[Interviu] Despre oameni și trenuri

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Articol publicat în revista Dor.

Interviu de Cătălina Miciu || Fotografii de Adi Bulboacă

Fotograful Adi Bulboacă iubește trenurile. Pe 29 decembrie 2015 s-a suit într-unul cu gândul să se dea jos peste o lună. A mai oprit prin vreun oraș pentru câte-un spectacol de teatru (n.r. Bulboacă fotografiază mult teatru) și să mai vadă niște prieteni, dar în principal a stat prin câteva zeci de trenuri până acum. L-am însoțit pentru câteva zile, iar interviul l-am făcut într-o dimineață, puțin după răsărit, undeva între Miercurea Ciuc și Gheorgheni și are cel mai frumos soundtrack din câte interviuri am făcut – scrâșnetul roților de tren, melodicul teduc-teaduc și urletele unei locomotive ce-aduce a un stol de orci.

Care e prima amintire cu trenul pe care o ai?
Mă întorceam cu ai mei de la bunici. Când ne apropiam de Gara de Nord, eu și cu sor-mea ne apucam să împingem de scaune în sensul mersului trenului, convinși fiind că așa o să ajungem mai repede. Făceam asta la fiecare drum de întoarcere.

Cu ce sunet asociezi mersul cu trenul?
Are ceva milităresc. Mi se mai pare foarte apropiat și de sunetul greierilor, mereu cam același. Așa și la trenuri – cam același, cam același, cam același. Și parcă și tonul e asemănător, are un anumit tip de vibrație, sinonim cumva. După câteva săptămâni de mers cu trenul am descoperit multe alte sunete care mă fac să mă gândesc cu precădere la soundtrack-urile din filmele lui Hitchcock. Trecerea peste un pod sau printr-un tunel vine cu niște sunete demențial de sinistre.

Ai vreo gară preferată?
Gara din Arad îmi place mult și acum au renovat-o, chiar am fost recent. Până acum am tot văzut faze ale renovării, nici acuma nu e gata-gata, dar a căpătat mult mai mult contur. Au păstrat fațada absolut superbă, din cărămidă, veche, și înăuntru arată supermodern. Chiar te uiți pe peron și zici da, uite, ieși spre Europa prin gara asta.

Cum ai luat decizia să pleci pentru o lună cu trenul?
Felul în care a început diferă complet de ce mă motivează acuma să continuu. A început cu ideea pe care am avut-o în New York, când am stat 28 de ore în metrou să fotografiez; când am ieșit de acolo, superentuziast și cu poftă să mai fi stat măcar șase ore, am zis că totuși e zero doar așa, 28 de ore – ori stai două săptămâni să fii una cu scaunele, să poți să-ți asumi că ai înțeles ceva, ori, na, nu ai făcut nimic.

Și mi-am dat seama că nu o să mai am două săptămâni în New York să fac asta, dar pot s-o fac în România cu trenurile. Și inițial mi se părea foarte scump, după care m-am gândit la trenurile personale. Abia atunci s-a legat totul și am zis instant că trebuie să fac asta. De când am început și până acuma s-au tot schimbat motivele, cred că acuma totul se învârte în jurul unei izolări pe o perioadă destul de scurtă, de câteva săptămâni.

Asta cu izolarea e greu de atins în condițiile în care amintirile mele din tren sunt numai cu oameni care se bagă cu tine în seamă.

Eu caut mereu compartimentul gol din vagon și reușesc destul de bine să mă izolez. Dacă trec două-trei zile în care nu prea vorbesc cu oamenii din tren mă bucur când cineva se bagă în seamă, dar după zece minute de vorbit sunt – a, aș vrea să scap de tine.

Nu ești interesat să afli povești de pe drum?
Nu. Știu că e una dintre cele mai savuroase chestii, dar nu asta caut. Însă l-am cunoscut mai bine pe tipul ăsta căruia îi place să călătorească, Adi.

Cum te decizi asupra traseului?
Am o hartă pe care colorez traseele pe măsură ce le văd în călătoria asta – caut să nu ajung chiar de patru-cinci ori prin aceleași locuri, ceea ce e foarte greu; nu mi-am propus să acopăr absolut toate liniile, e foarte dificil pentru că unele au câte-un tren pe zi și ar însemna să rămân câte nouă ore într-o fundătură. În primele două săptămâni aproape am acoperit toată țara, mai am un pic pe la Constanța și un pic pe la Timișoara, și de aici începe să fie mai greu pentru că trebuie să ajung în locurile astea încercând să nu trec chiar pe unde am mai fost. Am zis trebuie și nu ăsta e cuvântul, nu trebuie nimic.

Citiți articolul integral în revista DoR.