Insolvența cu elemente de extraneitate. Studii de caz

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Scurte consideraţii cu privire la competenţa jurisdicţională în insolvenţa cu elemente de extraneitate

Globalizarea afacerilor este o realitate a zilelor noastre care a contribuit la înmulţirea raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. Din punct de vedere economic, a adus numeroase beneficii, dar a crescut şi riscurile din cauza interconectării. Întreprinderile au sedii, activităţi, bunuri pe teritoriul mai multor state şi depind de relaţiile dintre ele. Dificultatea economico-financiară în care se află un întreprinzător poate afecta şi situaţia altora, fie că sunt cocontractanţi, salariaţi, creditori bugetari, fie alte persoane fizice sau juridice. Sta­bi­lirea unor norme de competenţă, inclusiv pentru procedurile de insolvenţă transfrontalieră, a devenit o necesitate.

În doctrina de specialitate din dreptul internaţional privat s-a arătat că fiecare stat are libertatea de a-şi stabili singur competenţa sa internaţională, libertate limitată doar prin acorduri sau convenţii internaţionale ^[1]. Regula se aplică şi în cazurile de insolvenţă cu element de extraneitate, deşi, în ultima perioadă, se constată că există o limitare a acestei libertăţi din ce în ce mai accentuată.

Ca principiu^[2], în situaţia insolvenţei transfrontaliere (insol­venţă cu elemente de extraneitate situate pe teritoriul a două sau mai multe state), este necesară rezolvarea următoa­relor aspecte: stabilirea instanţei căreia îi aparţine competenţa jurisdicţională pentru deschiderea procedurii colective; determinarea legii aplicabile procedurii insolvenţei şi efectele ce trebuie recu­noscute unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat în domeniul insolvenţei.

UNCITRAL a elaborat o Lege-model privind insolva­bilitatea internaţională, adoptată prin Rezoluţia nr. 52/158 din 15 decembrie 1997 a Adunării Generale a O.N.U.^[3], ce cuprinde reguli de drept internaţional privat. Dispoziţiile nu sunt obligatorii, statele putând adera la acest model. România le-a preluat în legislaţia sa, prin Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei^[4]. În prezent, această lege este abrogată. Abrogarea a avut loc în două etape, la sfârşitul anului 2006, dispoziţiile referitoare la situaţiile ce implicau relaţii cu state membre UE (ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, regulamentele europene, inclusiv cele în materia procedurilor de insolvenţă devenind direct aplicabile), şi în 2014 cele rămase, respectiv cele cu privire la relaţiile de drept internaţional privat cu state non-UE.

Regulile referitoare la o procedură de insolvenţă cu element de extraneitate situat într-un stat terţ se regăsesc, în prezent, în Titlul III – „Insolvenţa transfrontalieră” – din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă ^[5].

Precizăm că stabilirea unor reguli clare de drept internaţional privat în materia insolvenţei a fost o preocupare constantă şi la nivelul Uniunii Europene. S-a realizat după numeroase dezbateri, prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insol­venţă^[6], care, din momentul aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), a devenit direct aplicabil^[7], iar, din data de 26 iunie 2017, acesta a fost înlocuit de Regulamentul (UE) nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă (recast)^[8]. Atunci când elementul de extraneitate se află situat pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, se aplică regulamentul anterior menţionat.

Legiuitorul român a omis, prin modificările recente ale Legii nr. 85/2014, să realizeze şi această corecţie, respectiv ca trimiterile de la art. 42 şi art. 274 să aibă în vedere Regulamentul din anul 2015, direct aplicabil acum.

Subliniem importanţa stabilirii instanţei competente să deschidă o procedură de insolvenţă. De acest prim pas depinde şi modul în care se desfăşoară procedura colectivă, legea ce se aplică, efectele declanşării procedurii.

Când un tribunal din România este sesizat cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvenţă se pot identifica diverse elemente de extraneitate, cum ar fi: asociaţi persoane fizice (cetăţeni)/persoane juridice străine; administratori străini; sedii; puncte de lucru ale debitorului pe teritoriul altor state; bunuri ale debitorului pe teritoriul altor state; creditori din diverse state; contracte încheiate de debitor cu parteneri străini.

În funcţie de locul situării elementului de extraneitate pentru stabilirea instanţei competente se aplică Regulamentul (UE) nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă (recast) sau dispoziţiile din Titlul III – „Insolvenţa transfrontalieră” – din Legea nr. 85/2014.

Deşi în ultima perioadă situaţiile de insolvenţă transfron­talieră s-au multiplicat şi judecătorii-sindici sunt obligaţi să-şi verifice din oficiu competenţa, am observat că, în practică, există o reticenţă în abordarea acestor cereri cu elemente de extraneitate, iar raţionamentul referitor la soluţia la care s-a ajuns cu privire la determinarea instanţei competente rar se regăseşte în hotărâre.

Paşii ce trebuie urmaţi sunt: identificarea elementelor de extraneitate, locul situării acestora, determinarea normei de drept internaţional privat incidente, respectiv Regulamentul (UE) nr. 2015/848 sau dispoziţiile din Legea nr. 85/2014, aplicarea acesteia la starea de fapt dedusă judecăţii pentru verificarea competenţei jurisdicţionale.

2. Insolvenţă transfrontalieră – cazuri practice

Pentru a ilustra aceste aspecte, urmează să prezentăm două cazuri practice^[9] (ambele din jurisprudenţa Tribunalului şi Curţii de Apel Braşov) şi analiza efectuată de judecătorul învestit cu cererea de deschidere a unei proceduri de insolvenţă cu elemente de extraneitate, pentru a-şi verifica competenţa jurisdicţională.

2.1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, în Dosarul nr. 1996/62/2018, credi­toarea C. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei G.L.C. SRL, cu sediul în P., judeţul Braşov, arătând că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă peste valoarea-prag împotriva acesteia, neplătită de mai mult de 60 de zile.

Cererea a fost repartizată aleatoriu unui judecător-sindic din cadrul Tribunalului Braşov, care şi-a verificat din oficiu competenţa de soluţionare în conformitate cu dispoziţiile art. 131 C. pr. civ.

Studiind dosarul, s-au identificat mai multe elemente de extraneitate:

– societatea debitoare G.L.C. SRL are asociat majoritar şi administrator statutar pe A.G.R., cetăţean spaniol;

– societatea a încheiat două contracte importante, unul pentru livrări de bunuri şi unul de prestări servicii de proiectare, cu două firme din Spania, care au fost plătite, dar nu au fost executate ca urmare a intrării în faliment a cocontractanţilor;

– societatea are şi alţi debitori proprii şi creditori spanioli.

S-a stabilit norma de drept internaţional privat aplicabilă cauzei deduse judecăţii.

Din cele arătate anterior, elementele de extraneitate se situează în Spania. Spania este stat membru al Uniunii Europene. În consecinţă, aplicabil în cauză este Regulamentul (UE) nr. 2015/848.

Regulamentul (UE) nr. 2015/848 stabileşte, prin art. 3, competenţa de deschidere a procedurii principale de insolvenţă, în funcţie de locul în care se află centrul intereselor principale ale debitorului.

Aplicând dispoziţiile Regulamentului, dar şi prevederile art. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, judecătorul a constatat că debitoarea are sediul în P., judeţul Braşov, că aici îşi administrează din anul 2012 afacerea, că facturile sunt emise cu datele acestui sediu, că hotărârile A.G.A. sunt luate în P. şi depuse la O.R.C. Braşov.

S-a concluzionat că statul membru, pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului G.L.C. SRL, este România.

Judecătorul-sindic din cadrul Tribunalul Braşov a reţinut că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza.

Ulterior, procedura insolvenţei debitoarei SC G.L.C. SRL s-a deschis prin sentinţa civilă nr. 985/sind. din 7 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov.

2.2. Prin cererea depusă la Tribunalul Braşov, debitoarea D.M.E. SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei. Deşi din dosar rezulta că în cauză sunt elemente de extraneitate, respectiv asociatul unic al societăţii este D.M.E. SPA, societate italiană cu sediul în Italia, şi că deciziile importante referitoare la administrarea activităţii din România se luau de către aceasta, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii nu a analizat, prin prisma Regulamentului (UE) nr. 2015/848 (aplicabil în cauză, ca urmare a locului situării elementului de extraneitate în Italia, stat membru al UE), competenţa sa jurisdicţională.

Prin sentinţa civilă nr. 509/sind. din 28 aprilie 2021, pronunţată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Braşov, s-a admis cererea formulată de către debitoarea D.M.E. SRL, având ca obiect deschiderea procedurii generale a insolvenţei. S-a constatat că debi­toarea este în stare de insolvenţă şi a solicitat deschiderea procedurii generale de insolvenţă. S-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei D.M.E. SRL.

Prin decizia civilă nr. 950/Ap. din 22 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a fost admisă cererea de apel formulată de apelanta SC D.M.E. SRL, reprezentată prin administrator D.M., împotriva sentinţei civile nr. 509/sind., pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 aprilie 2021, şi, în conse­cinţă, s-a dispus anularea sentinţei apelate, luându-se act de renunţarea petentei-debitoare la cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei.

S-a reţinut că, prin hotărârea din data de 22 aprilie 2021, Tribunalul din Udine a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă (reformare), care se referă la centrul intereselor principale ale debitorului şi este competent să soluţioneze cererea de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului.

Ulterior, prin Decretul Tribunalului din Udine din data de 19 august 2021, a fost deschisă o procedură de insolvenţă cu privire la societatea D.M.E. SRL, care, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, a fost făcută publică pe teritoriul României, prin publicarea sa în BPI nr. 15147 din 15 septembrie 2021, precum şi la Registrul Comerţului din România. Din certificatul constatator al societăţii, rezultă că asociatul unic al apelantei debitoare este D.M.E. SPA, societate italiană cu sediul în Italia, Buia (UD), având actul de înfiinţare nr. 01838180303, emis de RC Udine, Italia, societate care a iniţiat procedurile de a intra sub protecţia Legii falimentului italiană, în conformitate cu prevederile art. 161 alin. (6) din această lege.

Creditoarea X. (creditor în legătură cu activitatea desfăşurată de debitor la sediul din România) a susţinut, prin motive contradictorii, că nu trebuia deschisă procedura de insolvenţă a debitoarei şi contestă existenţa procedurii de insolvenţă, a susţinut că nu ar putea coexista două astfel de proceduri în Italia şi, respectiv, în România, la data emiterii Decretului Tribunalului din Udine – 19 august 2021.

Criticile creditorului într-un litigiu^[10], având ca obiect pretenţii şi instituirea unui sechestru asigurator, în care s-a pus în discuţie suspendarea judecăţii, au fost respinse.

În motivare s-a arătat că, potrivit art. 19 din Regulamentului (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvenţă, „orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care îşi produce efectele în statul de deschidere”.

Aşadar, în virtutea acestei dispoziţii din regulament, încă de la data de 19 august 2021, data pronunţării Decretului Tribunalului din Udine, această hotărâre de deschidere a procedurii de insolvenţă era recunoscută în România şi, în plus, la data de 15 septembrie 2021, aceasta a fost făcută publică în România.

3. Comentarii referitoare la stabilirea instanţei competente în speţele prezentate

În ambele dosare menţionate anterior s-au identificat elemente de extraneitate în cererile având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei adresate Tribunalului Braşov.

În prima speţă, toate elementele de extra­neitate sunt situate în Spania, respectiv: societatea debitoare are asociat majoritar şi administrator statutar un cetăţean spaniol; a încheiat două contracte importante cu două firme din Spania, care au fost plătite, dar nu au fost executate, ca urmare a intrării în faliment a cocontractanţilor, şi societatea are şi alţi debitori proprii şi creditori spanioli.

Şi în cel de-al doilea caz s-au identificat elemente de extraneitate, de această dată situate în Italia: asociatul unic al societăţii este D.M.E. SPA, societate italiană cu sediul în Italia; deciziile importante se luau în Italia.

Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei s-a depus într-un tribunal din România. Instanţa din România trebuie să-şi verifice din oficiu competenţa în raport de elementele de extraneitate existente.

După identificarea elementului străin se stabileşte locul situării acestuia, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene ori într-un stat terţ (stat non-membru UE).

Atât Spania, cât şi Italia din exemplele anterior prezentate sunt state membre ale Uniunii Europene.

Raportat la locul situării elementelor de extraneitate în ambele cazuri se aplică Regulamentul (UE) nr. 2015/848 privind procedurile de insolvenţă (recast).

Importanţa stabilirii competenţei între statele membre ale UE derivă, în principal, din existenţa unor diferenţe procedurale şi materiale între legislaţiile naţionale privind insolvenţa.

Acest regulament stabileşte competenţa de deschidere a procedurii principale de insolvenţă în funcţie de locul în care se află Centrul intereselor principale ale debitorului (COMI).

Art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848 prevede reguli privind determinarea competenţei jurisdicţionale, în sensul că procedura principală de insolvenţă se deschide în statul membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia se află COMI. Noţiunea se regăsea şi în Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 şi a fost interpretată prin decizii ale CJUE, hotărârea din cauza Eurofood IFSC, hotărârea din cauza Interedil, Rastelli Davide etc.^[11]. În doctrină^[12], dar şi în jurisprudenţă, s-a arătat că defi­nirea centrului intereselor principale ale debitorului este o provocare pentru instanţe.

În situaţia debitorului persoană juridică, cum sunt şi cei din speţele analizate, centrul principalelor interese se determină acordând prioritate locului administraţiei centrale, astfel cum acesta poate fi stabilit prin elemente obiective şi posibil a fi verificate de către terţi. În consecinţă, pentru stabilirea jurisdicţiei competente se impune determinarea locului efectiv în care se situează centrul intereselor principale ale debitorului sau sediul său.

Art. 3 din regulament, intitulat „Competenţa internaţională”, în alin. (1) prevede următoarele:

„(1) Competenţa de a deschide procedura de insolvenţă (denumită, în continuare, «procedura principală de insolvenţă») revine instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale este locul în care debitorul îşi administrează în mod obişnuit interesele şi care este verificabil de către terţi.

 În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Această prezumţie se aplică doar dacă sediul social nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvenţă.”

Observăm din textul citat că legiuitorul european a reglementat competenţa în funcţie de centrul principalelor interese ale debitorului, definită complex şi de multe ori dificil de determinat. Din acest motiv s-au instituit şi prezumţii relative, care pot fi însă răsturnate prin probe.

În jurisprudenţa CJUE s-a arătat că, în ipoteza în care organele de conducere şi de control ale unei societăţi se află la locul sediului social, iar deciziile de administrare a activităţii se iau în acest loc, de o manieră verificabilă de către terţi, prezumţia că COMI este la sediul social nu poate fi răsturnată.

Această prezumţie instituită în favoarea sediului statutar are anumite avantaje: sediul este publicat într-un registru (de exemplu, registrul comerţului) şi poate fi cu uşurinţă cunoscut de persoanele interesate.

În ambele cazuri, debitorii erau societăţi cu sediul înregistrat la O.R.C. Braşov. S-a impus analizarea posibilităţii răsturnării prezumţiei că COMI este la sediul social.

În primul caz, judecătorul a constatat că debitoarea are sediul în P., judeţul Braşov, că aici îşi administrează din anul 2012 afacerea, că facturile sunt emise cu datele acestui sediu, că hotărârile A.G.A. sunt luate în P. şi depuse la O.R.C. Braşov. Deşi asociatul, administratorul este cetăţean spaniol şi societatea are contracte cu parteneri spanioli, nu s-a răsturnat prezumţia că COMI este la sediul social. Deciziile de administrare a afacerii se iau la acest loc şi partenerii contractuali ştiu acest lucru.

În situaţia societăţii debitoare în care asociatul unic este D.M.E. SPA, societate italiană cu sediul în Italia, şi unde deciziile importante se luau în Italia şi pentru activitatea din România, problema determinării COMI este complexă. Prima instanţă nu a avut în vedere elementele de extraneitate, iar în apel s-a luat act de renunţarea la cerere. În motivare se face trimitere la hotărâri ale instanţelor italiene, fără a se analiza situaţia concretă a debitorului.

Astfel, considerăm că atunci când conducerea societăţii nu se află la sediul social, prezumţia poate fi răsturnată, dar numai după o apreciere globală a tuturor elementelor relevante cu privire la centrul efectiv de conducere şi control al societăţii, locul exercitării activităţilor economice şi posibilitatea verificării şi cunoaşterii de către terţi a acestei situaţii^[13].

