Interdicția utilizării metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele

15 oct. 2024
Articol UJ Premium
Vizualizari: 131
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dispozițiile art. 101 alin. (2) C. pr. pen. interzic de o manieră absolută utilizarea metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele, chiar dacă persoana ascultată și-ar da consimțământul la utilizarea unei astfel de metode.

În literatura de specialitate[1], s-a arătat că aceste metode, cum sunt serul adevărului și hipnoza, atrag o intruziune deosebită și cu rezultate incerte în conștiința umană, iar justificarea acestei interdicții are la bază necesitatea protejării demnității umane, principiu consacrat de art. 11 C. pr. pen., menționându-se că nu este inclusă în această categorie folosirea testului poligraf.

Interdicția mai sus menționată este similară celei din dreptul german, care, așa cum am văzut, în art. 136a C. pr. pen. ger., interzice în mod expres inducerea oboselii, intervențiile fizice asupra corpului, administrarea drogurilor sau hipnoza în vederea garantării libertății de voință a acuzatului.

Hipnoza

În literatura de specialitate, s-a arătat că nu există o definiție universal aprobată a hipnozei, aceasta fiind utilizată pe scară largă pentru a direcționa atenția subiectului asupra rememorării, atât în investigații clinice pentru tratarea unor condiții precum sindromul stresului post-traumatic sau anxietatea, cât și în investigații penale, prima utilizare a acesteia într-o procedură judiciară datând cel puțin din 1846[2].

Hipnoza a fost descrisă ca o stare de veghe a conștiinței în care atenția unei persoane este detașată de mediul său imediat și este absorbită de experiențe interioare, cum ar fi sentimentele, cogniția și imaginile[3]. Alți autori[4] au definit hipnoza prin raportare la caracteristicile psihologice și comportamentale exhibate de o persoană aflată sub influența hipnozei, profesorul Ernest Hilgard identificând șapte caracteristici observabile, respectiv pierderea inițiativei, neatenție selectivă la mediu, utilizarea imaginilor vizuale, toleranță pentru distorsionarea realității, sugestibilitate, voința de a se angaja în jocuri de rol ca răspuns la sugestie și amnezia pentru cele rezultate din starea hipnotică.

Tehnicile hipnotice pot fi utilizate în încercarea de a descoperi informații care au fost aparent blocate de un anumit factor sau reprimate pentru a stimula subiectul să își reamintească informația care a fost blocată[5].

Studiile asupra hipnozei și memoriei[6] relevă câteva îngrijorări: posibilitatea confabulației, posibilitatea creării unor pseudo-amintiri, posibilitatea de a produce o încredere sporită în orice este amintit și întrebarea dacă amintirile reprimate și amnezia traumatică sunt fenomene veritabile.

De-a lungul vremii, interesul manifestat pentru utilizarea hipnozei în procesele penale[7] a constat fie în stimularea amintirilor acuzatului pentru a descoperi informații noi care ar putea să îl absolve de răspundere penală, fie în reîmprospătarea memoriei martorilor sau victimelor care au observat comiterea unei infracțiuni pentru a facilita tragerea la răspundere penală sau pentru a putea da declarații în instanță ca martori oculari, fie pentru determinarea stării mentale și psihologice a acuzatului la momentul comiterii infracțiunii[8].

Până la recunoașterea hipnozei ca o metodă terapeutică validă de American Medical Association și American Psychological Association, instanțele americane, în general, nu acceptau posibilitatea utilizării hipnozei ca metodă de descoperire a adevărului, însă, ulterior acestui moment, a început să fie permisă pentru a împrospăta amintirea acuzaților pentru a-i ajuta în pregătirea apărării[9]. În cazul rejudecării unui condamnat pentru omor în Ohio care susținea că nu își poate aminti evenimentele de la epoca faptelor, instanța a dispus ca acesta să fie hipnotizat pentru a-și pregăti apărarea; prin utilizarea procedurii regresiei vârstei hipnotice, acuzatul a retrăit perioada în care a fost comisă infracțiunea furnizând informații prin care s-a exonerat, dar în urma unor teste efectuate de hipnolog s-a ajuns la concluzia că acesta a simulat starea hipnotică[10].

