Introducerea cererii de divorț. Conflict de competență (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 534/2016

NCPC: art. 915 alin. (2)

La data introducerii acțiunii de divorț, nici reclamantul și nici pârâta nu mai aveau locuința în România.

În mod corect, ambele instanțe au identificat incidența în cauză a dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează competența teritorială a instanței competente să judece cererea de divorț în care ambele părți nu mai au domiciliul în România.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului București.

Problema de drept care a determinat însă ivirea prezentului conflict de competență este reprezentată de interpretarea diferită pe care acestea au dat-o noțiunii de acord utilizat de legiuitor în textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu stabilesc momentul la care părțile trebuie să-și exprime voința cu privire la determinarea instanței competente în soluționarea litigiului, ci doar reglementează posibilitatea realizării unui acord, în acest sens. De asemenea, acest text de lege nu prevede vreo cerință de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de legiuitor.

Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește acordul de voință al părților cu privire la instanța competentă să judece cererea de divorț, textul legal mai sus invocat nu cere ca acesta să fie dat printr-un înscris semnat de ambele părți, astfel că interpretarea acordului prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie una restrictivă, câtă vreme din manifestarea de voință a părților, exprimată în fața instanței, rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de către instanța sesizată de reclamant.

Or, în speță, așa cum s-a arătat, odată cu introducerea acțiunii de divorț reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Craiova, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților. Pârâta, la rândul său, prin apărător, nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, iar la termenul de judecată la care Judecătoria Craiova a pus în discuție, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, respectiv, 22 octombrie 2015, ambele părți prin reprezentanți au arătat că sunt de acord ca litigiul să fie soluționat de această instanță. Ulterior, la 14 ianuarie 2016, reclamantul a depus în Dosarul nr. x/2015/2014 al Judecătoriei sectorului 5 București o precizare scrisă în acest sens.

Prin urmare, în cauză este întrunit acordul părților cu privire la soluționarea cererii de divorț de către Judecătoria Craiova, motiv pentru care Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Sursa informației: www.scj.ro.