Festivitate de premiere [Discursurile] Decernarea premiilor Revistei Române de Drept Privat pe anul 2015

Discursul dnei Brândușa Ștefănescu

O să mă adresez dumneavoastră așa cum se adresa un foarte mare jurist, Andrei Rădulescu. El spunea întotdeauna „Onorat auditoriu”. Așa voi spune și eu: Onorat auditoriu, sunt bucuroasă că mie îmi revine sarcina de a anunța câștigătorul acestui premiu, pentru că am avut prilejul nu numai să-l cunosc pe profesorul Căpățână, ci să fiu colegă cu profesorul Căpățână și să am onoarea de a mă fi acceptat între colaboratorii domniei sale. Totdeauna o să-mi aduc aminte cu multă, multă dragoste și cu regretul că viața are totuși o limită și oameni de valoarea lui nu pot rămâne pentru totdeauna printre noi.

Iubea foarte mult tinerii, iubea cercetătorii tineri. Eu l-am cunoscut ca cercetător la Institutul de Cercetări Juridice și am învățat să scriu de la dânsul. Și deci și tinerii cercetători care vor fi premiați și în continuare, au fost, sunt și vor fi premiați de această revistă, probabil că vor fi motivați în continuare să se aplece asupra Dreptului românesc și asupra regulilor unei cercetări profunde și corecte.

Am bucuria să anunț câștigătorul de astăzi, care a reprezentat pentru colegiul științific o excepție. Dl Cristian Paziuc – pentru că dânsul este cel care a câștigat – a concurat cu el însuși. În anul 2015 a avut două studii: un studiu numărul 1 și un studiu numărul 6. Și mulți dintre membrii colegiului s-au văzut puși în dificultate, urmând să opteze între aceste două studii. Desigur, s-a optat asupra celui mai complet – este vorba de un studiu de peste 70 de pagini de substanță și care se impune nu numai prin tema aleasă, ci care se impune și prin aparatul critic. Dacă se citește cu atenție aparatul critic, acesta reprezintă un al doilea studiu.

Este vorba de studiul care se referă la răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Este extrem de interesant – sunt convinsă că cei mai mulți dintre dumneavoastră l-au citit, dar probabil că vor fi și mai interesați de premiul pe care autorul l-a primit și, deci, se vor apleca cu și mai mare atenție asupra acestui studiu.

Autorul pornește de la o teorie apărută în doctrină, respectiv aceea că neexecutarea unei obligații contractuale face să se stingă obligația inițială, obligația contractuală, să fie înlocuită cu obligația de reparație care ar avea un temei delictual. Fapta neexecutării ar fi fapta ilicită și această a doua obligație ar trebui să conducă la repararea prejudiciului. Combate implicit această teorie și găsește prilejul să ne familiarizeze cu ceea ce cercetarea l-a condus să considere că înseamnă răspunderea contractuală. Dar nu este numai asta concluzia la care ajunge. Această răspundere contractuală, pornind de la noțiune, cercetătorul o disecă și are prilejul să analizeze obligațiile contractuale în general și obligațiile juridice. Și face o distincție extrem de interesantă – totul e foarte interesant, dar aș vrea să subliniez – între obligațiile de mijloace și mijloacele de rezultate, respectiv neexecutarea uneia sau alteia dintre aceste obligații.

În sfârșit, ne propune noțiunea de remediu pentru neexecutare, care să înlocuiască pe aceea de sancțiune. Și de data asta găsește prilejul să facă incursiuni în clauzele privind răspunderea, să vorbească despre neexecutarea nejustificată, de neexecutarea culpabilă, dar să se aplece și asupra cauzelor care exclud răspunderea, care limitează răspunderea și, în sfârșit, raportul cu art. 1203 cu clauzele neuzuale, când aceste clauze neuzuale au în vedere clauzele privind răspunderea. Este extrem de interesantă analiza aceasta.

În sfârșit – sunt extrem de multe lucruri pe care aș putea să le subliniez, dar probabil că și cel care primește premiul o să ne spună câte ceva – am reținut între propunerile pe care le face și o propunere de lege ferenda, aceea de a fi abrogat art. 16 din Codul civil, împreună cu 1547 și 1548, cu remedierea altor articole – propuneri foarte judicios – sigur, care presupun o discuție –, dar foarte judicios analizate și pe care le reia într-un fel și în studiul din nr. 6, dar cu anumite corective. Aș rămâne la ceea ce susține în acest studiu și nu în ceea ce a revăzut puțin în studiul pe care l-a publicat în numărul 6, privind prejudiciul previzibil.

Deci câștigătorul de astăzi, repet, este dl Cristian Paziuc, pentru studiul apărut în nr. 1/2015 al Revistei, privind răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Îl felicit și-i urez succes și cât mai multe studii de aceeași valoare.

[…]

Nu am intenția și nici nu pot să concurez cu colegii mei și cu lucrurile minunate pe care le-au spus despre Viorel Ciobanu. Vreau să adaug un singur lucru: Regret imens de mult – și eu și soțul meu – că o stare precară de sănătate ne-a împiedicat să ne luăm rămas bun de la Viorel Ciobanu la momentul tradițional, când aș fi spus ceea ce vă spun acum: Nu vreau decât să completez tabloul minunat  pe care l-au schițat colegii mei cu privire la caracterul deosebit al lui Viorel Ciobanu.

Viorel Ciobanu era cercetător, era profesor,era autor de carte științifică, era deschizător de drumuri în domeniul procedurii civile cu deosebire, dar niciodată n-a uitat să-i prețuiască pe cei care i-au pus condeiul în mână și care l-au învățat carte. În cartea pe care a scris-o sau în intervențiile pe care le-a avut cu diferite ocazii a avut întotdeauna dorința și a reușit, din dragoste deosebită pentru ei, să ne aducă în memorie pe profesorul Stoenescu, pe prof. Savedi  Zilberstein și pe un mare procedurist, care a fost Ion Băcanu. Am gândit la momentul respectiv și vă spun acum: Când s-a stins, când a plecat dintre noi, cu durere, Viorel Ciobanu, a fost ultimul moment când au plecat și cei trei. Vă mulțumesc frumos.

 

Discursul dlui Cristian Paziuc

Îi mulțumesc d-nei profesor pentru această introducere, pe care nu cred că o merit și îmi este greu să vorbesc după d-na profesor, pentru că sunt destul de sigur că tocmai am primit o lecție de oratorie, atât în ceea ce privește forma, cât și în ce privește substanța. Nu cred că aș fi putut eu să descriu conținutul articolului mai bine decât a făcut-o d-na profesor. Și pentru acest lucru îi mulțumesc.

De asemenea, se cuvine să adresez mulțumiri celor care m-au sprijinit în acest efort de cercetare. Este vorba în primul rând, bineînțeles, de dl profesor Corneliu Bârsan, cel care îmi coordonează teza de doctorat, pentru că această lucrare nu a pornit decât ca un raport de cercetare în cadrul școlii doctorale. Este vorba, de asemenea, despre alte persoane care m-au îndrumat și m-au sprijinit în efortul de cercetare, cum sunt dl prodecan Răzvan Dincă, dl George Ilie – ambii îndrumători în sens tehnic în cadrul doctoratului –, dar și dl Radu Rizoiu și bunul meu coleg și prieten Vladimir Diaconiță. Și se cuvine să fac o mențiune specială pentru dl profesor Marian Nicolae, care, în stilul său caracteristic, nu numai că m-a sprijinit în sens general, ci a citit și recitit mai multe versiuni ale studiului publicat, și nu doar ale acestui studiu, și mi-a făcut întotdeauna observații foarte aplicate, atât în ceea ce privește direcțiile de cercetare pe care ar trebui să le abordez, cât și în ceea ce privește bibliografia pe care ar trebui să o parcurg. Tuturor acestor persoane le mulțumesc, pentru că în fond acestea sunt persoanele care m-au format din punct de vedere academic și profesional, prin urmare trebuie să le mulțumesc într-un sens mult mai larg decât cel limitat la sprijinul pentru redactarea acestui articol.

Și aș vrea doar să mai spun câteva cuvinte despre ceea ce pentru mine reprezintă acest premiu pe care l-am primit și ce nu reprezintă acest premiu. E mai ușor să încep cu ceea ce nu reprezintă acest premiu. Mai exact, cred că a rezultat și din ceea ce au spus dl profesor Marian Nicolae și d-na Brândușa Ștefănescu, faptul că acest premiu nu este nicidecum recunoașterea unui rezultat final al unui efort de cercetare. Sau, cu alte cuvinte, al vreunui capăt de drum într-un efort de cercetare. Ceea ce cred că este acest premiu este, de fapt, o invitație la a continua o muncă de cercetare pentru care acest articol premiat reprezintă doar începutul. Și, într-adevăr, din acest articol mi-am ridicat singur o multitudine de probleme, care mai de care mai interesante, pe care ar trebui și pe care intenționez să le abordez mai departe. De exemplu, din această viziune a răspunderii contractuale în sens larg, cum am numit-o, care ar reuni toate remediile pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, ar tinde să rezulte sau să se ridice unele probleme privind posibilitatea creditorului de a opta între aceste laturi ale răspunderii contractuale în sens larg, adică între remediile contractuale.

Această problemă este una deosebit de interesantă. Ce natură are această posibilitate a creditorului de a opta între remedii? Problema are mari implicații practice. Se spune uneori că acesta este, de exemplu, un drept potestativ al creditorului, de a opta între, de exemplu, executarea în natură, daune interese și rezoluțiune. Calificarea ca drept potestativ este problematică pentru că, așa cum se susține uneori, dreptul potestativ nu este susceptibil de a fi cenzurat pe calea instituției abuzului de drept. Iar acest lucru ridică unele probleme, mai ales atunci când se pune problema unei executări de natură vădit ineficiente.

De altfel, chiar dl profesor Valeriu Stoica a scris foarte recent despre această problemă a interferenței dintre drepturile potestative și abuzul de drept; sau, mai exact, a lipsei de interferență.

O altă posibilitate, care cred că ar rezulta și din studiul pe care l-am redactat, și către care tind să înclin acum, este aceea că, de fapt, opțiunea nu este altceva decât expresia posibilității care este inerentă în orice drept subiectiv, mai exact posibilitatea titularului de a alege între mai multe forme posibile de exercitare a dreptului subiectiv respectiv, a prerogativelor pe care le conferă dreptul subiectiv respectiv și care au particularitatea, în acest caz, că se regăsesc în elementul de constrângere al dreptului subiectiv.

Dacă lucrurile stau astfel, se deschide calea cenzurării exercițiului abuziv al opțiunii creditorului între remediile care compun răspunderea contractuală în sens larg – remediile pentru neexecutarea obligației.

O altă problemă foarte interesantă pe care o ridică acest articol și tematica abordată ține, de exemplu, de funcțiile diferitelor remedii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Această viziune unificatoare asupra remediilor pe care am prezentat-o în studiu ar sugera  că ar trebui să existe și o uniformizare la nivelul funcțiilor diferitelor remedii. Și asta mă duce direct la o problemă care a fost abordată recent în doctrina noastră, de exemplu de către colegul meu Vladimir Diaconiță, tot în Revista Română de Drept Privat, și dacă nu mă înșel, și de către d-na Laura Toma Dăuceanu, în teza pe care a publicat-o la Paris, despre rezoluțiune, mai exact, problema de a ști dacă daunele interese care sunt asociate rezoluțiunii se calculează în mod fundamental diferit, adică au un criteriu de calcul fundamental diferit în raport de daunele interese care se solicită atunci când se menține contractul. Înclin să cred acum că în toate cauzele daunele interese, de fapt, sunt destinate să asigure protecția interesului creditorului în executare și că, în consecință, ele se calculează principial identic, indiferent dacă contractul este sau nu rezoluționat, particularitățile ținând doar de unele elemente, care intră în plus în calcul în cazul rezoluțiunii, dat fiind că creditorul este liberat de obligațiile proprii.