Se impune punerea accentului pe criteriul previzibilităţii cu privire la COMI pentru creditori. Trebuie respectat de asemenea şi principiul securităţii juridice.

Subliniem că de modul de stabilire a COMI depind atât jurisdicţia competentă, cât şi, ulterior, legea aplicabilă procedurii.

Într-adevăr, din datele existente la dosar, inclusiv din hotărârile instanţei italiene, Tribunalul din Udine, reiese că locul în care debitoarea D.M.E. SRL îşi administrează în mod obişnuit interesele şi care este cunoscut de către terţi este în Italia, deşi are un sediu pe teritoriul României.

Raportat la situaţia de fapt din cea de-a doua speţă, menţionăm şi dispoziţiile din alin. (2)-(4) ale art. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848^[14], prin care s-a prevăzut posibilitatea deschiderii unei proceduri particulare teritoriale de către instanţele unui stat membru, altele decât instanţa centrului principalelor interese ale debitorului.
O astfel de procedură poate fi deschisă înaintea procedurii principale, dar cu îndeplinirea anu­mitor cerinţe, ori după declanşarea procedurii principale în statul membru în care se situează COMI, dar, în această situaţie, procedura de insolvenţă este o procedură secundară.

În speţa prezentată, nu s-au analizat aceste aspecte.

4. Concluzii

Ca urmare a analizei anterioare, reţinem că Regulamentul (UE) nr. 2015/848 conferă o competenţă exclusivă instanţelor din statul membru UE, pe teritoriul căruia debitorul are centrul intereselor sale principale, în vederea deschiderii unei proceduri principale de insolvenţă. Menţionăm în acest sens şi jurisprudenţa CJUE în materie, respectiv: Hotărârea din 15 decembrie 2011, Rastelli Davide şi C., C‑191/10, EU:C:2011:838, pct. 27, şi Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, pct. 23^[15]. Definiţia dată centrului principalelor interese ale debitorului valorifică această jurisprudenţă.

Prin art. 4 din Regulament se instituie obligativitatea examinării din oficiu a competenţei. Prin urmare, revine instanţei dintr‑un stat membru UE, care a fost sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvenţă, obligaţia de a verifica din oficiu dacă este competentă şi, în acest scop, să analizeze, în baza probelor de la dosar, dacă centrul intereselor principale ale debitorului, în sensul art. 3 din Regulament, se află în acest stat membru.

Prevederea concordă cu cea din legea naţională. Conform art. 1.071 C. pr. civ., instanţa română sesizată trebuie să-şi verifice din oficiu competenţa sa internaţională.

Precizăm că Regulamentul 2015/848 este direct aplicabil în toate statele membre ale Uniunii Europene, deci şi în România, iar prin acesta se stabilesc norme de drept internaţional privat, prin care se determină instanţa competentă a fi cea din statul membru UE, pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. COMI este locul în care debitorul îşi administrează în mod obişnuit interesele şi care este verificabil de către terţi. Este instituită o prezumţie relativă în favoarea sediului statutar.

Dispoziţiile din regulament stabilesc numai competenţa internaţională, desemnând statul membru ale cărui instanţe pot deschide proceduri de insolvenţă.

Dacă, în urma verificărilor, instanţa din România este competentă să deschidă procedura de insolvenţă împotriva debitorului, competenţa materială, teritorială şi funcţională se stabileşte conform dreptului intern.

Importanţa determinării centrului principalelor interese ale debitorului, o operaţiune complexă, aşa cum am arătat anterior, derivă şi din consecinţele ce decurg. Procedura principală de insolvenţă se deschide în statul membru al Uniunii Europene, pe teritoriul căruia se află acesta. Se stabileşte deci în funcţie de COMI instanţa competentă.

Ulterior, legea aplicabilă procedurii de insolvenţă este legea naţională a statului membru, pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura. Această lege determină condiţiile pentru deschi­derea, desfăşurarea şi închiderea procedurii.

În ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii de deschidere a unei proceduri de insolvenţă, aceasta operează de drept în temeiul regulamentului. Astfel, conform art. 19 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848: „orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recu­noscută în toate celelalte state membre din momentul în care îşi produce efectele în statul de deschidere”.