ÎNTÂLNIRILE LEGAL POINT – CHAPEAU OVIDIU BUJOR

Ne oprim prea rar să înțelegem natura, deși suntem copiii ei.

E adevărat, începem a merge ușor, o uităm.

Când viața ne încovoaie, asemeni unor semne de întrebare risipite prin orizonturi de betoane și bitum încins, ne amintim de ea ca de un ultim panaceu.

O căutăm… Așteptăm la o coadă imaginară să primim un semn de la ea. Să ne primească înăuntru, să ne consulte.

Stă cuibărită în inima noastră speranța că nu ne-a uitat, deși noi am trădat-o de mult timp. Ne întărim cu gândul că natura dăruiește mereu tuturor, cu tandrețe și în taină, fără a face diferențe, fără a cere peșcheș, fără a asculta gura lumii înainte, fără a ne judeca pentru faptele neîmpărtășite.

Chiar dacă i-am încălcat legile, chiar dacă i-am nesocotit vorbele, chiar dacă…

Cerem naturii tratamente la boli necunoscute, după ce noi le-am adus, le-am voit, prin necumpătare, nesăbuință, indiferență, uitare.

Așteptăm. Că doar atât ne-a mai rămas.

Abia când limbile ceasului se iau în brațe, tremurânde și plânse, pentru că nu au puterea să ne dea ultima veste despre noi… din această lume, înțelegem cât de minunată este viața, care tocmai a trecut pe lângă noi, lăsându-ne călători fără bilet într-o gară, pustiită mai înainte tot de noi.

Ni se dă vestea: Ne putem salva!

Doar dacă înțelegem…

Că speranța ce ne lipsește nouă acum respiră în florile care dau în boboci în roua dimineții. Că albinele vin nechemate doar pentru că știu că dragostea le așteaptă cuminte la marginea petalelor.

Că florile sunt hrană și leac pentru sufletul bolnav, nu pentru trupul istovit și mâncat de boli.

Că cerul și pământul cunosc de mult iubirea și nu se mai satură de ea. Nu trece zi fără ca cerul să sărute pământul prin ploi ori ninsori, prin moțăiala de la amiază a păsărilor, prin diamantele din garderoba lui de seară, ce oglindesc, apoi, tăcute toată noaptea în apa lacurilor de munte ori poartă turmele pe poteci înguste, în adormirea fiarelor. Nu trece zi fără ca florile să se înalțe spre cer doar pentru a-i fura un sărut, nu trece zi fără ca arborii să nu caute compania cerului, aducându-i povești despre oameni. Copiii lui. Vești despre noi.

Când vom înțelege cine ne sunt părinții, care ne este rostul, vom fi salvați.

Avem nevoie de această poveste, pe care nu ne-o poate spune mai bine altcineva decât învățătorul nostru ­– academicianul Ovidiu Bojor.