Infracțiunile de evaziune fiscală și spălare de bani. Recurs respins ca nefondat (NCPP, NCP, L. nr. 39/2003, L. nr. 656/2002, L. nr. 241/2005)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 240/RC/2020

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 418, art. 433, art. 438, art. 448 alin. (1) pct. 1; L. nr. 39/2003: art. 7 alin. (1), (2) și (3); L. nr. 656/2002: art. 29 alin. (1) lit. a); L. nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3); NCP: art. 74 

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, prevăzându-le în art. 438 C. proc. pen.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

Prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și față de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel. De regulă, se consideră că o pedeapsă depășește limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, ca și consecință a reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

În esență, inculpatul a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât i s-au aplicat unele pedepse în cauză în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin nerespectarea principiului non reformatio in pejus, de către instanța de apel, în absența apelurilor parchetului sau al părții civile, ANAF.

Totodată, inculpatul a arătat că instanța de apel a avut în vedere alte acte materiale de evaziune fiscală decât cele reținute în rechizitoriu și de către instanța de fond și procedând la schimbarea încadrării juridice fără a pune în discuția părților acest aspect, a dispus în mod nelegal condamnarea sa la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Raportat la soluția pronunțată de Curtea de Apel București, de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 39/2003, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și de condamnare pentru săvârșirea celorlalte două infracțiuni prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, i s-a creat o situație juridică mai grea, aplicându-se o pedeapsa rezultantă în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că prin înlăturarea condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, pedeapsa aplicată trebuia să se încadreze în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea de spălare de bani.

În final, a solicitat în principal achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respingerea acțiunii civile și pronunțarea unei soluții de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu reținerea circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 din C. pen., iar în subsidiar a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București cu privire la infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 418 din C. proc. pen. privind neagravarea situației în propriul apel, nu sunt incidente în cauză întrucât, Curtea de Apel București a soluționat apelurile formulate, atât de inculpat, cât și de DIICOT – Structura Centrală, cel din urmă și cu privire la inculpat (care a vizat majorarea pedepselor aplicate în cauza).

Prevederile art. 418 alin. (2) din C. proc. pen. arată că doar în cazul apelului declarant de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acestuia.

Cu privire la situația de fapt reținută de Curte de Apel București, aceasta a fost analizată, fără a fi schimbată încadrarea juridică, așa cum prezintă inculpatul, arătându-se că, atât în rechizitoriu, cât și în sentința penală de fond este descrisă contribuția inculpatului.

Activitatea infracțională din perspectiva infracțiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea 245/2005,constă în aceea că:împreuna cu F., în calitate de administrator în fapt al L. SRL, a înregistrat în evidentele contabile ale societății cheltuieli aferente unor operațiuni comerciale fictive; în calitate de administrator în fapt al L. SRL a înlesnit înregistrarea de cheltuieli aferente unor operațiuni comerciale nereale la nivelul SC P. prin emiterea unor facturi fiscale fictive către această societate; a înlesnit înregistrarea de cheltuieli aferente unor operațiuni comerciale fictive la nivelul S. SRL, J. SRL, K. SRL, B. SRL, prin facilitarea demersurilor la Oficiul Registrului Comerțului (identificarea de interpuși, de sedii, înființarea de conturi bancare) pentru înființarea/transferarea/transmiterea părților sociale la aceste societăți în condițiile în care cunoștea ca toate aceste demersuri sunt realizate în vederea sustragerii de la plata obligațiilor fiscale; o parte din actele materiale săvârșite se circumscriu unor acte de complicitate la evaziune fiscală, în sarcina sa fiind reținută o singură infracțiune fiscală sub forma autoratului ca forma de participație penală principală care absoarbe forma de participație penală secundară, complicitatea.

De asemenea, pentru infracțiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, s-a reținut că inculpatul a transferat succesiv sume de bani provenite din evaziune fiscală în conturile celorlalte persoane fizice și juridice implicate în schema infracțională, retrăgând apoi în numerar aceste sume pe care le-a remis către plătitorul inițial în scopul disimulării ilicite a acestora, acte ce se circumscriu infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Așadar, pedepsele aplicate în cauză, de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (limitele pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, fiind închisoarea de la 5 la 11 ani, și respectiv de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare a banilor (limitele de pedeapsa pentru infracțiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/220 fiind închisoarea de 3 la 12 ani) se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Astfel, cum s-a menționat și anterior, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. prevăd că recursul în casație urmărește să supună judecarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în care nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde legii.

În cererea inculpatului se invocă greșita apreciere a situației de fapt în raport cu care este incidentă o altă încadrare juridica, fiind reluate apărări ale recurentului formulate și la instanța de apel, aspecte care nu privesc erori de drept, ci țin de fondul cauzei și nu pot face obiectul unei căi extraordinare de atac.

În ceea ce privește cazul de casare invocat, se observă contradicția dintre menționarea ca temei legal a prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și solicitarea de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (fără să se invoce cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.) și aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel au reținut situația de fapt pe baza probelor administrate, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, în raport cu care pedepsele aplicate se situează între limitele prevăzute de lege.

În egală măsură, în jurisprudența instanței supreme s-a stabilit: „Cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză” (Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, publicată, www.x.ro).

Or, în speță, instanța de recurs în casație, apreciază că nu există nicio nelegalitate cu efect asupra stabilirii pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, pedepsele aplicate în cauză, de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (limitele pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, fiind închisoarea de la 5 la 11 ani, și respectiv de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare a banilor (limitele de pedeapsa pentru infracțiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/220 fiind închisoarea de 3 la 12 ani se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Așadar, față de toate aspectele reținute și în raport cu situația de fapt expusă, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite motivele de recurs în casație invocate de inculpat, având în vedere faptul că instanța de apel, în pronunțarea deciziei recurate, a respectat, atât prevederile speciale cu privire la existența infracțiunilor prin analizarea elementelor constitutive, cât și prevederile referitoare la aplicarea pedepselor.

De asemenea, cu privire la tratamentul sancționator, se reține că instanța de apel a procedat la aplicarea globala (in integrum) a legii penale mai favorabile.

Față de cele ce preced, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1646/A din data de 5 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2014.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați G., J. SRL prin reprezentant legal T., N. SRL – prin mandatar U., C., S. SRL – prin mandatar V., M. SRL prin mandatar W., H. SRL – reprezentant legal X., E., L. SRL – prin mandatar Y., I. SRL – prin mandatar Z., F., D., K. SRL prin mandatar AA. și B. SRL – prin mandatar BB., în sumă de câte 627 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.