Într-un alt caz[11], au fost utilizate tehnici hipnotice fără consimțământul acuzatului de către un medic pe care acesta îl solicitase din cauza unei dureri acute, iar prin întrebări abile și sugestive, promisiuni și amenințări, acesta a obținut de la acuzat o mărturisire. Deși în procesul de rejudecare mărturisirea obținută nu a fost folosită, acuzatul a fost condamnat pentru omor în considerarea mărturisirilor subsecvente făcute în fața căpitanului de poliție la câteva ore după ce acesta fusese interogat de doctor. Curtea Supremă a arătat că utilizarea mărturisirilor subsecvente obținute de la un acuzat neprotejat de un avocat nu este în concordanță cu dreptul la un proces echitabil (due process of law), fiind obținute prin constrângere, reprezentând în realitate rezultatul unui proces continuu de interogatoriu intens la care a fost supus acuzatul.

În ceea ce privește declarațiile martorilor a căror memorie a fost reîmprospătată sau influențată anterior declarației prin hipnoză, nu există un consens în jurisprudența americană privind admisibilitatea acestora[12]. Unele instanțe au considerat că utilizarea anterioară a hipnozei afectează credibilitatea declarației și nu admisibilitatea sa, lăsând în sarcina juriului să decidă valoarea probatorie, opțiune care a fost criticată întrucât există o credință generală greșită că hipnoza garantează accesul la adevăr, putând influența juriul să acorde o valoare mai mare unei astfel de declarații, sau, în caz contrar, să se contureze o aparență crescută a credibilității martorului datorită faptului că acesta a dobândit o încredere sporită în rememorarea eronată, și ar putea părea mai sigur pe sine în cadrul examinărilor[13]. Alte instanțe au solicitat părții care dorește să folosească declarațiile influențate de hipnoză probe care să ateste credibilitatea hipnozei[14]. O altă abordare a admisibilității declarațiilor are un fundament constituțional, susținându-se că hipnoza poate fi atât de sugestivă încât prin introducerea unei astfel de probe dreptul acuzatului la un proces echitabil ar fi încălcat, fiind necesar a se evalua garanțiile procedurale pentru garantarea fiabilității declarației martorului expus la hipnoză[15].

În Regatul Unit, în cauza R v. Browning[16]Curtea de Apel a decis că omisiunea acuzării de a aduce la cunoștință că martorul și-a amintit anumite detalii doar după ce a fost supus hipnozei constituie o iregularitate. S-a arătat că hipnologul trebuie să facă o caracterizare a amintirilor martorului înainte de hipnoză, sesiunea trebuie înregistrată video și transcrisă, iar hipnologul trebuie să dea o scurtă declarație ca martor în cauză, apreciindu-se că hipnoza trebuie să fie folosită doar în mod excepțional și nu ar trebui în mod normal să fie luată în considerare în raport cu martorii care puteau fi chemați să depună mărturie. Fiabilitatea declarației oricărui martor care a fost supus hipnozei este pusă sub semnul îndoielii din cauza riscului confabulației și sugestivității întrebărilor[17].

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În cauza R v. C[18] s-a constatat admisibilitatea declarației victimei unor infracțiuni sexuale care, anterior depunerii mărturiei, a făcut ședințe de hipnotism pentru a-și putea aminti faptele din acea perioadă de la care trecuseră mai mulți ani, apreciindu-se că poliția nu a fost responsabilă pentru acele sesiuni și că era sarcina juriului de a evalua credibilitatea victimei în lumina tuturor probelor prezentate, însă decizia instanței de fond a fost casată parțial din cauza excluderii probelor prezentate de un expert în hipnoză propus de apărare care putea furniza informații științifice care ar putea fi în afara experienței și cunoștințelor unui judecător sau ale juriului în legătură cu limitele și riscurile utilizării hipnozei.

Curtea Supremă a Canadei a stabilit, într-o decizie[19], că există un risc prea mare ca declarațiile martorilor care au fost supuși anterior hipnozei să nu fie fiabile pentru a putea fi admise ca probe în proces, întrucât martorul ar putea să nu facă distincția între faptele reale și cele imaginare. Curtea a arătat că există și posibilitatea ca credibilitatea faptelor relatate sub imperiul hipnozei să nu poată fi verificată, ceea ce ar conduce la soluții greșite, precum și faptul că toate subiectele abordate într-o sesiune de hipnoză vor fi întinate întrucât este imposibil de determinat, daca eventualele informații adiționale pe care martorul le-ar furniza în instanță sunt în legătură cu rememorarea evenimentelor dinainte de hipnoză sau ulterioare acesteia și, prin urmare, dacă sunt exacte sau inexacte.

În Noua Zeelandă și Australia, instanțele au acceptat în unele cazuri declarații ale unor persoane care au fost supuse hipnozei, condiționate de existența anumitor garanții în procesul de aplicare a hipnozei, dar și de existența unor garanții procedurale constând în necesitatea unor probe suplimentare cu care să se coroboreze declarațiile post hipnoză[20].

În Franța, nu există o dispoziție legală care să interzică utilizarea hipnozei, art. 427 C. pr. pen. fr., consacrând principiul libertății probei, iar judecătorului de instrucție îi este recunoscută posibilitatea de a efectua sau de a dispune efectuarea oricărui act necesar pentru aflarea adevărului, cu respectarea prevederilor legale privind modul de administrare a probelor, în temeiul art. 81 C. pr. pen. fr. Confruntată cu problema utilizării hipnozei, Curtea de Casație a arătat într-o decizie[21] că audierea dispusă de către judecătorul de instrucție prin comisie rogatorie a unui martor care și-a dat acordul să fie hipnotizat de către un expert numit de magistrat compromite exercitarea dreptului la apărare, fără însă a se dezvolta aceste argumente.

Deși utilizarea hipnozei este interzisă atunci când ar fi dispusă de organele judiciare, nimic nu împiedică victima să se supună unui astfel de procedeu în mod voluntar în afara cadrului procesual, cum am văzut că se poate întâmpla cu victimele unor infracțiuni sexuale săvârșite cu mult timp în urmă ale căror amintiri pot fi blocate. Dacă o astfel de victimă (sau orice altă persoană care a fost supusă în prealabil tehnicilor hipnotice) dă ulterior declarații în procesul penal, suntem de acord cu opinia exprimată[22] în sensul că acestea sunt admisibile în temeiul art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen., fiind o problemă care ține de fiabilitatea probei și nu de legalitate. Apreciem totuși, în lumina tuturor criticilor și argumentelor exprimate, că o astfel de declarație trebuie apreciată circumspect, fiind cunoscut riscul confabulației și al relatării unor amintiri false care nu pot fi disociate de amintirile reale. O rezolvare a acestei probleme ar putea consta în acordarea unei valori probante condiționate a unei astfel de declarații prin imposibilitatea servirii acesteia în măsură determinantă la pronunțarea unei soluții de condamnare, cu consecința necesității obținerii unor dovezi suplimentare în raport de care să poată fi apreciată credibilitatea declarației. Considerăm că, dacă organele de urmărire penală cunosc că martorul sau victima a fost supusă anterior unei astfel de proceduri, trebuie să aducă acest lucru la cunoștința suspectului sau inculpatului, doar procedând în acest mod putând fi respectat dreptul la apărare.

Serul adevărului

Narcoanalizele sau „serul adevărului”, cum sunt mai popular cunoscute, reprezintă un test în cadrul căruia unui subiect îi este administrată o injecție cu substanțe barbiturice, în general scopolamină, amital de sodiu sau pentothal de sodiu, care, atunci când își fac efectul, determină subiectul să simtă un impuls să răspundă sincer la întrebări. Termenul popular serul adevărului este impropriu, întrucât niciuna dintre substanțe nu este un ser și nici testul nu conduce în mod cert la descoperirea adevărului[23].

De multă vreme se cunoaște că anumite substanțe care au un efect depresiv asupra sistemului nervos central, produc, de asemenea, o remarcabilă candoare și o libertate de inhibiții în orice subiect care determină o persoană să ofere răspunsuri sincere la întrebări, cea mai veche astfel de substanță cunoscută fiind alcoolul. Timp de secole investigatorii au realizat că o metodă de a determina o persoană necomunicativă să vorbească și de a elimina influențele represive este să o descoase oferindu-i alcool, efect care corespunde unei maxime tradiționale in vino veritas – în vin (se află) adevărul[24].

Când doctorii germani au început să folosească scopolamină și soluții de morfină amestecate împreună pentru a ușura durerile nașterii tinerelor femei la începutul secolului al XX-lea, au observat că unul dintre efectele anestezicelor a fost că pacientele vorbeau mult mai sincer și neinhibate despre viața lor personală sau despre alte aspecte pe care în mod obișnuit nu le-ar fi dezvăluit. Prima lucrare publicată despre folosirea unor astfel de metode pentru a obține informații adevărate de la suspecți a fost cea a unui medic texan, Dr. Robert House, supranumit „părintele serului adevărului”, în 1922, care, după numeroase experimente, a considerat că testele sale sunt infailibile atunci când sunt aplicate în mod corect, determinând persoane să vorbească liber și să răspundă deschis la toate întrebările adresate, după care, revenind la starea de normalitate, acestea nu își mai aminteau faptele dezvăluite în timpul testelor[25].

În perioada anilor 1920-1950, utilizarea serului adevărului a fost răspândită în Statele Unite, mai ales în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, inițial pentru a trata soldații care sufereau de sindromul shell shock, pentru a facilita eliberarea temerilor și fricilor reprimate, dar și pentru a descoperi simularea soldaților care doreau să evite serviciul militariar ulterior pentru a extrage informații de la prizonierii de război, concepându-se o serie de experimente pentru a preveni extragerea unor informații neautorizate ale propriului personal, pentru a dezvolta agenți chimici și biologici care să controleze comportamentul uman și pentru a evalua tehnici neconvenționale de interogare[26].

Rezultatele studiilor asupra serului adevărului variază însă în privința efectului acestuia. În urma unor experimente s-a constatat că interogatoriile utilizând aceste substanțe au deseori succes în obținerea adevărului nu doar de la persoanele care intenționau să îl ascundă, dar chiar și de la persoane care au uitat complet informația, acestea amintindu-și numere de telefon pe care în mod conștient nu le știau[27]. Alte studii au indicat că un număr semnificativ de subiecți au abilitatea de a disimula comportamentul chiar și sub influența acestui ser, iar alteori chiar vor face declarații false[28].

Chiar dacă în terapia psihiatrică narcoanalizele își pot dovedi eficacitatea, instanțele americane nu au recunoscut fiabilitatea acestor teste, fie pentru că sunt incerte din punct de vedere științific, fie pentru că au considerat că declarațiile sunt inadmisibile, fiind o probă din auzite (hearsay), subiectul neputând fi în mod veritabil supus examinării încrucișate (cross-examination) din moment ce nu își poate aminti interogatoriul efectuat sub imperiul serului adevărului; în unele cazuri însă în care nu au considerat admisibile declarațiile subiectului efectuate sub imperiul serului adevărului, au luat în considerare opiniile expertului care a evaluat subiectul, inclusiv prin aceste metode[29].

În cauza Townsend v. Sain[30]acuzatului, dependent de heroină, i s-a administrat un medicament, întrucât manifesta simptome specifice sevrajului și solicitase prezența unui medic, despre care a afirmat că era în realitate serul adevărului, întrucât sub influența acestuia a mărturisit comiterea infracțiunii de omor de care era acuzat și a cărei săvârșire o negase până în acel moment, dar și a altor infracțiuni. În privința utilizării serului adevărului, instanța supremă a arătat următoarele: „Dacă voința unui individ a fost înfrântă sau dacă mărturisirea sa nu a fost produsul intelectului rațional și al liberului arbitru, mărturisirea sa este inadmisibilă pentru că a fost constrânsă. Aceste standarde sunt aplicabile indiferent dacă o mărturisire este produsul intimidării fizice sau al presiunii psihologice și, desigur, sunt aplicabile în egală măsură unei declarații induse de droguri. Este greu de imaginat o situație în care o mărturisire ar fi mai puțin produsul intelectului liber, mai puțin voluntară, decât atunci când este indusă de un medicament care are efectul unui „ser al adevărului”. Nu este semnificativ faptul că medicamentul ar fi putut fi administrat și întrebările puse de persoane care nu sunt familiarizate cu proprietățile hioscinei ca ser al adevărului, dacă aceste proprietăți există. Orice interogare de către polițiști care, de fapt, produce o mărturisire care nu este produsul unui intelect liber face ca acea mărturisire să fie inadmisibilă”.

Principalele critici care se aduc unor astfel de metode sunt valoarea lor științifică și constituționalitatea acestora, mai mulți psihiatri și cercetători semnalând faptul că niciun test nu produce rezultate automate, că trebuie administrate cu o scrupuloasă obiectivitate, iar rezultatele trebuie foarte atent analizate, întrucât interpretări subiective ale unor constatări „obiective” pot fi întotdeauna supuse erorii[31]. Se mai arată că de esența unui proces echitabil este existența unei proceduri acuzatoriale, și nu inchizitoriale, și faptul că acuzatul este o parte în proces care trebuie să fie prezentă la proceduri, însă prin utilizarea unor astfel de mijloace care exploatează inconștientul, acuzatul este prezent doar cu trupul, nu și cu mintea[32]. Alți autori se întreabă dacă știința va produce o metodă fiabilă de găsire a adevărului obiectiv, vom sacrifica demnitatea individuală în scopul atingerii adevărului, așa cum și în trecut se considera că tortura este cel mai bun mijloc de dovedire a vinovăției unei persoane prin mărturisire?[33].

Detectorul de minciuni

În primul rând, nu există un instrument care să poată fi numit detector de minciuni întrucât niciun dispozitiv nu poate oferi un răspuns direct și neechivoc dacă persoana testată minte, ci doar o persoană care utilizează un anumit dispozitiv intervievând o altă persoană. Dispozitivul poate fi un analizator de voce pentru a determina dacă există semnale de stres în corzile vocale sau un poligraf care înregistrează diferite măsurători, precum tensiunea arterială, respirația sau reacția galvanică a pielii, considerându-se că actul de a minți implică anumite conflicte de conștiință care induc teamă sau anxietate, și care la rândul lor, conduc la schimbări psihologice[34].

Pentru ca testul să fie unul de succes, persoana a cărei minciună trebuie descoperită trebuie să își dorească ca examinatorul să nu descopere că minte, precum și să creadă sau măcar să suspecteze că procedura este capabilă de a-i descoperi starea mentală; o persoană care este indiferentă la descoperirea unei minciuni sau care este foarte încrezătoare că nimeni nu poate detecta dacă minte cel mai probabil nu va resimți stres atunci când minte și nu va exhiba semnele psihologice asociate unui astfel de stres, astfel că detectorul de minciuni nu poate identifica toate persoanele care mint în cursul testelor[35].

Dreptul italian respinge, prin intermediul art. 188 C. pr. pen. it., orice instrument care manipulează sau constrânge psihicul, indiferent de fiabilitatea rezultatului, întrucât ar reprezenta o atingere adusă demnității umane, iar adevărul nu poate fi obținut cu orice cost, neputându-se renunța la această protecție întrucât interdicția este aplicabilă chiar dacă acuzatul ar consimți la astfel de metode precum hipnoza, narcoanalizele sau detectorul de minciuni[36].

În Germania, Curtea Supremă a decis[37] că utilizarea testului poligraf este interzisă întrucât aduce atingere libertății acuzatului de a lua o decizie și de a acționa în mod liber, iar acuzatul este o parte și nu un obiect al procedurii penale, astfel că nu poate fi subiectul unor proceduri care nu sunt prevăzute de lege. Acuzatul nu poate fi constrâns să coopereze cu autoritățile pentru aflarea adevărului nici măcar atunci când consimte la un astfel de test, această libertate având la bază principii de drept constituțional și procesual penal, precum și concepția că individul este o personalitate morală autonomă[38]. Rațiunea din spatele interdicției utilizării testului poligraf este că în timpul unui astfel de test acuzatul poate furniza răspunsuri voluntare la întrebările adresate însă, în același timp, răspunsurile adevărate și vinovăția se obțin împotriva voinței sale, apreciindu-se că fiecare persoană are dreptul de a păstra o parte importantă a sferei psihice la care nu poate renunța și care este necesară pentru dezvoltarea personalității sale[39].

Curtea Supremă a Canadei a statuat[40], de asemenea, că poligraful nu-și are locul în procesul judiciar unde este folosit ca instrument de determinare sau de testare a credibilității, întrucât admiterea testelor poligraf ar încălca regulile de probă bine stabilite, în special regula împotriva ajutorului jurământului, care interzice unei părți să prezinte dovezi exclusiv în scopul de a întări credibilitatea unui martor fără ca aceasta să fie pusă la îndoială, regula împotriva mărturiilor trecutului sau a declarațiilor făcute în afara instanței de un martor și regula probei caracterului, apreciindu-se că problema credibilității este o problemă care se încadrează în experiența judecătorilor și a juraților și pentru soluționarea căreia nu este necesară nicio probă de specialitate.

Nici doctrina, nici instanțele române nu consideră că poligraful se încadrează în metodele prohibite de art. 101 alin. (2) C. pr. pen. sau că ar constitui o altă ipoteză de neloialitate a administrării probelor nereglementată și nici că administrarea acestui mijloc de probă ar ridica probleme din perspectiva respectării demnității umane, însă manifestă prudență în aprecierea valorii probatorii a acestui mijloc de probă.

În privința acestor probe, Tribunalul Tulcea a reținut că „într-adevăr concluziile testului poligraf nu pot fi supraestimate, putând fi imperfecte, însă dispozițiile legale în vigoare consacră regula liberei aprecieri a probelor (art. 103 C. pr. pen.) conform căreia probele, oricare ar fi, nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Cât privește calitatea de mijloc de probă a raportului de constatare întocmit ca urmare a testării poligraf, dispozițiile art. 97 C. pr. pen. sunt neechivoce, incluzând printre mijloace de probă rapoartele de constatare, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege. Cum testarea poligraf, ca procedură probatorie și constatarea tehnico-științifică, ca mijloc de probă nu sunt interzise de lege, criticile apărătorului inculpatului nu pot fi considerate ca întemeiate. În concluzie, problema discutată este una de apreciere a probelor, de temeinicie a acuzației și nu de legalitate a administrării lor. Din analiza actelor cauzei, s-a constatat că martorii au fost audiați cu respectarea normelor procedurale și nu există indicii ale încălcării principiului loialității administrării probelor. Folosirea metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectivul probei nu se referă la folosirea testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită în conștiința umană (violențe, hipnoză, diferite substanțe etc.). Justificarea acestei interdicții constă în necesitatea respectării demnității umane în procesul penal, ori în speță nu se poate reține că au existat asemenea încălcări cu ocazia audierii martorilor”[41].

