Întreruperea, pe o perioadă determinată, a executării pedepsei închisorii. Contestație respinsă ca nefondată (NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 398/2018

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b), art. 592 alin. (1), art. 598 alin. (1) lit. a)

Potrivit dispozițiilor art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întreruperea, pe o perioadă determinată, a executării pedepsei închisorii se poate dispune, la cererea persoanei condamnate, atunci când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că întreruperea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Se constată, așadar, că dispunerea întreruperii executării pedepsei este condiționată, pe de o parte, de constatarea, de către medicul legist, printr-o expertiză medico-legală, a existenței unor afecțiuni ce fac imposibilă executarea imediată a pedepsei ori tratarea acestora în sistemul penitenciar, iar, pe de altă parte, de aprecierea instanței cu privire la lipsa de pericol a condamnatului în situația admiterii cererii și lăsării în libertate, cele două condiții trebuind îndeplinite cumulativ.

Verificând, în acest context, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut neîndeplinirea primei cerințe, având în vedere concluziile raportului de primă expertiză medico – legală nr. x/8856/2017 din 03.12.2017 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici, menținute prin avizul nr. x/467/2018 din 09.02.2018 emis de Comisia Superioară medico-legală din cadrul aceleiași instituții, potrivit cărora la momentul actual, petentul nu se află din punct de vedere medical în imposibilitatea executării pedepsei în regim de detenție.

Astfel, prin raportul de primă expertiză medico-legală menționat s-a constatat că petentul prezintă diagnosticul: infarct miocardic vechi în teritoriul inferior și anterior, cu anevrism antero-apical ventricul stâng. Angor de efort (la mers). HTA esențială gradul II risc foarte înalt (TA꞊ 165/80 MMhg): FIA paroxistică în antecedente. Bloc bifascicular restant după infarct; AVC sechelar. Sindrom extrapiramidal; Anemie hipocromă microcitară – prin mecanism mixt: sângerări cronice și beta talasemie minoră; Adenom de prostată; Sifilis latent tardiv – tratat. Onicomicoză. Tinea pedis. Xeroză cutanată. Keratoze seboreice; tulburare cognitivă ușoară. Totodată, s-a concluzionat că:

„Actualul stadiu evolutiv al patologiei complexe pe care o prezintă petentul necesită tratament medical de specialitate, care poate fi realizat în cadrul rețelei sanitare a ANP. În condițiile respectării indicațiilor terapeutice, s-a apreciat că evoluția acestor afecțiuni este aceeași, indiferent dacă petentul se află în detenție sau în stare de libertate. În cazul petentului trebuie avut în vedere și efectul cumulativ al patologiei organice multiple pe care o prezintă, potențat de vârsta înaintată, care generează un risc potențial permanent de decompensare a echilibrului biologic, ceea ce impune – pe lângă asigurarea tratamentului medicamentos recomandat pentru afecțiunile organice menționate – și o monitorizare medicală permanentă, precum și asigurarea unui regim igieno-dietetic strict. Aceste condiții ar putea fi realizate prin internarea petentului într-o unitate spitalicească a rețelei sanitare a A.N.P. pe toată durata detenției, dar cu efectuarea de consulturi de specialitate periodice (sau la nevoie), efectuate în unități de profil aparținând Ministerului Sănătății”. Așa cum reiese din adresa nr. A1/856/2017 din 10 octombrie 2017 a Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici, precum și din cele ulterioare, petentul a fost examinat în cadrul comisiei de primă expertiză medico-legală, recomandându-se efectuarea unor consulturi și investigații medicale în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății, cât și în cea a A.N.P., ale căror rezultate au fost avute în vedere la întocmirea raportului respectivei comisii .

În aceste condiții, Înalta Curte nu poate primi susținerile contestatorului în sensul neconcludenței concluziilor raportului de primă expertiză medico-legală, acestea fiind, așa cum s-a arătat anterior, menținute prin avizul nr. x/467/2018 din 09.02.2018 emis de Comisia Superioară medico-legală din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici București. În plus, așa cum rezultă din adresa Curții de Apel București din 9 ianuarie 2018, în vederea verificării și avizării raportului de primă expertiză medico-legală nr. x/8856/2017, Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici București i-a fost înaintat, conform art. 20 din H.G. nr. 774/2000, și dosarul conținând actele de natură medicală, deci inclusiv copia dosarului medical al petentului ce fusese transmisă instanței prin adresa nr. x/43173/SPBJB dion 11.08.2017 emisă de A.N.P. – Penitenciarul – Spital București Jilava, medicii din cadrul Comisiei superioare medico-legale având, astfel, acces la toate documentele relevante, aceștia arătând că actele medicale înaintate comisiei, între care se regăsesc și cele depuse de avocat la 30 ianuarie 2018, nu sunt de natură să influențeze în vreun fel concluziile raportului de expertiză.

Verificând, totodată, standardele europene în materia asistenței medicale în locurile de detenție (Extras din cel de-al 3-lea Raport general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), publicat in 1993, lit. e), punctul iv), Înalta Curte constată că acestea stabilesc că este „responsabilitatea doctorului să alcătuiască un raport către autoritatea responsabilă pentru a fi luate măsurile care se impun”. Or, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, în cauză a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală, ce a fost avizat ulterior de Comisia superioară, concluzionându-se că petentul poate continua executarea pedepsei închisorii în regim de detenție, în mod corect instanța de fond a apreciat că afecțiunile medicale de care suferă condamnatul nu impun în prezent întreruperea executării sancțiunii.

Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării privind caracterul abuziv al menținerii detenției, aceste aspecte nefăcând obiectul verificărilor prevăzute de art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., însă observă că încarcerarea contestatorului A. s-a realizat în baza M.E.P.Î. nr. 158/2015 din data de 10.02.2016, emis potrivit sentinței penale nr. 122/F din 24.07.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014 (x/2014), definitivă prin decizia penală nr. 51/A din 10.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care acesta a fost condamnat la executarea în regim de detenție a unei pedepse cu închisoarea în cuantum de 20 de ani.

Înalta Curte constată, totodată, că, prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei, nu se încalcă dispozițiile art. 1 și art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, privind dreptul la viață și interzicerea torturii, nicio prevedere a Convenției neinterzicând prin sine detenția unei persoane în vârstă ce suferă de o boală gravă. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut că atât timp cât la locul de detenție condamnatul beneficiază de tratament medical și supraveghere permanentă, iar la stabilirea regimului de detenție autoritatea ține seama de vârsta și afecțiunile medicale, nu se poate constata o încălcare a art. 3 din Convenție (cauza Papon versus Franța, 7 iunie 2001, 64666/01, Sawoniuk v. the United Kingdom, no. 63716/00, 29 May 2001, ambele cereri fiind respinse, însă, ca inadmisibile). Or, așa cum rezultă din actele dosarului medical din penitenciar, aceste drepturi îi sunt respectate contestatorului în locul de detenție, iar apărarea nu a făcut dovada aplicării unor tratamente inumane. În acest context, se impune a sublinia că regimul de detenție implică, prin el însuși, anumite restricții în drepturile condamnaților, restricții care, atât timp cât se încadrează în limitele prevăzute de legislația internă și internațională în materia respectării drepturilor omului, nu pot constitui tratamente inumane.

În fine, Înalta Curte constată, contrar susținerilor apărării, că dispozițiile Legii nr. 448/2006 nu sunt incidente în speță, acestea vizând protecția și promovarea drepturilor la asistență medicală și socială a persoanelor cu handicap aflate în stare de libertate, ceea ce nu este cazul în speță. De altfel, din susținerile apărării rezultă că se dorește încadrarea persoanei condamnate într-un grad de handicap, cu consecința obținerii drepturilor prevăzute de actul normativ menționat, aspect care nu intră, însă, în competența instanței. Cu toate acestea, se observă că în privința contestatorului A. sunt respectate dispozițiile Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, administrația penitenciarului luând măsuri care să îi garanteze acestuia respectarea demnității umane (astfel cum impun prevederile art. 43 alin. (10), art. 47 alin. (3) și art. 94 din actul normativ), aspect ce rezultă atât din actele medicale atașate cauzei, cât și din susținerile apărătorului ales al condamnatului, în sensul că acesta este ajutat de un alt deținut, B. (încheierea din 8 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, fila 196 ds.fond).

Întrucât prima condiție prevăzută cu titlu imperativ de dispozițiile art. 592 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu este întrunită, nu se mai impune analizarea celei de-a doua cerințe, aceasta nemaiprezentând relevanță juridică în cauză.

Pentru motivele de mai sus, constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 34/F din 01 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, iar, față de culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Totodată, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.