Din nou, acestea sunt implicații și direcții de cercetare care rezultă din studiul tocmai premiat. Pentru aceste rațiuni consider că acest premiu este, de fapt, o invitație la a munci în continuare, la a cerceta în continuare, și este o invitație pentru care, bineînțeles, ca și pentru premiul însuși, trebuie să mulțumesc tuturor membrilor consiliului științific care au jurizat lucrările analizate. Este o invitație care mă onorează în mod deosebit și căreia sunt hotărât să-i dau curs.

Vă mulțumesc.

 

Discursul dlui Mircea Dan Bob

Chiar înainte de începerea festivității îmi aminteam, cu Bogdan, că anul viitor vor fi zece ani de când el a pus la punct sloganul revistei noastre – „Totul sub semnul discuției” – într-o discuție în trei, pe care o aveam cu dl director, Bogdan și subsemnatul și vreau să vă spun că decizia pentru premiul Henri Capitant a fost foarte dificilă, pentru că oricare dintre aceste cinci lucrări au urmat deviza revistei noastre. Observați, este o lucrare a unui autor din Cluj, a unuia din Timișoara și ceilalți din București, deci a fost un premiu și răspândit geografic – o altă dificultate – de la facultățile din Hexagon. Și atunci, indiferent de ambiție sau de nivelul ridicat al fiecăruia, o decizie tot a trebuit să fie luată, iar aceasta este: Pentru anul 2015, câștigătorul premiului Henri Capitant pentru cea mai bună teză de doctorat sau monografie juridică este lucrarea d-lui Gheorghe Liviu Zidaru – Competența instanței judecătorești în Dreptul procesual civil român și german. Felicitări!

Discursul dlui Liviu Zidaru

Bună seara și vă mulțumesc foarte mult pentru acest premiu. Mulțumesc juriului în primul rând, care este alcătuit într-o largă majoritate din foști profesori de-ai mei, și care într-adevăr, dl profesor Mircea Bob cred că a surprins foarte bine esența dilemei alegerii unui câștigător la această secțiune. Oricare lucrare ar fi meritat acest premiu și în mod cert suntem în prezența unui titlu mai degrabă onorific, un soi de primus inter pares. Pentru că sunt lucrări foarte diferite și în mod cert valoroase.

În legătură cu lucrarea aceasta – Competența instanței judecătorești în Dreptul român și german, această lucrare a avut o geneză îndelungată, fiind practic rezultatul unei actualizări și completări a tezei de doctorat cu aproximativ aceeași denumire, doar că în titlul oficial al tezei Dreptul german era înaintea celui român, întrucât am gândit această lucrare ca fiind într-o logică de Drept comparat, pornind de la dreptul străin spre dreptul român și apoi o comparație a celor doi termeni, a celor două sisteme de drept, pentru a trage niște învățăminte în legătură cu propriul sistem de drept.

Sigur că ideea de a alege ca temă pentru teza de doctorat Competența instanțelor judecătorești a fost o sugestie a d-lui profesor Viorel Ciobanu, care a fost îndrumătorul tezei de doctorat și care mi-a spus că nu s-a mai scris de mult o lucrare pe acest subiect și că în calitate de judecător mă aflu într-o poziție bună pentru a aborda această temă, inclusiv pentru a identifica practică judiciară.

Pentru că probabil că mi s-a părut mie că e prea puțin să scrii despre competența instanțelor judecătorești așa, în general, am propus cu naivitatea începătorului oarecum să se dubleze subiectul tezei, propunând și o introducere a acestei comparații între sistemul de Drept român și german. Dl profesor a fost de acord, cu deschiderea, flexibilitatea și generozitatea care îl caracterizau, și a început un demers foarte interesant de cercetare care, într-adevăr, a depășit cu mult limitele inițiale estimate de mine cu destul de mare ușurință și mai ales conexiunile instituției competenței cu celelalte zone ale procedurii, unele foarte tehnice, de esență a filosofiei procedurii civile. Au fost cu adevărat neașteptate.

Mă refer aici în general la ceea ce se reflectă în primul titlu al tezei, anume un fel de teorie generală a competenței și principiile de bază care constituie fundamentul reglementării, atât în Dreptul procesual civil român, cât și în cel german, anume, pe de o parte o constituționalizare a regimului competenței instanțelor prin faptul că acest regim de expresie până la urmă, principiului constituțional al accesului liber la justiție, prin determinarea instanței competente, precum și legăturile cu alte zone deosebit de tehnice, cu limitele învestirii instanței, cu obiectul judecății, cu cauza cererii de chemare în judecată, cu prerogativele instanței referitoare la determinarea obiectului judecății, cu privire la probațiunea ce trebuie administrată pentru a determina competența instanței, probațiune care nu trebuie să fie una debordantă și în niciun caz nu trebuie să se confunde cu probele care vor fi în cele din urmă administrate asupra fondului cauzei.

Perioada elaborării tezei a fost una interesantă, între multe alte aspecte, și din punct de vedere legislativ, întrucât la momentul de început al școlii doctorale, în anul 2009, era în vigoare vechiul cod de procedură civilă, și se apropiau de final lucrările la noul cod de procedură civilă, adoptat într-o primă formă, după cum bine se știe, prin legea 134/2010. După aceea, la relativ scurt timp, au început lucrările la proiectul legii de punere în aplicare, un proiect la care am avut privilegiul de a contribui, ca urmare a recomandării călduroase atât a d-lui profesor Ciobanu, cât și a d-lui prof. Marian Nicolae. Și sigur că, într-un fel, teza a trebuit actualizată într-un timp real. Practic acest lucru s-a întâmplat nu mai puțin de cinci ori. Pentru că, pe de o parte ea, în mod evident, la momentul inițial trebuia scrisă, partea de Drept român, din perspectiva Codului de procedură civilă în vigoare. Vă aduceți aminte cu toții că a existat un scepticism extrem de pronunțat la adresa succesului demersului de adoptare a noilor coduri, existând o opinie pe larg răspândită, mai ales printre practicieni, că aceste coduri – și mai ales codul de procedură civilă – nu vor intra niciodată în vigoare.

Sigur că, într-un fel, decizia de a pune în aplicare cu prioritate codul civil a generat o presiune, a creat un fapt împlinit și a generat o presiune suplimentară pentru punerea în aplicare și a codului de procedură civilă.

Deci teza a avut mai multe etape. Scrisă din perspectiva codului în vigoare și din perspectiva unui de lege ferenda destul de incert; după aceea, în momentul în care au început să se cristalizeze niște soluții, cred că în procesul de elaborare a legii de punere în aplicare, dl profesor Ciobanu mi-a sugerat să inserez aceste chestiuni în teză, ceea ce se preconizează a se întâmpla. Undeva prin aprilie 2012, dacă țin bine minte, a fost publicată Legea 76/2012, moment în care teza a trebuit actualizată cu dispozițiile modificatoare din cuprinsul Legii 76, și în august, în momentul în care în mod normal modificările erau deja tardive, Codul de procedură civilă a fost republicat cu renumerotarea articolelor, moment în care, consultându-l pe dl profesor, d-lui a sugerat, cum de altfel era și de bun simț, ca toate referirile din teză să fie actualizate la noua numerotare a codului de procedură civilă și cu privire la soluțiile astfel decantate.

În acest proces deosebit de dificil – eu, sincer, deja o citisem de atâtea ori, încât nu mai vedeam nici virgule, nici articole, practic ochii îmi fugeau prin niște idei deja arhicunoscute – soția mea m-a ajutat atunci foarte mult, pentru că cu ochiul cuiva, totuși destul de străin de conținutul propriu-zis al lucrării, a trecut prin această muncă titanică și la sfârșit tot mai rămăseseră câteva scăpări, acest lucru datorându-se și dimensiunilor foarte mari ale lucrării.

Nu m-aș lăuda cu acest punct. Sunt convins că dacă aș fi avut mai mult timp, teza ar fi ieșit într-o formă mai compactă. Este o chestiune despre care discutam frecvent cu dl profesor George Ilie, când filosofam asupra sorții cercetătorului care este deopotrivă și practician, anume că din timpul insuficient ne face adesea să scriem foarte mult. Și într-adevăr, timpul a fost atât de scurt, încât nu a permis o scriere în cele mai bune condiții și cât mai comprimat a tezei de doctorat.

Pentru că am antamat și această chestiune, aș dori să spun că este într-adevăr un cerc avantaj pentru cineva care are o activitate practică – de avocat, de judecător ori alt practician al Dreptului – să scrie o teză de doctorat. Personal cred că este bine să se aștepte acest moment al maturității nu doar teoretice, ci chiar și practice, dar sigur că acest lucru prezintă un avantaj – acela de a decela ceea ce te interesează cu adevărat și ceea ce contează cu adevărat pentru practică –, dar prezintă și dezavantajul însemnat că nu mai există acea tihnă a cercetării, acel răgaz de a sedimenta ideile, de a decela între ceea ce este important și ce este mai puțin important. Și când am fost în Germania, la Heidelberg, în vara anului 2011, practic pentru a scrie partea de Drept german, care s-a dovedit a fi foarte interesantă, dar și foarte laborioasă, am putut să compar cu modelul de acolo, în care doctoranzii, pe perioada studiilor doctorale tot de trei ani, beneficiază de burse și în esență este un fel de prelungire a unei studenții destul de lipsite de griji, în care practic stau și cercetează. Și, într-adevăr, aici, cu ochiul critic al practicianului, am și spus: Uneori despică firul în patru pe niște chestiuni pe care la noi lumea nu ar insista atât de mult. Deci ține un pic și de tradiții diferite.

Nu aș dori să intru într-o discuție prea amplă în legătură cu lucrarea în sine. Pentru că nu cred că este cazul să vă rețin foarte mult cu privire la această chestiune. Mi s-ar părea mai interesant să vă relatez un pic despre colaborarea cu dl profesor Viorel Ciobanu ca îndrumător al tezei de doctorat.

Pot să spun că a fost realmente un imens privilegiu și o colaborare deosebit de frumoasă. De altfel, sub toate aspectele îmi aduc aminte de acea perioadă, în aceeași promoție, ca să spun așa, și de regulă mergeam împreună la dl prof. – era și d-na Sonia Florea, și dl Dan Dascălu. Mergeam așadar toți trei, să primim îndrumări și sfaturi cu privire la lucrările destul de diferite la care lucram toți trei. Și ceea ce rețin din acea perioadă, cu precădere, pe lângă discuțiile cu caracter tehnic, procedural, este bunătatea, răbdarea, căldura d-lui profesor Ciobanu. A apărut azi dimineață un articol foarte frumos în legătură cu opera profesorului Ciobanu. De aceea, nu mă voi referi la aceste chestiuni care sunt arhicunoscute, ci aș vrea să spun că din punctul meu de vedere, ceea ce mi-aș dori ca cei care-l cunosc pe dl profesor Ciobanu, și mai ales cei care-l cunosc mai puțin să rețină este această calitate umană deosebită, această căldură, generozitate de a-i încuraja pe tinerii cercetători, de a nu le pune limite și de a direcționa într-o manieră extrem de delicată, de discretă anumite opțiuni științifice, fără, însă, a exercita o constrângere sau un argument de autoritate sau de a spune vreodată „aceasta este părerea mea, ar trebui să scrii așa”. Dl profesor Ciobanu niciodată nu a făcut acest lucru și cred că era prea delicat sufletește și prea generos ca să recurgă la asemenea soluții apodictice. Și ne-a direcționat cu multă răbdare spre căutarea soluției pe care în cele din urmă o vom considera justă.

Până la urmă chiar apariția lucrării se datorează tot profesorului Ciobanu, pentru că, după susținerea tezei, în luna septembrie 2012, a urmat o perioadă despre care m-au avertizat foarte mulți proaspeți doctori în Drept, anume că vine un moment în care nu prea îți mai vine să-ți vezi teza la față, o pui deoparte și ea începe, încetul cu încetul, să se perimeze, am putea spune. Sigur, nu chiar cu această viteză, dar trebuie să ne aducem aminte că era o teză scrisă pe partea de Drept românesc, care oricum probabil era partea de interes central pentru cititorul român, scrisă din perspectiva codului de procedură civilă vechi. Și lucrările de referință erau cele la nivelul anilor 2010-2011, așa încât vă dați seama că în intervalul 2012-2015 când lucrarea în sfârșit a apărut, datele problemei s-au schimbat fundamental. În primul rând starea de potențial a devenit certitudine – codul a intrat finalmente în vigoare –, au apărut extrem de multe lucrări, studii foarte dense, inclusiv ale profesorului Ciobanu, ale profesorului Briciu și nu numai; marii profesori de procedură – Ion Deleanu, Ioan Leș, d-na profesor Tăbârcă – au scris despre noul cod, s-a scris foarte mult și, deci, efortul de actualizare pe care l-am întreprins în vara anului 2015 s-a dovedit a nu fi foarte ușor, conform adagiului bine cunoscut „leneșul mai mult aleargă”. Pot să confirm că acest adagiu, cel puțin în cazul meu, este pe deplin aplicabil.

În afara d-lui Ciobanu, care a insistat foarte mult să finalizez acest demers și să public rezultatul cercetării – pentru că într-adevăr, oricât de importantă ar fi cercetarea pentru cercetător, ea finalmente trebuie să aibă și un rezultat practic și un impact asupra lumii juridice.

Ar mai fi de spus că și dinspre dimensiunea celeilalte profesii pe care o exercit, cea de judecător, am avut la momentul potrivit susținerea și înțelegerea indispensabile pentru a finaliza o teză de doctorat. Evident că nu se punea problema de a fi degrevat de atribuții în această perioadă, care până la urmă ținea de preocupările mele personale. Și cu toate acestea, în anul 2012, când se apropia termenul final, cum s-ar zice, cuțitul ajunsese un pic la os, am avut din partea colegilor de la Tribunalul București, Secția a 4-a civilă, înțelegerea necesară pentru a-mi lua liber un interval de 3 săptămâni, din care una am petrecut-o semnând încheieri și făcând alte lucruri urgente, dar au rămas două săptămâni care, chiar dacă vi se pare că este un interval scurt, au fost acea gură de aer miraculoasă de care am avut nevoie pentru a impulsiona finalizarea tezei.

Închei prin a mai spune că unul din momentele cele mai emoționante, la final, când se pregătea susținerea tezei, a fost să citesc referatul pe care l-a scris dl profesor Marian Nicolae cu privire la teză și care apare în forma publicată în postfață. Dl profesor Marian Nicolae, după cum bine îl cunoașteți, este un cercetător neobosit și extraordinar de pasionat. Și această pasiune s-a regăsit și în acele frumoase rânduri pe care le-a scris, sesizând niște chestiuni chiar subtile. Și cred că nu aș fi reușit, chiar dacă aș fi stat săptămâni în șir să surprind atât de bine trăsăturile esențiale ale lucrării cum a făcut-o dl profesor.

Nu aș dori să mai lungesc această expunere, vă mulțumesc foarte mult pentru premiu și, la rândul meu, pot să spun, preluând ideea lui Cristi Paziuc, care s-a exprimat atât de frumos, consider că această lucrare este poate nu chiar un început, dar, în orice caz, nu este nici pe departe un sfârșit în ceea ce privește cercetarea științifică pe care mi-aș dori să o desfășor. Vă mulțumesc.

 

Discursul dlui Liviu Pop

Distinsă doamnă Maria Elena Ciobanu, stimați colegi, onorată asistență!

Vă rog să-mi permiteți să vă împărtășesc câteva gânduri despre Viorel Ciobanu, care a fost, despre Viorel Ciobanu care este și despre Viorel Ciobanu care rămâne în memoria noastră și a posterității.

Era ora 9 într-o dimineață de iunie, care anunța o zi frumoasă și solară. Deodată, însă, totul s-a întunecat, când o voce cunoscută mi-a dat năprasnica știre că bunul nostru prieten, coleg și magistru, admirat de întreaga lume a juriștilor, profesorul Viorel Mihai Ciobanu, a pornit pe acel drum al cărui sfârșit nimeni dintre pământeni nu a putut, nu poate și nici nu va putea vreodată să-l cuprindă.

Era încă tânăr. Abia împlinise în urmă cu 6 luni vârsta de 65 de ani, vârstă la care mulți dintre noi se bucură din plin de darurile vieții. Se pare că Demiurgul este gelos pe cei aleși și-i cheamă mai devreme la El. Cu toate că timpul n-a avut răbdare și ni l-a răpit înainte de vreme, suntem astăzi aici, cu toții, cei care l-am iubit și-l iubim, în ajunul zilei sale de naștere, când ar fi împlinit, mâine, 66 de ani, pentru a-i premia opera și întreaga carieră în slujba Dreptului și a științei Dreptului.

Felicit UNBR și pe eminentul jurist Marian Nicolae pentru acordarea astăzi, post-mortem, lui Viorel Mihai Ciobanu, a premiului Matei B. Cantacuzino pentru întreaga carieră juridică. Nu este un gest gratuit și obișnuit; este unul selectiv și fundat exclusiv pe criterii de valoare, constând în realizările de excepție în spațiul Dreptului ale magistrului în tripla sa calitate de om de știință, de profesor universitar și de practician.

Trecerea dincolo de ființa pământeană a colegului și prietenului nostru m-a marcat mult și profund, fiind pus în situația să rememorez multe dintre episoadele, evenimentele, trăirile și momentele importante ale vieții sale, despre care am luat cunoștință cei 40 de ani în care ne-am aflat într-o caldă și sinceră prietenie.

Viorel Mihai Ciobanu a fost un om ca mulți alții și cum puțini se nasc într-o generație. A văzut lumina zilei în orașul Huedin, așezat în vecinătatea Munților Apuseni și apoi, din fragedă tinerețe, a descălecat în capitala tuturor românilor, unde s-a format în profesiunea de jurist, închinându-și viața științei și practicii Dreptului. Astfel, peste patru decenii și-a dedicat numele, prenumele și cariera școlii juridice din capitala țării, formându-se și evoluând în ambianța intelectuală și creativă pe care au promovat-o cu obstinație, cu pricepere și generozitate unii dintre cei mai mari profesori, reprezentanți străluciți ai științei Dreptului românesc.

În același timp, nu și-a uitat locurile natale. A iubit nespus de mult pământul sfânt și oamenii Ardealului străbun. Spirit elevat, cercetător productiv, cu vocație de profesor, original și profund în idei și fapte de viață, modest, cumpătat în gesturi și cuvinte, sobru, exigent cu sine și exigent cu alții – prieteni sau neprieteni –, apropiat, tenace și generos, a cucerit prin activitatea și conduita sa întreaga lume juridică, zeci și zeci de promoții de absolvenți.

A fost și va rămâne unul dintre cei mai înzestrați și generoși profesori, făcând parte din elita participativă a generației sale, străină de orice obediență, delimitându-se de cealaltă elită, obedientă, captivă și duplicitară.

Strălucită personalitate a Dreptului, a creat o operă științifică durabilă, cu repercusiuni fertile mai ales în spațiul Dreptului privat, lăsându-ne moștenire lucrări de mare valoare, neîncetând să depună mărturie în acest sens până în ultimele zile ale vieții sale.

Ignorând orice element de statistică eclimate în număr de cărți, studii, articole, note, comunicări etc., o constatare se impune a fi reținută cu forța evidenței: contribuțiile sale în știința Dreptului sunt și rămân esențiale, fiind exemple de intuiție creatoare rezultată dintr-o adâncă explorare și cunoaștere a realităților și trebuințelor sociale. Și, mai mult, profesorul va rămâne în conștiința celor care l-au cunoscut cu adevărat ca fiind un spirit european de cea mai aleasă viță autohtonă românească.

În ce mă privește, am fost un privilegiat. Astfel, m-am aflat printre oamenii care s-au bucurat de prietenia generoasă, sinceră și înțelegătoare a regretatului nostru coleg. Pentru mine el a fost un simbol al profesionalismului, al demnității, al probității științifice, al caracterului și al omeniei. Modestia sa direct proporțională cu meritele, generozitatea sinceră, prietenia dezinteresată, puterea de înțelegere a celuilalt, toleranța, cinstea, prudența și discreția, sensibilitatea și stăpânirea de sine – într-un cuvânt, umanismul său constituie oriunde și oricând calități cu valoare de virtuți esențial umane care, toate împreună sunt repere și argumente pentru a trece prin viață fără regret.

Pentru acestea și pentru atâtea altele încă nespuse și care suntem siguri că se vor spune, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a fost și va continua să fie de-a pururi printre noi unul dintre acei oameni care și după moarte întrețin o viață atât de vie, ne stimulează spiritul, ideile și simțirea generoasă, continuând să vegheze și de dincolo asupra gesturilor, gândurilor și faptelor noastre.

Evenimentul de astăzi este o dovadă obiectivată a acestei afirmații. Așa se face că realitatea profesorului este și va rămâne mereu o prezență mai stăruitoare, mai gravă și mai vie în noi decât a multora dintre cei încă în viață, cu care ni se încrucișează – voit sau întâmplător – pașii și le întindem dezamăgiți o mână ori le aruncăm câte o privire binevoitoare.

Asemenea oameni ca profesorul Viorel Mihai Ciobanu sunt nemuritori tocmai prin faptul morții lor. Așa cum spunea cineva: „Morții nu au altă viață decât aceea pe care le-o dăruiesc cei vii. Omul mare este cel care post-mortem are mai mare parte de viață”. Nu ne îndoim că magistrul va avea o asemenea viață, întreținută prin opera și înfăptuirile sale. De altfel pentru noi, speranța de a trăi în memoria posterității pentru ceea ce facem bine, frumos sau cel puțin util este singurul lucru care ne consolează în fața caracterului trecător al vieții. Pentru posteritate este mai puțin important cum și când moare un om; esențial este cum trăiește și apoi cum a trăit. Nemurirea omului constă înainte de orice și în mod sigur în amintirea pe care o lasă. Mort definitiv este doar acela de care nimeni nu-și mai amintește. Eternitatea este neîndoios, în opinia mea, o problemă de intensitate și mai puțin de timp. A muri e soarta implacabilă a tuturor oamenilor; dar a muri cu speranța că vei rămâne în amintirea celor vii este privilegiul omului creator și virtuos, iar răsplata este recunoștința sinceră, mai mult sau mai puțin persistentă a posterității.

Așadar, se poate afirma că moartea este un scurt dar teribil pas al omului între timp și veșnicie.

