Infracţiunile de evaziune fiscală şi spălarea banilor. Analizarea împrejurărilor de fapt şi probelor administrate în cauză (NCPP, NCP, L. nr. 656/2002)

5 nov. 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 534

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 158/RC/2019

NCPP: art. 275 alin. (2), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7; VCP: art. 290; L. nr. 656/2002: art. 29 alin. (1) lit. c)

GALA LADY LAWYER, ediția a VI-a

Prioritar, Înalta Curte are în vedere că recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului”. (Decizia nr. 350/RC/2015 – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte observă că, în ansamblul lor, argumentele dezvoltate în cererea de recurs în casație privind situația de fapt reținută în sarcina inculpatului A. și condamnarea sa pentru infracțiunile de evaziune fiscală și spălarea banilor sunt similare criticilor susținute de către acesta și în fața instanței de apel, instanță care le-a analizat în raport de probele administrate în cauză și le-a apreciat ca netemeinice, apelul declarat de inculpat fiind admis în ceea ce privește greșita condamnare pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969).

Pornind de la aceste aspecte, deși recurentul inculpat A. și-a întemeiat cererea de recurs pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cuprinsul cererii se circumscriu, în cea mai mare parte, exclusiv analizării împrejurărilor de fapt și probelor administrate în cauză care, în opinia inculpatului, nu au fost interpretate de către instanța de fond și cea de apel în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile; or, față de specificul căii extraordinare de atac a recursului în casație, nu se impun a fi analizate acele motive de recurs prin care inculpatul tinde, în concret, la reaprecierea situației de fapt și a materialului probator în scopul reevaluării temeiniciei soluției atacate, întrucât ar însemna ca, într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, să se rejudece pentru a treia oară o cauză, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel, situație nepermisă de lege.

Referitor la invocarea Deciziei nr. 418/2018 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 625 din 19 iulie 2018), Înalta Curte constată că, prin decizia indicată, instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 16/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea, sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor; subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile; infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existenta unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile.

În considerentele deciziei invocate, Curtea Constituțională a reținut că primele două modalități normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 pot fi săvârșite de același subiect activ sau de un subiect activ diferit de cel al infracțiunii predicat (paragraful 26).

„Spre deosebire de acestea, dobândirea sau deținerea, ce constituie două dintre modalitățile alternative ale elementului material al infracțiunii de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, sunt, în realitate, situații de fapt rezultate, în mod inevitabil, din comiterea infracțiunii din care provin bunurile dobândite sau deținute, și nu acțiuni separate, de sine stătătoare, care să poată fi săvârșite de autorul infracțiunii predicat la un moment ulterior consumării acesteia, pe baza unei rezoluții infracționale distincte” (paragraful 27).

Referitor la a treia modalitate alternativă a elementului material al infracțiunii de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, respectiv folosirea de bunuri cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni, în paragraful 28, Curtea Constituțională a statuat că, „simpla folosire a bunurilor rezultate din comiterea unei infracțiuni de către subiectul activ al infracțiunii săvârșite nu corespunde de plano scopului avut în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de a disimula proveniența bunurilor obținute din infracțiuni. Dacă însă această “folosire” a bunurilor presupune activități de schimbare sau transfer al bunurilor în scopul ascunderii sau disimulării originii lor ilicite, atunci se realizează elementele de tipicitate ale variantelor normative de la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002”.

