operat în condițiile art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (1) și alin. (2) teza a doua C. civ., deși cererea de chemare în judecată în procedura somației de plată formulată la data de 20.11.2012 a fost respinsă, cu argumentul că cererea nu îndeplinea cerințele de admisibilitate ale procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 5/2001.

Drept urmare, sunt neîntemeiate și susținerile recurentei pârâte privind neindicarea temeiului legal sau cele privind invocarea din oficiu a dispozițiilor art. 2512 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1208A din 01 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., verificând îndeplinirea cernțelor legale privind culpa procesuală, va obliga pe recurenta pârâtă căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată-reclamantă, în cuantum de 2.975 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor depuse la dosar.â

Sursa informației: www.scj.ro.