În final este de reținut, și cu acest prilej, că omul Viorel Mihai Ciobanu și opera sa au marcat viața juridică românească și de aceea este și va rămâne în admirația noastră. Mai mult, opera sa științifică va fi ea însăși pretextul unei opere viitoare. Cineva o va scrie. Suntem convinși că așa va să fie. În acest fel, prin opera sa, va continua să trăiască în amintirea noastră și în memoria posterității. Aceasta pentru că amintirea noastră despre el este un balsam pentru suflet, o dulce mângâiere care ne insuflă optimism și încredere în viață, dorința de a fi creatori și de a săvârși binele în aceste vremuri în care răutatea unora, ipocrizia, minciuna, dedublarea, impostura, mediocritatea, violența fizică și morală – într-un cuvânt ticăloșia – este agresivă și deprimantă.

Prin urmare, să nu uităm: Viorel Mihai Ciobanu a avut o inimă mare și o minte la fel de mare. În valul vremurilor ce curg, premiem astăzi sufletul unui om mare și discret, un om într-un anumit fel nepereche al învățământului, al cărților, al prieteniei, al caracterului. Iar în ce ne privește, așa cum scria un talentat poet clujean: „Precum e scris ne-om duce rând/ Și risipi-ni-se-va stolul”.

Dragă Viorele, ți-am dorit și îți dorim petrecere bună pe terasa îngerilor, acolo unde s-au grăbit să ajungă și alți colegi și prieteni și unde ne-om reuni într-o bună zi cu toții să-L bucurăm pe Dumnezeu cu tulburătoare pricesne, stihuri și cântece de bucurie, fiindcă – nu-i așa? – Dumnezeu se numește cântec, poezie, bucurie și iubire.

 

Discursul dlui Corneliu Bîrsan

Dragă Maria Elena Ciobanu, doamnelor și domnilor, distinsă onorată adunare!

Mai întâi vreau să vă spun că trebuie să mulțumim și să felicităm Editura Universul Juridic pentru modul cum a organizat această festivitate – aș putea să-i spun – și pentru că efectiv uitându-mă în sală văd cu plăcere figuri luminoase ale științei și ale practicii juridice românești. Și sunt foarte bucuros să fim cu toții aici pentru, pe de o parte, a sărbători tineretul, pe tinerii cercetători, iar pe de altă parte a cinsti memoria celui care a fost și va rămâne pentru noi profesorul Viorel Mihai Ciobanu.

După foarte emoționantele și sensibilele cuvinte ale colegului și prietenului profesor Liviu Pop mi-e foarte greu să vorbesc despre personalitatea profesorului Viorel Mihai Ciobanu, dar o voi face recurgând la amintirile mele despre profesorul Viorel Mihai Ciobanu. Amintiri care se plasează alături de cei care mi-au fost mie asistenți, profesori – respectiv profesorul Cărpenaru, profesorul Popa –și faptul că și profesorul Ciobanu le-a fost, la rândul lui, student, pentru că el este promoție 1973 și am lucrat  cu el ca student la seminarii, apoi el a rămas în facultate la catedră, a lucrat întâi la Dreptul familiei și apoi la Dreptul procesual civil. Și am și acum o imagine și mă bucur că o pot spune tinerilor de astăzi, o imagine în care se mergea la curs în Amfiteatrul 4 al facultății la cursul de Drept procesual civil și mergeau la acel curs profesorul Ilie Stoenescu, titularul cursului, însoțit de conferențiarul Saveli Zilberstein, de pe atunci asistentul Dumitru Florescu – nu plecase încă din facultate – și de tânărul preparator Viorel Mihai Ciobanu.

Dacă dumneavoastră îmi mai puteți da un exemplu de asemenea imagine astăzi, în oricare din facultățile de Drept din România, eu aș fi foarte fericit.

Și a rămas la catedră și a făcut o teză de doctorat splendidă, a fost o susținere absolut impresionantă de teză de doctorat în sala de consiliu a facultății de Drept, apoi dezvoltarea lui a fost firească – până într-acolo cât s-a putut până în anul 1989. În orice caz, sigur este un lucru: Viorel Mihai Ciobanu a făcut multe la acea vreme pentru organizarea învățământului juridic românesc, pentru că el a fost inspector de specialitate în Ministerul Învățământului pentru domeniul juridic și, cu toate greutățile care erau la acea vreme, a reușit, totuși, să salveze mult din planurile de învățământ, din posturile de învățământ ș.a.m.d.

A venit anul 1989, au venit schimbările pe care le-am trăit și personal, atunci când am fost ales decan al facultății, primul gând a fost ca să am alături de mine pe cel care era deja cu multă experiență – profesorul Popa – și pe Viorel Mihai Ciobanu, pentru raporturile cu Ministerul Învățământului și împreună am pornit cu toții la a reconstrui, la a reașeza facultatea, dar a o reașeza fără conflicte și fără alte lucruri care s-au petrecut prin alte părți și așa s-a putut trece la ceea ce apoi a început să reprezinte facultatea noastră pentru învățământul juridic românesc.

Profesorul Ciobanu apoi a fost ales judecător la Curtea Constituțională și să nu uităm rolul lui extraordinar în a pune bazele procedurii Curții Constituționale, rolul imens pe care l-a avut în această materie și faptul că a lucrat cu profesori și juriști eminenți, care au alcătuit prima curte constituțională a țării.

Și lucrurile și-au continuat mersul lor firesc. Vreau să vă spun, însă, că nicio clipă Viorel nu a fost absent din facultate, chiar judecător la Curtea Constituțională fiind, a fost mereu în facultate; nu numai ca profesor, ci la toate activitățile care se desfășurau în acea vreme în facultate – și nu erau puține, și nu erau cele mai lesnicioase cu putință.

Întâmplarea a făcut ca, atunci când el și-a isprăvit mandatul la Curtea Constituțională, să revină în facultate, eu a trebuit să plec din facultate. Și vă rog să mă credeți că împreună cu toți membrii consiliului facultății am decis că cea mai bună soluție pentru conducerea facultății este profesorul Viorel Mihai Ciobanu. Drept pentru care a condus facultatea zece ani, cu rezultatele pe care le știți, iar în paralel a desfășurat activitatea științifică prodigioasă, prestigioasă, pe care cu toții o cunoaștem și o onorăm.

Vorbind despre profesorul Ciobanu nu aș putea să uit un lucru – și din acest punct de vedere îmi lipsește foarte mult nu numai ca om. Îmi lipsesc reflecțiile lui asupra a ceea ce se întâmplă astăzi în viața noastră social-politică. Sigur, nu citeau cei care trebuiau să citească; pentru că dacă ar fi citit poate că lucrurile s-ar mai fi schimbat. Dar acele reflecții, acele articole, acele gânduri erau ca un balsam pentru noi, pentru cei care sufeream și suferim pentru ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru și ne gândim că, totuși, lucrurile ar putea fi mult mai bune dacă adevăratele valori ar fi acolo unde le este locul.

În orice caz – spunea profesorul Pop și sigur că toți suntem cu același gând – profesorul Viorel Mihai Ciobanu, d-na Ciobanu, este și va fi cu noi, atât cât vom fi și noi pe acest pământ. Pentru că, sigur că da, vom merge și noi să participăm la acele colocvii pe care suntem siguri că el le face cu profesorul Deleanu și cu alți juriști care ne-au părăsit între timp. Sigur, este mersul firesc al lucrurilor. Să le luăm ca atare aceste lucruri omenești, firești ș.a.m.d. și, în orice caz, să ne gândim la cei care au fost și sunt valori pentru știința juridică românească. Vă mulțumesc.

 

Discursul dlui Nicolae Popa

Vă mulțumesc d-le prof., mulțumesc și d-lui profesor Marian Nicolae pentru invitația pe care mi-a adresat-o. mulțumesc tuturor celor care s-au aplecat asupra analizei activității întregii vieți a lui Viorel Mihaiu Ciobanu – așa era în acte; am stabilit imediat după deces, în casă fiind cu d-na Ciobanu. Am și dat un ferpar atunci, imediat, la ziar, cu numele acesta, așa cum este el exact notat în certificatul său de naștere.

Vă mulțumesc, spuneam, pentru că ne-ați oferit acest prilej de a participa la omagierea vieții, activității, prezenței în facultate și în lume a bunului nostru coleg, prieten devotat, a onestului prieten, cel care avea atât de sigur dimensionată această capacitate de a iubi pe cei din jur, de a-i stima sau de a fi exact atunci când afirma ceva care poate nu era pe placul unora sau altora. Este și aceasta o dovadă a onestității sale intelectuale înainte de orice. Pentru că Viorel Mihai Ciobanu suferea, dincolo de ceea ce a avut nenorocul să sufere mai ales în ultimul an, a suferit tot timpul de febra spiritului. Era mereu cufundat în a aprecia pe cei din jur cu egală măsură sau cu măsura prieteniei pe care o meritau foarte mulți cei din jurul său, niciodată, însă, cu dispreț sau cu ură pentru cei care n-au avut puterea să se apropie într-un mod firesc de profesorul Ciobanu.

Vedeți, am scris ieri câteva rânduri. Începusem să mă gândesc și zgâriam niște foi, de aceea profesorul  care stă acum lângă mine, bunul meu prieten Traian Ștefănescu, s-a uitat că am câteva foi marcate de stema Curții Constituționale. Dar acolo am primit, între alte lucruri pe care le-am primit ieri la un simpozion dedicat Constituției, organizat de Curtea Constituțională, am primit un asemenea carnețel. Dacă e dl profesor Muraru – nu în timpul cât a vorbit dânsul am făcut acest lucru și nici când a fost buna noastră colegă, în timpul foarte interesantului său speech – Simina Tănăsescu. A fost destul timp și pentru a gândi la altceva, pentru că nu au fost toate foarte interesante, trebuie să spun. Dar cele  mai multe dintre ele au vizat lucruri care l-ar fi interesat și pe fostul judecător Viorel Mihai Ciobanu, judecător al Curții Constituționale. Pentru că ne-a fost un coleg atât de apropiat și care a acordat – și nouă, fiecăruia, dar și Curții în ansamblul său – toată capacitatea, toată experiența, toată expertiza sa, mai ales în materia care ne interesa atunci foarte mult – Procedura civilă, procedura care conduce activitatea. S-a scris și în legea de organizare a Curții, aceasta fiind procedura civilă, în măsura în care corespunde cu specificul activității acestei autorități constituționale.

Spuneam aici că oamenii au umblat totdeauna după chei. O cheie care să le descuie poarta cetății, o alta care să desfacă tainicul scrin în care se află iarba fiarelor sau elixirul tinereții după care alergăm tot timpul vieții; cheie de noroc, cheie de izbândă, cheie de viață și de moarte. Ele se întrupează ca niște ideograme ale fericirii depline din apa morților sau din năluciri ale unui optimism nesecat. Cheile adevărate și nu șperacluri, guri de lup brevetate sau clandestine vor conduce prin ușa astfel deschisă, își vor proba superba utilitate, doar dacă cei care le țin în mână știu să urmeze calea luminii și patima creatoare cu convingerea că rămâne numai ceea ce harul ridică peste clipă. Asemenea chei a zămislit în prodigioasa sa viață profesorul Viorel Mihaiu Ciobanu, fiind artizanul construcției edificiului  – este vorba de Noul Cod de Procedură Civilă –, profesorul, mistuit de imensa pasiune a destinului său, le-a oferit, totodată, studenților și tuturor celor interesați de aplicarea, de existența, de soarta Dreptului și cheia care deschide ușa cunoașterii; și anume comentariul asupra adevărului instituțiilor Dreptului civil; Dreptului privat în general. Nu mă va certa dl profesor Marian Nicolae pentru că am vorbit de Dreptul civil și nu m-am referit, de fapt, la Dreptul privat.

Sigur, nu mă voi aventura să mă refer la conținutul extrem de bogat, adânc, profund al operei sale. Există aici, în sală, și au existat în comisia care a apreciat asupra acestui premiu pentru o viață – și s-a dovedit aici prin vorba bunului nostru prieten clujean, dl profesor Liviu Pop, acest lucru; și sunt sigur că vor urma multe de spus dintre cei care îl cunosc foarte bine și care au lucrat în acest domeniu.

Voi spune doar atât: că mărturia pasiunii cu care a lucrat o viață Viorel Ciobanu este asemenea acelui strigăt al lui don Francesco de Goya: Io lo vi. El a văzut, într-adevăr, adevărata pecete fierbinte ca sângele, triumfătoare ca lumina și mistuitoare, până la urmă de viață; de propria viață. Ca destinul bunului nostru prieten profesorul Viorel Ciobanu.

Vă mulțumesc încă o dată că ați creat un asemenea eveniment și vă asigur de toată prețuirea mea pentru tot ce ați înțeles, ce a făcut în viață Viorel Ciobanu. Și am scris în numărul 2 al Revistei de Drept public… De ce Revista de Drept public? Pentru că Dreptul procesual aparține Dreptului public în imensa sa componență. Pentru aceasta am îndrăznit să scriu acolo că este tot ce înseamnă mai frumos pentru învățământul și știința juridică din România, remarcarea prezenței la nivelul pe care l-am cunoscut cu toții al profesorului plecat dintre noi atât de devreme și cu un destin atât de nedrept. Vă mulțumesc.

 

Discursul dlui Traian Briciu

Mulțumesc foarte mult și sunt mândru și bucuros în același timp pentru premiu. Să vedem partea plăcută a lucrurilor, pentru că noi astăzi suntem aici pentru un premiu – pentru un premiu de o viață și pentru asta trebuie să avem partea de bucuri, pe care e bine că o împărtășim cu d-na Elena Ciobanu. Și vreau să spun câteva cuvinte despre opera profesorului așa cum am perceput-o eu. Și aici nu mă refer numai la opera de cercetare. Eu, sigur, am scris și un articol – nu știu cât de reușit a fost; poate că a fost și sub imperiul unei emoții specifice perioadei de apropiere a zilei de 10 decembrie, care era ziua de naștere a profesorului Ciobanu –, dar efectiv am simțit nevoia să fac acest lucru.

Acolo spuneam că opera profesorului Ciobanu, nu știu cât de reușit am asemănat-o eu cu o simfonie. Eram și sub imperiul faptului că ideea mi-a venit ascultând o simfonie și era chiar o simfonie pe care o mai auzisem o dată în casa profesorului Ciobanu și de acolo mi-a venit ideea ca întreaga operă să o asemăn cu o simfonie. Și spuneam că această operă a fost, pe de o parte, una impresionantă în primul rând pentru că a avut un crez; în primul rând pentru că poți să vezi în toată opera, în orice articol, în orice studiu, în orice curs sau tratat, anumite linii directoare. Dincolo de explicațiile, sigur, pe care fiecare operă de valoare le oferă, dincolo de rezolvarea unor probleme de drept, opera profesorului Ciobanu m-a impresionat prin faptul că avea la bază un țel; avea un crez. Nu era un crez care să nu fie în concordanță cu linia generală a procedurii în zona europeană, dar la noi a fost unul dintre principalii promotori. Și crezul era acela care punea pe primul plan ideea ca procedura civilă s nu fie percepută ca o simplă sumă de termene, sancțiuni și practici și nici ca o artă de a conduce procesul, ci realmente ca o știință care să rivalizeze oricând cu doctrina civilistă. În sensul că și procedura nu poate fi percepută doar ca o activitate în care te califici la locul de muncă, ci ea are anumite linii directoare, anumite principii care o fac cu adevărat o știință, ceea ce și explică de ce ea nu poate fi considerată – cum se obișnuiește să se spună uneori, că încetinește procesele sau că e o povară în ceea ce privește celeritatea – ci, în realitate, toate acele reguli care nouă ni se pare că încetinesc sau, în fine, uneori să zicem, unii spun chiar ascund adevărul, în realitate sunt reguli fără de care adevărul n-ar putea să triumfe după principii de rezonabilitate și contradictorialitate. Adevărul trebuie căutat, evident, dar nu oricum. Și tocmai pentru asta procedura există.

Or, această viziune, de fapt, o regăsești peste tot în opera profesorului Ciobanu. De aici și o anumită, să zicem, înverșunare cu privire la soluțiile – din ce în ce mai dese, e adevărat –pozitiviste. Adică cele care rezolvă problemele exclusiv pe textul scos din context, pe o interpretare pur gramaticală a textului, necorelat cu întreaga substanță a procedurii civile. Înverșunarea venea tocmai din faptul că interpretările acestea succesive, necorelate, bazate pe textul scos din context și pe reguli strict gramaticale, fără a se ține cont de istoria instituțiilor, sunt exact cele care duc procedura într-o zonă de a fi considerată simplă sumă de practici sau artă de a conduce un proces și nu o știință coerentă.

De aceea acest lucru mi-a plăcut în mod deosebit la opera profesorului Ciobanu. Și, într-adevăr, dacă vedem, toate interpretările dânsului au la bază ideea de a pune pe prim-plan cercetarea istorică, de a nu confunda cunoașterea textelor de lege cu cunoașterea procedurii – deseori spunea: Cunoașterea codului nu înseamnă că știi procedură. Trebuie să știi istoria tuturor modificărilor, să te duci la începuturi, să vezi cum s-au conceput, să urmărești întotdeauna dezbaterile care au avut loc când s-a adoptat un text și apoi să tragi concluzii cu privire la acel text, iar nu interpretându-l pe bază de metode pur gramaticale. Asta a fost o parte importantă care a străbătut opera profesorului.

A doua caracteristică pe care am reținut-o în opera profesorului este aceea de a fi fost, pe de o parte, explicativă, creatoare, dar și unificatoare. Și o să spun câte o propoziție pentru fiecare. Evident că a fost explicativă; sunt enorm de multe instituții pe care noi le percepem astăzi și operăm cu ele ca fiind de când lumea, dar în realitate multe dintre ele nu au fost la fel de clare înainte de a fi explicate în anumite studii sau cursuri de către prof. Ciobanu. Sigur, dacă ne uităm, deschidem Codul de Procedură Civilă, la articolul 29 vedem definiția acțiunii civile. Dar n-a fost de când lumea așa. E astăzi în cod, fără îndoială, dar este urmare a unui studiu din 1985 al profesorului Viorel Mihai Ciobanu confirmat, e adevărat, ulterior și în Tratatul de procedură din 1996 vol. I. La fel, teoria acțiunii și a dreptului la acțiune. Sigur, exista, toți autorii de procedură au avut preocupări; dar teza care, este, să zicem, dominantă la ora actuală pentru procedura civilă a fost cea impusă de către prof. Mihai Viorel Ciobanu. Și multe lucruri cu care… Diferența între normele de procedură, de organizare și cele de competență – mai ales la cele de competență și organizare – vin în urma unor clarificări aduse de către profesorul Mihai Viorel Ciobanu pe baza unor note critice în legătură cu două hotărâri judecătorești care confundau normele de competență cu normele de organizare, dând soluții greșite în ceea ce privește căile extraordinare de atac.

Deci toate aceste lucruri pe care noi le luăm astăzi ca fiind lucruri date, aproape normale, pe care nici nu le mai punem în discuție că ar putea fi altfel, în realitate au venit ca urmare a unor clarificări. Evident, ce am spus acum sunt numai niște exemple, dar vom regăsi foarte multe. Dacă stau să mă gândesc, și în materia măsurilor asigurătorii sunt o groază de astfel de dezlegări care astăzi sunt acceptate ca fiind reguli constante ale materiei respective.

Deci opera a fost explicativă, dar a fost în egală măsură și creatoare. Când spun creatoare mă gândesc la următorul lucru: Totuși, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a coordonat un colectiv care, în cele din urmă, a elaborat Noul Cod de Procedură Civilă; și legea de punere în aplicare. Ne place sau nu ne place Noul Cod de Procedură Civilă, putem fi de acord cu unele soluții ale lui sau nu, dar ea este o operă impresionantă, care n-ar fi putut ieși fără un coordonator. Or, când zic coordonator, chiar profesorul Viorel Ciobanu a citit toate articolele cap-coadă și chiar a coordonat lucrările la fiecare articol în parte. Nu știu dacă toți membrii comisiei au știut toate articolele, dar cu siguranță, așa cum spunea dl profesor Marian Nicolae la un moment dat, într-un mail: Cred că singurul care a citit toate articolele e dl profesor Viorel Ciobanu. Și în realitate cred că așa și stăteau lucrurile. Deci și-a pus amprenta ca coordonator și codul, repet, fie că ne place, fie că nu ne place, are soluții noi – și aici se vede forța creatoare a profesorului.

Tot aici am spus că opera nu numai că este explicativă și creatoare, dar e unificatoare. Ce vreau să spun? Multe dintre soluțiile profesorului Ciobanu au stat la baza unificării practicii. Sigur, în sală sunt și juriști mai vechi decât mine, și juriști mai noi. Cel puțin o parte dintre ei știu ce a reprezentat Tratatul din 1996 și 1997. În sensul că multe dintre soluțiile de acolo au devenit practică constantă a instanțelor judecătorești. Or, când un curs are forța de a unifica practica, înseamnă că și-a atins până la urmă scopul pentru care există doctrina; și anume de a dirija practica și – ceea ce este foarte important – a o unifica. Or lucrul ăsta s-a reușit prin tratatul din 1996 și 1997. Nu este lipsit de importanță momentul în care el a apărut. 1996-1997 reprezintă aprox. 3 ani după 1993, când Procedura civilă a suferit o mare mutație: au apărut curțile de apel și apelul – instituții care nu mai fuseseră folosite din perioada interbelică. Or, apariția în Procedura civilă a apelului și a curților de apel și transformarea recursului în cale extraordinară de atac de legalitate… E adevărat, nu eram încă jurist atunci, eram la facultate, dar pentru practicieni reprezintă o mutație cel puțin la fel de importantă precum apariția noului cod acum. Nu e de ici, de colo, să-ți schimbe sistemul căilor de atac. Or, o astfel de mutație trebuie explicată; trebuie explicat ce e apelul, ce înseamnă efectul devolutiv, ce înseamnă limitele efectului devolutiv, ce înseamnă să nu motivezi un apel – se respinge, se judecă în limitele în care sa judecat la prima instanță…

Toate aceste concepte au trebuit redescoperite, readuse la lumină, explicate pe baza unei doctrine vechi, dar actualizată, evident. Or, meritul tratatului aici a fost: de a clarifica toate aceste probleme și de a pune lucrurile în ordine. Sigur, nu imediat. Nu avea cum să fie un tratat în 1993. Trebuia ca practica să filtreze problemele, să le scoată la iveală pe cele cu adevărat de lămurit. Or, lucrul ăsta nu se poate un an sau un an jumătate de la apariția unei legi. De aceea momentul a fost extrem de important, iar tratatul din 1996 vol. I, 1997 vol. II, a fost hotărâtor din punctul meu de vedere în ceea ce privește unificarea practicii la acel moment.

Sigur că același rol unificator și l-a manifestat profesorul și în alte planuri; inclusiv în ceea ce privește colectivul facultății de Drept – și aici dl profesor Bârsan a evocat deja perioada de decanat, atât a profesorului Bârsan, cât și a profesorului Ciobanu – au fost perioade în care colectivul facultății de Drept, din punctul meu de vedere, s-a simțit foarte bine, s-a putut manifesta ca un colectiv, ca relații bune între catedre (departamente, cum se numesc acum) și între colegi. A fost o ambianță plăcută. Nu pot să spun mai mult. Evident, unii oameni sunt mai compatibili sau mai puțin compatibili cu alții. Dar trebuie să recunoaștem cu toții că acea perioadă, la nivelul facultății de Drept a marcat o anumită ambianță plăcută colectivului.

La noi, la centrul de procedură, de asemenea, a creat totuși o echipă, care sper să funcționeze în continuare. Aici este un aspect care nu ține neapărat de cercetare, dar ține de activitatea didactică și ține și de caracterul uman. Pentru că e foarte greu să menții un colectiv dacă nu ai calități de integrare, de unificare și care să fie acceptate de către toți cei cu care lucrezi. Or, din punctul acesta de vedere cred că profesorul a fost un extraordinar maestru, în sensul că a reușit să ne țină uniți.

Spuneam că opera profesorului – al treilea aspect – s-a manifestat nu numai în procedura civilă. Majoritatea cunoaștem faptul că latura de procedură civilă a fost una, dar profesorul a avut preocupări în zona Dreptului constituțional – și sunt foarte multe articole deschizătoare de drum în ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța Curtea Constituțională, modul în care se procedează atunci când se invocă o excepție de neconstituționalitate – articole care au intervenit într-o perioadă de formare a practicii Curții Constituționale. De aceea au fost și extrem de valoroase.

Acum nu știu dacă toți știu – dar se poate căuta –, în ultima perioadă a vieții, profesorul a avansat și o serie de propuneri de revizuire a Constituției. Dl Chelaru cred că știe. Care, dacă ar fi citite, ar fi extrem de utile prin perspectiva modului în care vedea instituțiile statului – Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționarea dintre acestea, rolul pe care îl joacă celelalte profesii în ceea ce privește organizarea sistemului judiciar. Toate acestea erau preocupări exterioare procedurii civile, dar extrem de importante pentru profesor.

A avut articole și studii în ceea ce privește Dreptul administrativ – sigur, în latura judiciară, de contencios administrativ. Și a avut enorm de multe intervenții cu privire la soarta sistemului judiciar.

Dacă ne uităm, sunt constante. În 1996, în tratatul galben – ca să-i spunem așa – are un paragraf extrem de important privind reforma justiției în România. Și în care avertizează asupra pericolelor cu privire la evoluția justiției. Multe dintre ele s-au adeverit. În 2003 reia tema reformei în justiție, lăudând la acel moment faptul că prin Ordonanța de Urgență 58/2003 se dăduse Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de instanță de drept comun în materia judecării recursurilor. Sigur, ordonanța a avut, însă, o viață scurtă.

În 2006 reia tema, într-un alt articol, tema sistemului judiciar și arată elemente de obstrucționare a justiției, altele decât cele la care ne-am gândi în mod normal. Pentru că de obicei, când se vorbește de obstrucționarea justiției, toată lumea se gândește la politicul, care are imixtiuni în zona justiției. Or dânsul găsește și alte motive; de exemplu subfinanțarea justiției, taxele judiciare de timbru care nu sunt distribuite sistemului judiciar și sunt distribuite în mare măsură sistemului autorităților publice locale; aspecte precum chestiuni ce țin de organizarea instanței, cum sunt aspectele legate de ajutorul public judiciar, care uneori nu este suficient pentru a permite justițiabilului un avocat, motiv pentru care, evident, apar probleme în actul de justiție.

Toate acestea le explică și, evident, conturează anumite direcții spre care ar trebui să meargă justiția. Preocupările acestea s-au înmulțit și în ultima perioadă a vieții are o serie de articole în care vorbește nu numai despre justiție în sine, ci despre funcționarea instituțiilor statului, articole pe care am avut plăcerea să le citesc și despre care vorbea dl profesor Bârsan.

Ei bine, cu părere de rău, am spus că această operă în realitate nu a fost terminată. E adevărat, codul comentat coordonat de profesorul Ciobanu împreună cu dl profesor Marian Nicolae este o lucrare despre care toți am vorbit și este o lucrare admirabilă, fără discuție. Și ea, într-adevăr, poate contribui la o unificare a practicii. Dar ceea ce eu știu este că profesorul voia ca, după trei ani de la intrarea în vigoare a codului, să începem lucrarea unui tratat similar celui din 1996-1997, care să vină să dea soluții la toate problemele care apăruseră între timp și care, evident, unele false probleme fuseseră rezolvate, altele, cu adevărat mari, de-abia se iveau în legătură cu aplicarea noului cod. Pentru că viziunea dânsului era că un tratat nu poate fi făcut la un an de la apariția codului sau la doi ani, ci trebuie să se strângă o perioadă de filtrare a problemelor ca să vedem care sunt cele cu adevărat dificile. Or acest lucru nu a mai venit. Dacă ar fi existat după Noul Cod de Procedură Civilă un tratat care să aibă amprenta numai a profesorului Ciobanu la nivelul anul 2017, 2018, poate, chiar, justiția – părerea mea – ar fi avut foarte mult de câștigat, iar actul creator și unificator al activității sale ar fi fost desăvârșit.

Acum, însă, lucrurile acestea nu mai pot fi realizate; rămâne ca noi să înțelegem modalitatea de gândire, exemplele pe care ni le-a oferit, metodele pe care ni le-a furnizat, astfel încât să ne descurcăm singuri pentru a găsi acele soluții corecte și echilibrate bazate pe istoria instituțiilor și nu pe interpretările scoase din context și viziuni care să dureze în timp, iar nu să rezolve niște probleme de moment.

Încă o dată, mă iertați pentru că poate că am fost prea laborios în expunere, dar părerea mea este că evocarea operei profesorului merita acest lucru. Vă mulțumesc încă o dată pentru posibilitatea de a mă exprima.

 

Discursul dnei Maria Elena Ciobanu

Mi-a fost foarte greu să vin la această întâlnire, dar din dragoste pentru soțul meu, din respect pentru dumneavoastră toți sunt aici. Sunt copleșită de vorbele frumoase pe care le-am ascultat. Este imaginea pe care a lăsat-o Viorel în exterior. Eu pot să o completez doar cu ceea ce s-a văzut din interiorul familiei. Un om cu cel puțin atâtea calități care au fost scoase în evidență din exterior. Un soț extraordinar, un om de o calitate deosebită. Mulțumesc foarte mult pentru premiu, sunt copleșită de emoție, cred că mă înțelegeți. Nu vreau să vă țin deloc de vorbă. Vreau să mulțumesc barourilor, vreau să mulțumesc Revistei Române de Drept privat.

Și, să termin într-o notă optimistă – mă gândeam acum că două premii au fost date pentru viitor; un premiu pentru trecut. Deci plecăm într-o notă optimistă. Munca profesorilor de față, a soțului meu, n-a fost în zadar. Vă mulțumesc.

 

Discursul Nicolae Cîrstea

Bună seara și din partea mea, bună seara din partea Editurii Universul Juridic. Bine ați revenit, doamnelor și domnilor, la festivitatea de a cordare a premiilor RRDP. Am scris recent un material, publicat chiar în revista Legal Point, de care vorbea dl profesor mai devreme, care se numește „Când zeii coboară în agora”:

Avem privilegiul, de mulți ani, ca zeii, ca elita Dreptului privat, să coboare în sala Constantin Stoicescu a facultății de Drept. Ne onorează cu oratoria și elocința demne de cea mai reprezentativă școală de Drept a României. Facem, iată, de fiecare dată, o reverență în fața domniilor voastre.

Spre deosebire, însă, de ceea ce scriam în articolul invocat, doctrina și practica își dau în mod fericit mâna pentru a elogia articole și cărți publicate ori personalități de primă mărime a Dreptului privat românesc.

Sigur că, așa cum spunea și dl profesor Marian Nicolae, este greu să susții de unul singur toate acestea, astfel încât, cu multă generozitate, uniunile profesionale s-au alăturat, de mulți ani, acestei festivități, acestui proiect, și în acest sens aș vrea să mulțumesc UNBR, d-lui președinte Gh. Florea, UNPIR, d-lui recent președinte Nicu Bălan, Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești – dlui președinte Morariu, d-lui vicepreședinte Gabriel Constantin, prezent aici, alături de noi, Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România – d-lui președinte Viorel Mănescu și d-nei Miruna Popescu, care a fost în această seară alături de noi.

Felicit – și eu, și editura Universul Juridic – câștigătorii. După cum știm cu toții, nu este ușor să faci față profesorului Marian Nicolae. D-na Ciobanu, m-am înclinat, la rândul meu, profesorului Viorel Mihai Ciobanu, printr-un material scris în luna iunie, intitulat „Iunie, luna îngerilor”.

Doamnelor și domnilor, este minunat să încheiem în fiecare lună decembrie calendarul nostru profesional cu festivități și gale academice în special. E minunat să vezi că știința poate uni și crea comunități, așa cum se întâmplă de mulți ani la Revista română de Drept privat. Cu siguranță că speranța către un viitor al Revistei Române de Drept privat și al acestei echipe există și, cu susținerea autorilor, cu susținerea uniunilor profesionale vom avea acest viitor în perspectivă.

Am fost onorați să fim împreună cu dumneavoastră. Sperăm să aveți sărbători fericite, cu gânduri bune și cu toți prietenii aproape. Și vă invităm să degustăm un pahar de vin oferit de Crama Vincis, partenerul nostru. O seară plăcută în continuare. Vă mulțumesc!

 

Discursul Prof. univ. dr. Marian Nicolae

Mulțumesc, Bogdan. Bună seara domnilor decani, stimați invitați, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, dragi colegi. Bine ați venit la o nouă gală a premiilor Revistei Române de Drept Privat, organizată în parteneriat cu Facultatea de Drept a Universității din București precum și cu uniunile profesionale din domeniul juridic, cărora le mulțumim încă o dată pentru sprijinul acordat acestei inițiative.

Spre deosebire de anul 2014, pentru care s-au acordat nu mai puțin de patru premii plus încă un premiu suplimentar, acordat de către UNPIR – Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență –, pentru anul 2015 avem doar trei premii care urmează să fie acordate. Este vorba, în ordinea decernării premiilor, nu neapărat a valorii lor intrinseci, de premiul Octavian Căpățână pentru cel mai valoros și original studiu sau articol publicat în anul 2015 în Revista Română de Drept Privat. Acest premiu se acordă împreună cu editura Universul Juridic, care editează, sponsorizează practic RRDP, care este – încă nu s-a înțeles, se pare – nu o chestiune de afacere, ci un act mai mult de cultură juridică. Niciodată din reviste, de altfel, nu se va obține un câștig de către o societate sau un alt întreprinzător.

Al doilea premiu este pentru cea mai bună teză sau monografie pe teme de Drept privat, publicată, de asemenea, în anul 2015. Este vorba de premiul Henri Capitant, care se acordă de către RRDP, însă în colaborare, subliniez, cu Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, precum și cu Asociația Henri Capitant filiala România, al cărei președinte este dl profesor dr. Mircea Dan Bob, care, de altfel, mai are și alte funcții importante în învățământul juridic.

În fine, al treilea premiu este Premiul Opera Omnia Matei Barbu Cantacuzino, care se acordă unei personalități de marcă a Dreptului privat român – și nu numai – pentru întreaga activitate științifică, didactică, publicistică, juridică, pe terenul Dreptului privat în special, cum spuneam. Acest premiu se acordă în colaborare, ca de obicei, cu UNBR.

După cum se vede, din această scurtă înșiruire lipsește un premiu – tradițional și el – pentru că suntem la a noua ediție – după cum mi-a amintit dl Dumitrache –, este vorba de premiul Traian Ionașcu, pentru cea mai bună carte a anului, care, însă, pentru anul 2015 nu se acordă. Pentru că, încercând să parcurgem – cum o să vedem imediat – procedura de premiere pentru premiul Henri Capitant, nu au putut fi nici măcar selectate. Am încercat cel puțin trei lucrări, care, prin originalitate, prin autenticitate, prin calitate juridică, prin importanța teoretică și practică să poată fi nominalizată printre cărțile anului 2015. Este drept că s-a publicat destul și în 2015, dar din păcate am apreciat noi, cel puțin, că respectivele cărți nu pot fi nominalizate pentru acest premiu, care reprezintă pentru noi un simbol al creației juridice românești.

Cât privește procedura de premiere ca atare, câteva cuvinte, și am să încerc să fiu cât mai telegrafic. În ce privește premiul Octavian Căpățână, personal țin foarte mult la acest premiu, nu numai fiindcă am avut onoarea și privilegiul să-l cunosc pe profesorul Octavian Căpățână, dar și pentru ceea ce reprezintă acest premiu pentru știința juridică românească, mai ales pentru tinerii cercetători în acest domeniu. Acest premiu practic răsplătește cel mai valoros sau original studiu sau articol publicat în paginile Revistei Române de Drept Privat. În acest scop, membrii consiliului științific au fost invitați, ca de obicei, să nominalizeze în ordine, de la 1 la 3, nu mai puțin de trei studii care pot să fie premiabile.

După nominalizarea acestor lucrări se face centralizarea și cel care întrunește cel mai mare număr de voturi în ordinea nominalizărilor – deci numărul 1, 2 sau 3 – va fi declarat câștigător. În caz de egalitate perfectă, redacția și-a rezervat dreptul de a atribui premiul ținând seama, evident, nu numai de valoarea studiului sau articolului, dar și de faptul că, așa cum am arătat de la început, politica editorială este aceea de a-i încuraja pe tinerii noștri cercetători juriști în a crea și a elabora lucrări cât mai valoroase în domeniul Dreptului în general, al Dreptului privat în particular.

O să vedem imediat cine a reușit să întrunească cel mai mare număr de voturi pe anul 2015.

Cât privește premiul Henri Capitant, acesta se atribuie după o procedură clasică, aș spune, bazată pe jurizare organizată în două etape: o primă etapă – selectarea a maximum cinci lucrări, respectiv teze sau monografii, pe teme de Drept privat, fie substanțial, fie procesual, instrumental, urmând ca aceste lucrări să fie apoi evaluate de către un juriu alcătuit din personalități de seamă a lumii noastre juridice. Pentru premiul Henri Capitant din anul 2015, din juriu au făcut parte următorii: dl decan Corneliu Bârsan, dl decan Flavius Baias, dl decan Sebastian Cercel, dl decan Liviu Pop și dl profesor Valeriu Stoica, fost ministru al Justiției. Domniile lor s-au aplecat cu multă atenție și bucurie, de altfel, asupra acestor lucrări, ca de fiecare dată. Aș vrea să le mulțumesc încă o dată și în public pentru efortul depus, pentru că și de această dată nu a fost ușor să se departajeze, practic, lucrarea câștigătoare, în condițiile în care totul a fost făcut din entuziasm și practic pur gratuit, cu atât mai mult merită recunoștința noastră toți membrii juriului. Mulțumesc încă o dată.

În fine, premiul Opera omnia, respectiv Matei Barbu Cantacuzino, este, după cum și rezultă din titulatura lui, menit să răsplătească activitatea creatoare și nu numai – didactică, practică etc. – a unei personalități de marcă a lumii noastre juridice, în special în domeniul Dreptului privat. De data aceasta premiul se acordă în colaborare cu UNBR, fără jurizare, pentru că am considerat și considerăm că trebuie avute în vedere acele personalități arhicunoscute și arhirecunoscute, care prin întreaga lor activitate creatoare au marcat Dreptul românesc. Până acum nimeni nu s-a plâns în ceea ce privește opțiunile făcute și sperăm că nici pe viitor.

Cam atât în ceea ce privește procedurile de desemnare atât a autorilor premiabili, a celor nominalizați direct sau indirect, în cazul Revistei Române de Drept Privat, cât și a modalității concrete de determinare a câștigătorului.

Vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici și vă doresc să avem împreună o seară cât mai frumoasă și mai agreabilă.

[…]

După cum am spus în cadrul intervenției inițiale, premiul Matei Barbu Cantacuzino, premiul Opera Omnia răsplătește activitatea de o viață a unei personalități de marcă a Dreptului român, în special a Dreptului privat român, și nu numai. Pentru anul 2015, premiul Matei Barbu Cantacuzino se acordă, în colaborare cu UNBR, d-lui prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu. Într-o carte memorabilă, Bunul simț ca paradox, Al. Paleologu spune că numai trecutul există. Prezentul și viitorul sunt ficțiuni, abstracțiuni. Trecutul există pentru că el are o formă, are – citându-l pe Aristotel – o împlinire, o entelehia. Pentru că trecutul înseamnă oameni, înseamnă și fapte. Dacă este așa înseamnă că dl decan Viorel Mihai Ciobanu este în continuare în amintirile noastre, în gândurile noastre, în spiritul nostru și chiar în faptele noastre actuale și viitoare. Și drept dovadă că dl decan Viorel Mihai Ciobanu doar a trecut  – cum spun romanii, periit – în lumea de dincolo și nu s-a stins ca atare, o să fie câteva mărturii alese, ale unor persoane foarte apropiate. Și nu în ultimul rând, dovadă că dl decan Viorel Mihai Ciobanu este încă printre noi este faptul că cea care a fost o viață întreagă alături de domnia sa este printre noi. Este vorba de d-na decan Maria Elena Ciobanu.

Pentru că eu cred că dl decan Viorel Mihai Ciobanu trăiește și ne privește de sus, am să dau cuvântul unui prieten adevărat, d-lui decan Liviu Pop, care a venit tocmai de la Cluj pentru acest moment foarte important, aș zice eu, și pentru lumea juridică, și pentru noi ca revistă, și pentru mediul academic al facultății noastre. Aveți cuvântul, domnule decan.

[…]

Ar trebui Bogdan să-și facă și o mea culpa, pentru că din cauza lui s-a întârziat volumul 2 la comentarii la Noul Cod de Procedură Civilă. Până la urmă s-a retras. Așa încât, dacă își respecta angajamentul, sigur dl Ciobanu s-ar fi bucurat și de apariția volumului 2.

Îmi revine să închei această festivitate emoționantă. Mai întâi aș dori să-i felicit încă o dată pe tinerii premiați astăzi. Mă bucur de premiul acordat și primit pe bună dreptate de dl Cristian Paziuc, care este unul dintre doctoranzii străluciți ai d-lui decan Corneliu Bârsan, cu o teză pe analiza economică a contractului, o chestiune inedită pentru Dreptul românesc. Sper să ducă la bun sfârșit această teză și, așa cum ne-a promis, să continue cercetarea. În orice caz, personal îi împărtășesc viziunea integratoare asupra răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale și în ce privește remediile ocazionate de încălcarea unor obligații contractuale, de regulă principale.

De asemenea îl felicit încă o dată pe dl judecător și lector Gh. Liviu Zidaru. Aș face o paranteză: pornisem împreună la Drept civil, dar l-a ochit foarte bine dl decan Ciobanu și l-a răpit acolo, pentru Procedura civilă. Și cred că a făcut un lucru foarte bun. Premiul acordat pentru o teză de Drept comparat, și anume Competența jurisdicțională în Dreptul român și Dreptul german sau invers, în Dreptul german și Dreptul român, este o dovadă elocventă în acest sens, pentru că ea cuprinde nu numai o teorie generală asupra competenței jurisdicționale, dar din ea rezultă că, totuși, între procedura germană – e adevărat, mult mai stabilă în ultimul timp – și procedura românească și nu numai există și similitudini. Prin urmare, dacă pe Drept substanțial se vorbește despre un jus comunae civil europaeum, ilustrat acum și de draftul comun de referință pentru un cod civil european, și în materie de procedură civilă se poate contura un cod civil european, bineînțeles, sub condiția ca Uniunea Europeană să supraviețuiască și să meargă mai departe.

Este greu de conceput, de trăit și de practicat o procedură civilă fără dl decan Viorel Mihai Ciobanu. Aș vrea doar două idei să reiau din ceea ce a spus dl profesor Traian Briciu: 1) Dl decan a făcut o echipă de Procedură civilă în facultatea de Drept și a mizat, ca întotdeauna, pe tineri – exemplul ultim pe care l-am amintit acum, dl Liviu Zidaru – și sper ca, deși sunt împotriva acestei sintagme că nimic nu este de neînlocuit; eu cred că valorile autentice într-adevăr sunt irepetabile, nu pot fi înlocuite. Dar această echipă, împreună, poate, într-un viitor mai îndepărtat, să continue opera – iată – neterminată a profesorului și decanului Viorel Mihai Ciobanu, mai ales că am observat că dl Briciu n-a răspuns provocării pe care i-am făcut-o într-un interviu, poate blamat de unii, și anume că dl decan deja concepuse un proiect de tratat, în 2-3 volume, repartizase cu echipa domniei sale instituțiile și urmau să treacă la treabă. De fapt, trebuiau din 2015 să treacă la treabă, dar întârzierea redactării și finalizării volumului 2 Comentarii la Noul Cod de Procedură Civilă, ca și Legea de aprobare a modificărilor la executarea silită, au amânat această chestiune.

Sper ca dl Traian Briciu și cu ceilalți să răspundă acestei provocări și să continue opera d-lui decan.

Vă mulțumesc în numele redacției, a colaboratorilor Revistei române de Drept privat și a partenerilor noștri pentru această seară și vă doresc sărbători fericite. Nu spun nimic despre proiectele viitoare, întrucât în această vară colaborarea mea formală în calitate de director a încetat, așa încât să vedem ce ne va oferi viitorul.

Vă doresc încă o dată la mulți ani și un an cel puțin la fel de bun ca acesta care se apropie de sfârșit! La revedere.

Discursul Prof. univ. dr. Răzvan Dincă

Vă mulțumesc. Sunt extrem de onorat de această noutate. Facultatea de Drept a Universității din București este, ca întotdeauna, onorată și încântată să găzduiască această întâlnire, care are deja o tradiție de nouă ani – dacă am numărat eu bine – și care, iată, în acest timp a adăugat pe agenda juriștilor încă o sărbătoare de iarnă. Este un moment la care celebrăm realizările științei juridice din anul anterior, cu distanța anului precedent. Celebrăm întâlnirea unor oameni de elită; celebrăm controversa cordială, care este una din ideile de forță ale Revistei Române de Drept Privat; și celebrăm roadele cele mai recente și consacrate ale gândirii juridice din anul care a trecut.

Îi felicit pe cei nominalizați. Suntem nerăbdători să îi felicităm pe laureați și dorim galei mult succes.

---

Cum a fost la decernarea premiilor Revistei Române de Drept Privat pe anul 2015

Sala Constantin Stoicescu a Facultății de Drept din cadrul Universității din București a găzduit vineri, 9 decembrie, cea de-a XI-a ediție a festivității de decernare a Premiilor Revistei Române de Drept Privat pe anul 2015.