În contextul celor expuse, Înalta Curte constată că, procesul de spălare a banilor urmărit de inculpați s-a realizat în trei etape care au cuprins totalitatea tranzacțiilor succesive efectuate după cum urmează: plasarea – a reprezentat separarea sumei infracționale rezultate din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (prin creșterea nejustificată a cheltuielilor, constând în evidențierea în actele contabile și în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale), respectiv sumele înscrise pe facturile decontate prin transfer bancar (diminuată de comisioanele bancare), în vederea efectuării în continuare a transferurilor succesive a sumei supuse procesului de spălare; stratificarea – a reprezentat procesul de mișcare a sumei reprezentând valoarea facturilor fiscale din conturile SC D. SRL, spre conturile bancare ale societăților implicate în cauză, respectiv SC C. SRL și SC DDD C. SRL și implicit, separarea veniturilor de sursa lor prin crearea rulajelor în cont; integrarea – a urmărit furnizarea unei aparente legalități privind sumele virate de SC D. SRL spre conturile bancare ale societăților implicate în cauză prin întocmirea documentelor justificative privind respectivele sume încasate (contracte de prestări servicii și facturi aferente acestora, în realitate nefiind prestate aceste servicii), și în final, încheierea procesului de spălare a banilor, prin revenirea sumelor spălate în posesia inculpaților, prin ridicarea în numerar din conturile bancare ale societăților implicate, precum și de la dispozitivele ATM.

În condițiile în care inculpatul A. contestă participarea sa la activitățile de ridicare de numerar din bancă realizate de coinculpatul L., precum și implicarea sa în vreun circuit financiar ulterior, deși cele reflectate de probele administrate sunt în sensul că SC D. SRL administrată de recurentul inculpat A. constituia un pion principal în cadrul circuitelor financiare descrise în rechizitoriu, prin transferul fondurilor încasate urmate de retragerea în numerar (cu restituirea către inculpatul A. a banilor retrași din conturile societăților, conform declarațiilor coinculpatului L.) urmărindu-se ruperea fluxului documentelor care puteau duce la identificarea originii banilor folosiți în cadrul circuitului, Înalta Curte apreciază că, și în această situație, criticile vizează reevaluarea materialului probator și reanalizarea situației de fapt avută în vedere de instanța de apel; practic, urmărind reconfigurarea elementelor de tipicitate a infracțiunii de spălarea banilor reținută în sarcina sa, astfel încât să se plieze pe cele statuate prin Decizia nr. 418/2018 a Curții Constituționale referitor la subiectul activ al infracțiunii, recurentul inculpat invocă o situație de fapt diferită de cea constatată de instanțele de fond și apel. Ca atare, susținerile apărării sub acest aspect nu pot fi primite de către Înalta Curte.

De altfel, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea spălării banilor în toate cele trei variante normative, astfel încât decizia menționată este lipsită de relevanță în prezenta cauză, câtă vreme vizează neconstituționalitatea exclusiv a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

În privința criticilor recurentului inculpat circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 în varianta anterioară modificării din 2013, ceea ce impunea aplicarea doar a unei sancțiuni administrative întrucât a achitat în cursul urmăririi penale suma de 100.000 RON, Înalta Curte are în vedere că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării în cazul în care ”s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, sunt incidente în situația în care pedeapsa stabilită sau aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare. Astfel, prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În cauză, instanța de apel a reținut că prejudiciul cauzat este cel stabilit prin raportul de expertiză și suplimentul la expertiză, efectuate în faza de judecată, respectiv în sumă de 287.169 RON. Din această sumă, inculpatul A. a achitat suma de 100.000 RON, potrivit chitanței seria x 181 nr. x din data de 16 martie 2015, rămânând o diferență de 187.169 RON. Totodată, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță nu a acordat și dobânzile legale aferente, potrivit Codului de procedură fiscală. Prin urmare, criticile recurentului inculpat sub aspectul nelegalității pedepsei aplicate nu sunt întemeiate.

În consecință, față de considerentele expuse, nefiind identificat niciun motiv de recurs în casație care să impună restabilirea legalității prin casarea hotărârii definitive pronunțate în speță, hotărâre prin care s-a dezlegat fondul cauzei, statuându-se asupra existenței faptelor penale, a persoanei care le-a săvârșit și a vinovăției acesteia, în conformitate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 915/A din 18 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 156 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunile de evaziune fiscală și spălarea banilor. Analizarea împrejurărilor de fapt și probelor administrate în cauză (NCPP, NCP, L. nr. 656/2002) was last modified: octombrie 26th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter