Invocarea aplicării greşite a criteriilor de stabilire a gradului pronunţat de similaritate a mărcilor în conflict, respectiv nerespectarea criteriilor de apreciere a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între acestea

• Legea nr. 84/1998: art. 47 alin. (1) lit. b)
• Legea nr. 84/1998: art. 6 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)

Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2016 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2016, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând: anularea mărcii „C.” înregistrate la OSIM sub nr. x din 30 iulie 2012 pentru clasa de produse 4 din Clasificarea de la NISA respectiv clasele Viena 030704, 030705, 050315, 270508, 290113; obligarea pârâtei să nu mai utilizeze denumirea „D.”, singură sau împreună cu reprezentarea grafică a unei ciocănitori, pentru distribuirea pe piața, a produselor care fac parte ori sunt similare cu clasele de produse și servicii la care se referă marca nr. x din 14 aprilie 2003 (marca înregistrată de reclamantă), inclusiv combustibilul solid C.; cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 551 din 8 martie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Recurenta – pârâtă a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. ca temei al motivelor de recurs, însă, din dezvoltarea acestora, rezultă exclusiv incidența cazului de casare vizând modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

Astfel, recurenta a reproșat instanței de apel, în esență, pronunțarea deciziei cu aplicarea greșită a criteriilor de stabilire a gradului pronunțat de similaritate a mărcilor în conflict, respectiv cu nerespectarea criteriilor de apreciere a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, între acestea.

Susținerile referitoare, după caz, la nemotivarea deciziei ori la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia tind să releve tocmai omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele presupuse de aplicarea corespunzătoare a criteriilor menționate. În acest sens, recurenta a evidențiat chestiunile neanalizate într-un mod adecvat după ce, în prealabil, a indicat criteriile de analiză relevante și a dezvoltat propriul raționament privind modul de operare a acestora în cauză.

Astfel formulate, toate criticile recurentei au ca finalitate verificarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel, din moment ce validarea ori infirmarea susținerilor referitoare la criteriile de analiză pretins ignorate sau greșit aplicate în cauză ar echivala cu o apreciere chiar asupra modului de argumentare a deciziei recurate.

Din acest motiv, și criticile încadrate de către recurentă în cazul descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând a fi analizate ca atare.

Instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) cu raportare la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, dispunând pe acest temei anularea înregistrării mărcii combinate nr. 122287 „C.” (dată depozit 30 iulie 2012), aparținând pârâtei B. SRL.

Astfel, s-a considerat că marca înregistrată de pârâtă este similară mărcii combinate D., protejată cu începere de la 31 octombrie 2003, a cărei titulară este reclamanta, produsele cărora le sunt destinate cele două mărci sunt, de asemenea, similare, fiind complementare, totodată, că există un risc de confuzie între cele două mărci, inclusiv riscul de asociere a mărcii pârâtei cu marca anterioară a reclamantei.

Prin motivele de recurs, nu s-au formulat critici referitoare la compararea produselor pentru care cele două mărci în conflict au fost înregistrate, astfel încât constatarea din decizia recurată privind similaritatea acestor produse nu poate fi reevaluată de către instanța de control judiciar, în absența unei învestiri în acest sens.

Recurenta a criticat aprecierile instanței de apel privind existența similarității semnelor și a riscului de confuzie între mărci, incluzând și riscul de asociere între acestea.

Criticile au fost formulate, în esență, în considerarea a două aspecte: neobservarea, în impresia de ansamblu produsă de marca pârâtei „C.”, a tuturor elementelor ce compun marca, cu încălcarea principiilor statuate în jurisprudența constantă a CJUE și cu efectul stabilirii greșite a similarității conceptuale, vizuale și fonetice a mărcilor; analiza greșită a riscului de confuzie între mărci, cu încălcarea criteriilor de apreciere conturate în practica CJUE și fără vreo motivare în privința criteriilor relevante.

În ceea ce privește modul de apreciere a similarității mărcilor, motivele de recurs evocă în mod corect jurisprudența constantă a CJUE, reflectată și de hotărârile expres menționate, potrivit căreia aprecierea similarității dintre semne nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unui semn complex și la compararea acesteia cu un alt semn, ci, dimpotrivă, comparația trebuie să se efectueze prin examinarea semnelor în cauză, apreciat fiecare ca întreg.

Contrar susținerilor recurentei, însă, instanța de apel nu a apreciat similaritatea semnelor prin analizarea exclusivă a elementelor comune dominante – cuvântul „D.” și imaginea unei ciocănitori, cu ignorarea celorlalte elemente, enumerate în motivele de recurs, respectiv a elementului verbal „E.” din marca pârâtei, a fonturilor folosite la scrierea elementelor verbale și a poziționării celor două păsări în cadrul celor două mărci, precum și a celorlalte elemente figurative din marca „C.”.

Astfel, în ceea ce privește elementul verbal „E.”, în considerente se reține că este descriptiv – chiar puternic descriptiv – în raport cu produsele pentru care este înregistrată marca, aspect pe care instanța de apel l-a valorificat la stabilirea similarității. S-a considerat că adăugarea cuvântului descriptiv „E.” la termenul fantezist nu este de natură să diminueze cvasi-identitatea conceptuală, iar fonetic, similaritatea nu este una deosebit de pronunțată tocmai din cauza prezenței acestui element verbal.

Mai mult, se poate reține că același element a fost luat în considerare și în aprecierea similarității vizuale, chiar dacă acest lucru nu a fost precizat explicit. Instanța de apel a enumerat elementele care ponderează similaritatea vizuală și conduc la un grad destul de ridicat – și nu foarte ridicat – al acesteia, fără a menționa și cuvântul „E.”. Or, această omisiune nu înseamnă că elementul respectiv a fost exclus din analiză, ci doar că nu i s-a atribuit în context valoarea de ponderare a similarității, apreciere asemănătoare cu cea făcută în cazul similarității conceptuale.

Drept urmare, nu se poate reține că acest element a fost omis la stabilirea impresiei de ansamblu prin examinarea ca întreg a fiecărui semn, în vederea aprecierii similarității vizuale, fonetice sau conceptuale a semnelor în conflict și nici că analiza instanței de apel sub acest aspect ar fi contradictorie, din moment ce s-a ținut cont de elementul verbal „E.” și în plan vizual, nu numai în plan fonetic sau conceptual.

Din cele expuse anterior, se desprinde, în același timp, faptul că nici celelalte componente ale mărcilor, indicate în motivele de recurs, nu au fost ignorate la stabilirea impresiei de ansamblu produse de fiecare dintre semnele în conflict asupra percepției publicului relevant.

Printre elementele care ponderează similaritatea vizuală au fost menționate celelalte componente figurative ale mărcilor și, în plan vizual, a fost subliniată scrierea stilizată și cu majusculă a cuvântului comun „D.”. Cât despre poziționarea păsării în cadrul fiecărei mărci, referirea recurentei la atare aspect este formală, cât timp nu i s-a acordat vreo importanță nici prin motivele de recurs, în expunerea propriei aprecieri asupra similarității semnelor.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că instanța de apel și-a bazat aprecierea privind întrunirea similarității exclusiv pe elementele comune dominante, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta face trimitere la anumite considerente în care se regăsesc alte elemente.

Înalta Curte reține, totodată, că recurenta critică înseși constatările instanței de apel asupra similarității semnelor, din perspectiva ponderii componentelor acestora în percepția publicului relevant, cu finalitatea reevaluării impresiei de ansamblu produse de semnele în conflict în memoria publicului respectiv, invocându-se criteriile de apreciere statuate în jurisprudența constantă a CJUE.

Cât privește similaritatea conceptuală, instanța de apel a considerat că este foarte accentuată (semnele fiind cvasi-identice), în prezența elementelor comune reprezentate de cuvântul “D.” și imaginea unei ciocănitori, care evocă celebrul serial de desene animate “G.”, general cunoscut publicului român – fapt de notorietate și necontestat -, precum și față de caracterul descriptiv al elementului verbal „E.” din marca pârâtei.

Recurenta-pârâtă nu a contestat aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul descriptiv al cuvântului „E.”, dimpotrivă, a subliniat că în limba română se traduce chiar prin “peleți”, ce constituie produsul comercializat de către recurenta-pârâtă.

Referindu-se la elementul „D.”, recurenta a arătat că semnificația reținută de către instanța de apel operează doar pentru marca reclamantei D., date fiind fonturile folosite, cvasi-identice cu cele ale titlului celebrului serial de desene animate. În schimb, ansamblul pe care îl reprezintă marca pârâtei și în care același element se integrează creează un concept nou – cel descris în motivele de recurs -, care nu are vreo legătură cu „G.”. În acest cadru, contrar aprecierii instanței de apel, elementul verbal tare al mărcii pârâtei nu este „D.”, ci „E.”.

Prin prisma acestei argumentări, prin motivele de recurs s-a contestat existența unei similarități conceptuale între mărci și s-a susținut că nu au fost respectate criteriile de apreciere din jurisprudența CJUE. În acest sens, s-a arătat că, potrivit CJUE, atunci când marca anterioară (sau un element al acesteia) este preluată în marca ulterioară, poate exista riscul de confuzie dacă marca anterioară păstrează o poziție distinctivă autonomă în cadrul semnului compus, iar acest efect nu se produce dacă acest element formează cu celălalt element sau cu celelalte elemente ale semnului, luate împreună, o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat.

În acest context, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu sunt fondate.

Conceptul ciocănitorii Woody din serialul de desene animate a fost reținut de către instanța de apel în considerarea elementului verbal „D.”.

Dacă acest conținut semantic ar fi viabil doar în prezența grafiei speciale, astfel cum susține recurenta, ar însemna că publicul român atribuie atare semnificație atunci când are ocazia să citească semnul, dar nu și când îl percepe auditiv. Or, această diferențiere nu poate fi primită, deoarece anihilează, practic, faptul notoriu și necontestat al cunoașterii generale a termenului, care presupune o cunoaștere neechivocă și necondiționată de modul de percepere.

Din acest motiv și în condițiile în care recurenta nu a combătut faptul notoriu, astfel cum a fost reținut prin decizia recurată, nu poate fi acceptat că publicul atribuie cuvântului „D.” semnificația în discuție doar dacă acesta este scris într-un anumit mod.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei în sensul că marca pârâtei „C.” vehiculează un concept diferit de cel pe care îl conține marca reclamantei D., întrucât aceasta nu ține cont de percepția publicului relevant, reprezentat de consumatorul român.

Recurenta pornește de la premisa că acest public, fără vreo distincție, identifică în cuvântul „D.” traducerea în limba română a termenului „wood” – lemn, dată fiind adăugirea cuvântului „E.” și a „simbolurilor însoțitoare” constând în elementele figurative.

Or, această premisă este una speculativă, neputând fi primită fără rezerve o prezumție de cunoaștere a definiției cuvântului „wood” în limba engleză, în absența oricărui indiciu oferit de pârâtă în acest sens. Chiar dacă se consideră că un procent important al consumatorilor români este format din cunoscători ai limbii engleze, măcar la nivel de începător, fiind vorba despre un termen din vocabularul de bază, prezumția nu poate fi extinsă la totalitatea publicului în cazul oricărei limbi străine, indiferent de gradul de răspândire a acesteia.

Mai mult, cel puțin consumatorii care au cunoștințe minimale de limbă engleză se vor îndoi de faptul că au înțeles exact sensul elementului verbal, atât timp cât acesta nu corespunde întocmai cuvântului cunoscut din limba engleză.

Or, este suficient a se reține că o parte dintre consumatori nu va recunoaște cuvântul „lemn” în elementul verbal „D.” pentru ca argumentația conceptului nou pretins a fi reflectat în marca pârâtei să nu aibă vreun temei și, în același timp, pentru ca riscul de confuzie între mărci, care constituie finalitatea analizei comparative a semnului, să nu fie înlăturat. Constatarea existenței unui risc de confuzie nu implică o constatare a acestui risc pentru totalitatea publicului relevant (Hotărârea CJUE din cauza T-569/10 Bimbo, pct. 69, cu jurisprudența citată, menținută prin Hotărârea din cauza C-591/12 – invocată chiar prin motivele de recurs).

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată aprecierea instanței de apel referitoare la semnificația atribuită cuvântului „D.” de publicul larg, apreciere confirmată prin considerente anterior expuse, în limitele criticilor recurentei.

În contextul în care a fost stabilită, ca fiind desprinsă din faptul notoriu și necontestat al cunoașterii generale a serialului de desene animate, această semnificație se impune în mod clar și în percepția consumatorilor produselor vizate de marca pârâtei, care nu pot fi excluși din publicul larg.

Aceștia recunosc și în semnul pârâtei numele celebrei păsări din desenele animate, evocare amplificată de imaginea ciocănitorii, cum s-a precizat în decizia recurată, dar și de scrierea cu majusculă, specifică numelor.

Componentele menționate de recurentă (frunza, elementul sferic verde) sunt plasate fie pe litera „W”, fie ca fundal al păsării, poziționare ce determină asocierea cu aceste elemente, și nu cu termenul „E.”, astfel cum susține recurenta. Faptul că acestea evocă, într-adevăr, natura, întărește semnificația atribuită de publicul larg, care știe că „D.” este denumirea unei anumite păsări.

Cât privește cuvântul „E.”, instanța de apel a apreciat în mod corect efectele caracterului descriptiv al acestuia – caracter care nu poate fi reevaluat în recurs în raport de percepția consumatorului român, în absența vreunei contestări a recurentei.

Potrivit jurisprudenței CJUE, frecvent invocată de recurenta însăși, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie, în ceea ce privește similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a semnelor în conflict, să fie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținându-se cont, în special, de elementele lor distinctive și dominante.

În acest sens, trebuie admis că elementele descriptive sau cu caracter distinctiv scăzut ale unei mărci complexe au în general o pondere mai redusă în cadrul analizei similitudinii dintre semne decât elementele care prezintă un caracter distinctiv mai important, care au o capacitate mai mare de a domina impresia de ansamblu produsă de această marcă (în sensul că distinctivitatea unui element al unei mărci complexe este legată de capacitatea acestuia de a domina impresia de ansamblu, a se vedea, de exemplu, Ordonanța din cauza C-235/05 L’Oréal, pct. 43).

În condițiile în care, pe de o parte, elementul „E.” are caracter descriptiv, fără a trece, totuși, neobservat, iar, pe de altă parte, cuvântul „D.” are un caracter distinctiv puternic, fantezist fiind, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în plan conceptual, adăugarea elementului „E.” nu schimbă conținutul semantic imprimat de semnificația cuvântului „D.” și întărită de celelalte elemente figurative, după cum s-a arătat. Consumatorul va considera că este vorba despre produsul cunoscut marcat „D.”.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, elementele mărcii anterioare păstrează o poziție distinctivă autonomă în cadrul semnului compus, în sensul că nu formează împreună cu celelalte elemente ale semnului o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat, conform criteriilor de apreciere din jurisprudența CJUE invocată prin motivele de recurs.

În ceea ce privește similaritatea vizuală și cea fonetică, susținerile recurentei au constat, pe lângă alegațiile legate de omisiunea determinării impresiei de ansamblu a fiecărui semn în raport de toate componentele semnelor, ce au fost deja examinate, în sublinierea elementelor ce ar diferenția mărcile și ar conduce la inexistența similarității vizuale sau, cel mult, la o similaritate redusă, precum și la inexistența similarității auditive.

Or, cât timp nu s-a indicat nerespectarea vreunui criteriu concret de apreciere de către instanța de apel, precum în cazul similarității conceptuale, simpla semnalare a diferențelor între mărcile în conflict nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, aptă să determine verificarea constatărilor instanței de apel asupra a existenței similarității și a gradului acesteia în plan vizual și fonetic, motiv pentru care susținerile recurentei nu vor fi primite.

Cât privește existența riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între mărci, se constată că susținerile recurentei sunt nefondate, în condițiile în care instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a criteriilor de analiză presupuse de aplicarea art. 47 alin. (1) lit. b) cu raportare la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și desprinse din jurisprudența CJUE.

Este de necontestat că existența unui risc de confuzie în percepția publicului trebuie apreciată în mod global, ținându-se cont de toți factorii relevanți în speță, iar aprecierea globală implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare și în special similitudinea mărcilor și cea a produselor sau a serviciilor desemnate. Interdependența dintre acești factori își găsește expresia în considerentul (11) al Directivei 2008/95, potrivit căruia este indispensabil să se interpreteze noțiunea de “similaritate” în raport cu riscul de confuzie.

De asemenea, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit (hotărârea din cauza C-251/95 Sabel).

Analiza instanței de apel respectă întru totul aceste principii de bază regăsite în jurisprudența constantă a CJUE, pornind de la stabilirea impresiei de ansamblu prin prisma percepției publicului relevant și determinarea similarității semnelor în conflict, respectiv a produselor vizate de mărci, precum și a gradului de similaritate între acestea.

Cât privește aprecierile instanței de apel pe aspectele vizând similaritatea semnelor, inclusiv gradul de asemănare, s-au arătat deja motivele pentru care au fost menținute prin prezenta decizie.

Pentru aceleași motive, nu pot fi primite susținerile similare reiterate în legătură cu aprecierea globală a riscului de confuzie între mărci. După cum s-a arătat, potrivit directivei de armonizare a legislațiilor naționale referitoare la mărci și jurisprudenței CJUE, este indispensabil să se interpreteze noțiunea de „similaritate” în raport cu riscul de confuzie.

În ceea ce privește susținerile referitoare la nivelul de atenție al publicului, Înalta Curte reține că, într-adevăr, nivelul de atenție al consumatorului mediu poate varia în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză, iar un nivel crescut de atenție al acestuia reprezintă un factor care poate fi relevant în aprecierea globală a riscului de confuzie.

Recurenta a pretins că, în cauză, publicul este format din consumatori atenți la economisirea resurselor financiare și la modalitățile care permit o astfel de economisire. Partea nu a indicat, însă, vreun element care să justifice includerea produselor vizate de mărci (cazane de încălzire, respectiv peleți – combustibil solid) în categoria produselor costisitoare și care i-ar determina pe potențialii cumpărători să fie mai precauți în verificarea provenienței acestora decât în cazul altor bunuri de larg consum.

Pe de altă parte, recurenta a pretins în mod eronat că instanța de apel ar fi analizat existența riscului de confuzie în raport de un consumator neinformat, neatent și neavizat, contrar practicii CJUE. După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, instanța de apel a avut în vedere pe consumatorul cu o atenție medie, care are o percepție globală, fără a reține detaliile, ceea ce înseamnă tocmai consumatorul mediu, normal informat și rezonabil de atent și de avizat (hotărârea CJUE din cauza C-342/97 Lloyd Schuhfabrik Meyer).

Înalta Curte nu va primi nici susținerile vizând neanalizarea de către instanța de apel a caracterului distinctiv al mărcii reclamantei.

Printre factorii relevanți în aprecierea globală a riscului de confuzie și aflați în interdependență figurează, fără îndoială, caracterul distinctiv al mărcii anterioare, care determină întinderea protecției sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedește a fi mai important (hotărârea CJUE din cauza C-251/95 Sabel, pct. 6).

Aceste considerent nu permite, însă, a se aprecia că riscul de confuzie este înlăturat de plano în cazul în care marca anterioară nu posedă un caracter distinctiv pronunțat și chiar atunci când are un caracter distinctiv slab. Potrivit jurisprudenței CJUE, faptul că o marcă are un caracter slab distinctiv nu exclude riscul de confuzie, în special în cazul în care există o similitudine a semnelor și a produselor sau serviciilor vizate (ordonanța din cauza C-235/05 L’Oréal).

Așadar, împrejurarea că instanța de apel nu a formulat o apreciere în sensul unui caracter distinctiv particular al mărcii anterioare nu impunea concluzia inexistenței riscului de confuzie și, de altfel, nici nu relevă vreo omisiune de evaluare globală a acestui risc, cât timp constatarea existenței riscului de confuzie s-a bazat pe factorii relevanți identificați, în special pe similaritatea accentuată a mărcilor, care compensează un nivel eventual mai scăzut al similarității produselor.

Instanța de judecată ar fi urmat să analizeze elemente precum partea din piață acoperită de marcă, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării mărcii anterioare, importanța investițiilor etc. numai dacă reclamanta ar fi invocat dobândirea unui caracter distinctiv pronunțat al mărcii prin folosirea pe piață, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru aprecierea în cauză a riscului de confuzie, este esențial faptul că, în raport de impresia de ansamblu a semnelor și în special față de caracterul distinctiv puternic al elementului dominant „D.”, comun mărcilor, care își păstrează poziția distinctivă autonomă și în cadrul mărcii pârâtei, dar și de caracterul descriptiv al elementului verbal „E.”, publicul relevant va identifica în mod cert și neechivoc cuvântul „D.” în marca pârâtei, atât conceptual, dar și vizual și fonetic, în pofida elementelor de diferențiere, pentru motivele deja arătate în prezenta decizie și care nu se impun a fi reluate.

Întrucât publicul va percepe marca pârâtei în sensul de „peleți D.”, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia consumatorul va crede că marca ulterioară este o simplă varietate a mărcii anterioare, desemnând un produs particular, atribuindu-le aceeași origine comercială. Este întrunit, așadar, chiar un risc de confuzie directă, cât timp consumatorul va presupune că produsele vizate de marca pârâtei provin de la același comerciant ca cele pentru care marca reclamantei a fost înregistrată.

Această concluzie nu este repusă în discuție de susținerile recurentei în legătură cu modalitatea în care se comercializează în mod efectiv produsele, în condițiile în care aceste susțineri tind la reaprecierea situației de fapt stabilite în cauză în contextul complementarității produselor, iar atare operațiune este inadmisibilă în recurs.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata către intimata-reclamantă A. SRL a cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 6.682,30 RON, constând în onorariu avocat – 4.825,65 RON și cheltuieli de transport, diurnă, cazare și alte cheltuieli – 1.854,01 RON, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

Sursa informației: www.scj.ro.