Conform tradiției, prezidiul Galei a fost format din prof. univ. dr. Brândușa Ștefănescu, prof. univ. dr. Marian Nicolae, Bogdan Dumitrache, prof. univ. dr. Mircea Dan Bob și, din partea Facultății de Drept, prof. univ. dr. Răzvan Dincă. Între cei prezenți în sală îi amintim pe prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu, conf. univ. dr. Sorin Ciobanu, prof. univ. dr. Ioan Chelaru, conf. univ. dr. Eugen Hurubă, Ioana Miruna Popescu (reprezentant UNNPR), prof. univ. dr. Liviu Pop, prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan, jud. dr. Nicolae Popa, Niculae Bălan (Președinte UNPIR).

Festivitatea s-a bucurat și în acest an de sprijinul Uniunii Naționale a Barourilor din România, Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, precum și a Facultății de Drept a Universității din București.

Primul câștigător al serii a fost domnul Cristian Paziuc, căruia i-a fost acordat Premiul Octavian Căpățînă pentru cel mai original și valoros studiu publicat în paginile revistei în cursul anului 2015 – „Răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale„ (RRDP nr. 1/2015). Premiul a fost acordat de Editura Universul Juridic și Revista română de drept privat.

Seara a continuat cu decernarea premiului Henri Capitant – pentru cea mai bună teză sau monografie juridică a anului pe teme de drept privat – acordat în colaborare cu Asociația Henri Capitant – România și Uniunea Națională a Notarilor Publici din România. Câștigătorul acestei ediții este domnul jud. dr. Liviu Zidaru, premiul fiind acordat pentru lucrarea „Competența instanțelor judecătorești în dreptul procesual civil român și german„ (Editura Universul Juridic, București, 2015).

În finalul festivității a fost decernat Premiul Matei B. Cantacuzino, în colaborare cu Uniunea Națională a Barourilor din Romania. Personalitatea de marcă din domeniul dreptului privat care a primit premiul pentru întreaga activitate în domeniul dreptului privat, OPERA OMNIA, este regretatul domn prof. univ. dr. Mihai Viorel Ciobanu. Au rostit LAUDATIO domnii prof. univ. dr. Liviu Pop, prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan, prof. univ. dr. jud. Nicolae Popa și prof. univ. dr. Traian Briciu (http://www.universuljuridic.ro/sonata-pentru-o-impresionanta-simfonie-amintirea-profesorului-viorel-mihai-ciobanu-2/). Premiul a fost înmânat de domnul av. dr. Gheorghe Florea, Președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România, doamnei Elena Maria Ciobanu, soția marelui Profesor.

Galerie foto: 

---

Discursul rostit de domnul Președinte UNBR av. dr. Gheorghe Florea la gala de decernare a premiului „Matei B. Cantacuzino”

Domnule Director al Revistei Române de Drept Privat, prof. univ. dr. Marian Nicolae,

Domnule Redactor-șef al Revistei Române de Drept Privat, conf. univ. dr. Mircea Dan Bob,

Doamnelor și domnilor membri ai Colegiului de redacție al Revistei Române de Drept Privat,

Doamnelor și domnilor membri ai Consiliului științific al Revistei Române de Drept Privat,

Domnule director al Editurii Universul Juridic,

Doamnelor și domnilor invitați,

Tradițional, Corpul avocaților din România conlucrează cu Revista Română de Drept Privat în acordarea premiului „Matei B. Cantacuzino” unei personalități a vieții științifice romanești, care merită recunoștința, considerația și respectul comunității profesioniștilor din domeniul dreptului pentru o activitatea de excepție.

Pentru anul 2016, Comisia Permanentă a Uniunii Naționale a Barourilor din România a comunicat Revistei Române de Drept Privat ca acest premiu să fie acordat post mortem domnului profesor universitar dr. Viorel Mihail Ciobanu, în semn de prețuire a carierei de cadru didactic, fost decan al Facultății de Drept din cadrul Universității din București, fost judecător al Curții Constituționale a României, coordonator al Comisiei pentru elaborarea proiectului Noului Cod de procedură civilă, deopotrivă un cercetător științific valoros, avocat înscris în Baroul București.

Într-o carieră de excepție, domnul profesor universitar dr. Viorel Mihail Ciobanu a publicat în ediții succesive, revăzute, actualizate și îmbunătățite, tratate în domeniul procedurii civile, lucrări monografice și peste 100 de articole și studii, în țară și în străinătate.

Pentru activitatea sa științifică și didactică și pentru contribuția la promovarea statului de drept în România, domnul profesor universitar dr. Viorel Mihai Ciobanu a primit numeroase premii și distincții.

Corpul de avocați din România este onorat să dedice un premiu ce semnifică recunoștința sa față de o personalitate remarcabilă a dreptului privat român, eminent profesor în domeniul procedurii civile, unul dintre cei mai ascultați purtători de cuvânt în cultura juridică românească, model pentru generația tânără în ceea ce privește cultivarea pasiunii scrisului și de cercetător în domeniul dreptului, permanent în căutarea soluțiilor pe care complexitatea vieții le impune când este vorba despre interpretarea și aplicarea dreptului cu inteligență vie, dăruire și spirit novator.

Autor a numeroase cursuri universitare, tratate și monografii esențiale în clarificarea și revalorificarea „constantelor dreptului procesual civil”, în dezvoltarea reglementărilor tradiționale ale dreptului românesc și corelarea acestora cu reglementările din statele cu tradiție democratică, în descifrarea corectei interpretări și aplicării a Constituției, domnul profesor universitar dr. Viorel Mihai Ciobanu s-a dovedit, în timp, a fi un apărător de nădejde al profesiei de avocat. Aportul său a fost esențial pentru clarificarea poziției avocatului ca partener al sistemului judiciar și pentru studiul sistemului normativ prin care instituția avocatului s-a reorganizat pe baza tradițiilor dreptului românesc și pentru apărarea profesiei din rațiuni ce țin de consolidarea a însuși statului de drept!

Pentru avocați, profesorul universitar Viorel Mihai Ciobanu a fost modelul celui care a împărtășit tuturor credința că numai prin fapte se dovedește că se prețuiește „știința de carte”, inclusiv când se elaborează strategii de apărare sau se oferă consultații juridice, deoarece răul pe care ignoranța în aplicarea dreptului îl poate produce în societate este greu de înlăturat după ce s-a produs!

Modelul carierei sale în domeniul vieții juridice a constituit o veritabilă provocare pentru practicienii dreptului în calitate de avocați , care nu numai că au recurs și recurg la opera acestuia ca un reper de referință pentru soluțiile ce le propun judecății, dar au avut și privilegiul de a dobândi valoare de simbol.

Sunt mesagerul sentimentelor particulare pe care numeroși avocați – foști studenți ai magistrului – le au față de cel care le-a stârnit pasiunea pentru domeniul științei dreptului , dar și pentru cel al aplicării dreptului. Eleganța exprimării, permanenta grijă de a desprinde concluzii clare și simple prin cultivarea obsesivă a logicii juridice dau o anvergură aparte memoriei durabile a personalității dascălului.

Suntem gata oricând să dăm mărturie că aportul profesorului Viorel Mihai Ciobanu în edificarea Institutului pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, în perfecționarea metodologiilor de selecție la primirea în profesia de avocat, dar și în consolidarea reglementărilor privind profesia de avocat a fost substanțial și, uneori, decisiv!

Magistrul a îndemnat permanent să nu se precupețească nici un efort pentru a șlefui conștiințe și a educa tinerii avocați în spiritul dreptății și adevărului, pentru practica profesiei cu disciplină și seriozitate, prin refuzul compromisului de conjunctură si al beneficiilor pe termen scurt. Adesea a subliniat în contactele cu avocații tineri că esențial este ce dăinuiește pentru că persoanele care apelează la avocat au nevoie de minți libere, nu de roboței, iar avocatul dedicat profesiei nu ar trebui să fie motivat doar de cucerirea unei poziții în ierarhia profesională și de avantajele materiale imediate. În intervențiile sale publice a insistat ca educația tinerilor avocați să aibă în vedere faptul că drepturile și interesele legitime ale persoanei nu pot fi transformate în marfă, cu etichetă și preț, iar avocatul adevărat nu este cel care caută „să vorbească frumos“ ca să nu deranjeze, cel care se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“, ci cel care se întreabă permanent, este ostil politicilor „copy-paste” pentru că este scotocitor cu mintea sa proprie și ostil înrobirii minții. Adesea spunea că mintea oricărui jurist trebuie să fie liberă, critică și independentă, iar inima să bată în ritmul dragostei pentru aproapele nostru, pentru că profesia juridică merită să o practici numai dacă semeni dragoste!

De la profesorul Viorel Mihai Ciobanu am învățat, majoritatea dintre studenții săi, că educația juridică înseamnă să inspiri mintea, nu să încarci capul, iar ținta cea mai înaltă a educației în domeniul juridic este să formeze caractere, o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă.

De la profesorul Viorel Mihai Ciobanu am deprins că improvizația și superficialitatea nu trebuie să aibă loc în domeniul juridic în care seriozitatea și conștiința lucrului bine făcut desemnează și consolidează demnitatea!

Exemplul profesionalismului desăvârșit al unui PROFESOR ADEVĂRAT va rămâne veșnic în memoria istoriei științei dreptului, a școlii de drept românesc !

Fie ca premiul acordat să constituie un pios omagiu adus unuia dintre cei mai distinși juriști ai României!

Sursa informației

---

Transmisia live s-a încheiat. Revenim în scurt timp cu înregistrarea acesteia.

*Evenimentul a fost transmis LIVE pe site-ul nostru, precum și pe pagina noastră de facebook!

Vineri, 9 decembrie, începând cu ora 17.00, sala Constantin Stoicescu a Facultății de Drept din cadrul Universității din București va găzdui Festivitatea de decernare a Premiilor Revistei Române de Drept Privat pe anul 2015.

Evenimentul este organizat de Editura Universul Juridic și Revista Română de Drept Privat, cu sprijinul Uniunii Naționale a Barourilor din România, Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.

Se vor decerna următoarele premii:
– Premiul Matei B. Cantacuzino se va acorda în colaborare cu Uniunea Națională a Barourilor din România unei personalități de marcă din domeniul dreptului privat, pentru întreaga activitate în domeniul dreptului privat, OPERA OMNIA.
– Premiul Henri Capitant – pentru cea mai bună teză sau monografie juridică a anului pe teme de drept privat – acordat în colaborare cu Asociația Henri Capitant – România și Uniunea Națională a Notarilor Publici din România.
Nominalizările sunt:
o Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Editura Universul Juridic, București, 2015;
o Florin Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Editura Universul Juridic, București, 2015;
o Alin-Adrian Moise, Regimul juridic al privilegiilor și al ipotecilor imobiliare, Editura Universul Juridic, București, 2015;
o Radu Rizoiu, Contractul de ipotecă în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2015;
o Gheorghe-Liviu Zidaru, Competența instanțelor judecătorești în dreptul procesual civil român și german, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
– Se va acorda Premiul Octavian Căpățînă pentru cel mai original și valoros studiu publicat în paginile revistei în cursul anului 2015, acordat de Editura Universul Juridic și Revista Română de Drept Privat – acest premiu se va acorda pe baza voturilor membrilor Consiliului Științific – partea română.

Având în vedere lipsa lucrărilor jurizabile, Premiul Traian Ionașcu nu se va acorda pentru anul 2015.

Participarea este liberă, în limita locurilor disponibile.Dacă doriți să participați la eveniment, vă rugăm să confirmați prezența dumneavoastră la numărul de telefon 0733.674.555 sau la adresa de e-mail marketing [at] universuljuridic.ro până la data de 1 decembrie 2016.