* Articol extras din lucrarea Iulia Cristina Lupu, Excluderea probelor obținute în mod nelegal, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

[1] C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 264.

[2] W.C. Wester, D.C. Hammond, Solving Crimes with Hypnosis, American Journal of Clinical Hypnosis 53:4, April 2011, p. 249.

[3] M. Heap, Hypnotherapy – A handbook, 2nd ed. Milton Keynes, UK: Open University Press, 2012 apud A. Williamson What is hypnosis and how might it work? Palliat Care, 2019, p. 1.

[4] E. Hilgard Hypnotic Susceptibility, 3-5, 1965, p. 4 apud R.T. Creager, The Admissibility of Testimony Influenced by Hypnosis, Virginia Law Review, vol. 67, no. 6, 1981, pp. 1206-1207.

[5] M. Kleinhauz, B. Beran, Hypnosis in Criminal Investigation: Ethical and Practical Implications in: D. Waxman, P.C. Misra, M. Gibson, M.A. Basker, (eds), Modern Trends in Hypnosis, Springer, Boston, MA, 1985, p. 318

[6] Aceste studii și concluziile acestora sunt indicate de autorii W.C. Wester, D.C. Hammond, Solving Crimes with Hypnosis, American Journal of Clinical Hypnosis 53:4, April 2011, pp. 250-251. Despre aceste riscuri ilustrate în contextul unor cauze penale în sistemul american, a se vedea: J.K. MacAlister, Comments: Hypnosis in Court: A New Twist on the Old Memory Game, University of Baltimore Law Review: Vol. 13, Iss. 1, Article 7, 1983, pp. 120-126; J.E. Beaver, Memory Restored or Confabulated by Hypnosis – Is it Competent?, University of Puget Sound Law Review, Vol. 6:155, 1983, pp. 155-204.

[7] În lucrarea citată a autorilor W.C. Wester, D.C. Hammond, pp. 255-262, sunt redate în mod anonim mai multe cazuri, câteva publicate anterior (Block, 1976; Kaszniak, Nussbaum, & Berren, 1988; Kroger & Douce, 1979; Raginsky, 1969), în care este ilustrat modul în care hipnotizarea unui martor sau a victimei poate conduce la soluționarea anchetei penale, prin reîmprospătarea amintirilor, victimele fiind capabile să descrie în detaliu fețe pe care le văzuseră, iar organele judiciare au putut să întocmească schițe ale suspecților și să îi prindă ulterior, caracteristicile unor obiecte, mașini, care au condus la identificarea făptuitorilor.

[8] M.T. Orne, The Use and Misuse of Hypnosis in Court, Crime and Justice, 3, 1981, p. 62.

[9] Ibidem, p. 64.

[10] State v. Papp, no. 78-02-00229, Com. Pleas. Ct., Summit Co., Ohio, 3/23/78, în ibidem.

[11] Leyra v. Denno, 347 U.S. 556 (1954), disponibilă online la adresa: https://supreme.justia.com/cases/federal/us/347/556/, accesată la 18 octombrie 2022.

[12] R.T. Creager, lucr. cit., p. 1216.

[13] Ibidem.

[14] Idem p. 1217.

[15] Idem, p. 1219.

[16] R v. Browning (1995) Crim LR 227.

[17] Noticeboard, The International Journal of Evidence & Proof, 2006; 10(3): 221-240, p. 221.

[18] R v. C [2006] EWCA Crim 231, disponibilă online la adresa: https://www.casemine.com/judgement/uk/5a8ff70d60d03e7f57ea6cf4, accesată la 18 octombrie 2022.

[19] R. v. Trochym, [2007] 1 S.C.R. 239, 2007 SCC 6, disponibilă online la adresa: https://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/en/item/2341/index, accesată la 18 octombrie 2022.

[20] R. v. McFelin, [1985] 2 N.Z.L.R. 750 (C.A.); R. v. G., [1996] 1 N.Z.L.R. 615 (H.C.); R. v. Haywood (1994), 73 A. Crim. R. 41 (S.C. Tasmania). Pentru mai multe detalii a se vedea: J. Harsel, R v. Haywood. The use of hypnotically enhanced testimony in criminal trials, Melbourne University Law Review, vol. 20, no.3, 1996, pp. 897-908.

[21] Cour de Cassation, Chambre criminelle, 12 decembrie 2000, 0-83.852, disponibilă online la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000007071347/, accesată la 18 octombrie 2022.

[22] A.I. Negru, Administrarea și aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 224.

[23] A.A. Moenssens, Narcoanalysis in Law Enforcement, The Journal of Criminal Law, Criminology, and Police Science, vol. 52, no. 4, 1961, p. 453.

[24] C. W Muehlberger, Interrogation under Drug Influence. The So-Called ‘Truth Serum’ TechniqueThe Journal of Criminal Law, Criminology, and Police Science, vol. 42, no. 4, 1951, p. 513.

[25] A.A. Moenssens, lucr. cit., p. 453.

[26] J.R. Odeshoo, Truth or Dare?: Terrorism and ‘Truth Serum’ in the Post-9/11 World, Stanford Law Review, vol. 57, no. 1, 2004, pp. 217-220.

[27] C. W. Muehlberger, lucr. cit., pp. 517-518.

[28] L. Taylor, Scientific Interrogation: Hypnosis, Polygraphy, Narcoanalysis, Voice Stress, and Pupillometrics, Michie Company, 1984, p. 308.

[29] J.I. Michaelis, Quaere, Whether ‘In Vino Veritas’: An Analysis of the Truth Serum Cases, Issues in Criminology, vol. 2, no. 2, 1966, pp. 251-260.

[30] Townsend v. Sain, 372 U.S. 293 (1963), disponibilă online la adresa: https://supreme.justia.com/cases/federal/us/372/293/, accesată la 18 octombrie 2022.

[31] R.L. Sadoff, Psychiatric Involvement in the Search for Truth, American Bar Association Journal, vol. 52, no. 3, 1966, p. 252.

[32] T. Szas, Mind-Taping: Psychiatric Subversion of Constitutional Rights119 AM, J. Psychiatry 323, 1962 apud R.L. Sadoff, idem.

[33] Silving, Testing of the Unconscious in the Examination of Suspected Criminals3 J. Forensic Med., 2, 1956 apud ibidem.

[34] M.A. Simon, Shall We Ask the Lie Detector, Science, Technology, & Human Values, vol. 8, no. 3, 1983, p. 4.

[35] Ibidem.

[36] G. Illuminati, Italy: Statutory Nullities and Non-usability, în S.C. Thaman (coord.), Exclusionary Rules in Comparative Law, Springer, vol. 20, 2013, p. 251.

[37] West German Supreme Court, February 16, 1954, 5 B.G.H. St. 533, în H.J. Kagantec, Lie-Detector Tests and ‘Freedom of the Will’ in Germany, The Journal of Criminal Law, Criminology, and Police Science, vol. 47, no. 5, 1957, p. 570.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 571.

[40] R. v. Béland, [1987] 2 S.C.R. 398, disponibilă online la adresa: https://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/en/item/250/index.do?r=AAAAAQAGQmVsYW5kAAAAAAE, accesată la 18 octombrie 2022.

[41] Trib. Tulcea, s. pen., înch. nr. 3 din 25 septembrie 2018, definitivă, disponibilă online pe adresa https://rejust.ro/juris/58858487

Interdicția utilizării metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele was last modified: octombrie 15th, 2024 by Iulia Cristina Lupu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice