Infracțiunile de abuz în serviciu și fals intelectual. Contestație respinsă ca nefondată (NCPP, NCP, VCP, NCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 44/2018

NCPP: art. 25 alin. (3), art. 275 alin. (2), art. 421 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b), art. 595, art. 598 alin. (1) lit. d) și alin. (2); VCP: art. 246; NCP: art. 4, art. 6, art. 297 alin. (1); NCC: art. 902 alin. (1) și art. 881 alin. (1) teza a II-a

În conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (3) C. proc. pen. chiar dacă nu există constituire de parte civilă în cauză, instanța este obligată să se pronunțe și cu privire le desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Argumentele judecătorului fondului că deși nu se poate reține din probele administrate că în cele două acte oficiale, întocmite de notarul public A., nu au fost menționate împrejurări de natură a afecta conținutul actului și a genera efecte de drept, nu pot fi reținute de către Înalta Curte.

Astfel, având în vedere că instanța de control judiciar a apreciat asupra existenței vinovăției inculpatei cu privire la comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual (2 fapte) în legătură cu încheierea/autentificarea contractului de vânzare cumpărare din 12 august 2011 și a încheierii de completare a contractului susmenționat, autentificată de inculpata A., în calitate de notar public, din 5 septembrie 2011, se constată că, se impune anularea celor două înscrisuri, acte oficiale întocmite de inculpată, pentru a nu produce efecte juridice pe viitor, prin urmare, va menține dispozițiile sentinței sub acest aspect.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 132 din 22 septembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția penală, și pentru cauze cu minori și de familie, și a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva aceleiași sentințe, pe care a desființat-o, în parte, dispunând condamnarea inculpatei A. sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. (1968) și art. 289 C. pen. anterior (2 fapte), pentru considerentele expuse în cuprinsul deciziei.

Împotriva sentinței penale nr. 132 din data de 22 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 171/A din data de 13 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul disp. art. 595 C. proc. pen., art. 598 alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. proc. pen., coroborat cu art. 4 C. pen., a formulat contestație la executare condamnata A. pentru motivele scrise, filele 3 – 8, susținute cu ocazia dezbaterile de către avocatul ales, astfel cum sunt consemnate în partea introductivă a prezentei.

Contestatoarea a solicitat desființarea hotărârii de condamnare susținând, în esență, că în cauză este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, dat fiind faptul că la baza condamnării sale au fost avute în vedere dispozițiile cuprinse în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, ce impun notarului public obligația de a solicita un extras de carte funciară, în privința căreia s-a conformat, precum și dispozițiile cuprinse în cap. IV pct. 1 teza a II-a din Protocolul de colaborare nr. 429312/1404 din 26 aprilie 2010 încheiat între E. și S. cu referire la modul de efectuare a operațiunilor de publicitate imobiliară potrivit cărora, autentificarea actelor prin care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting drepturile reale imobiliare se va face numai după obținerea de carte funciară pentru autentificare, sau după caz, a certificatului de sarcini și a documentației cadastrale, aceste din urmă norme neîndeplinind cerința impusă prin decizia de neconstituționalitate, astfel că, intervenind dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 din V.C.P., se impune achitarea, cu înlăturarea tuturor consecințelor, decăderilor și interdicțiilor ce derivă din această condamnare.

Curtea, examinând contestația la executare formulată de condamnata A., în raport de susținerile formulate, pe baza actelor și lucrărilor aflate în Dosarul nr. x/42/2013, atașat prezentei, și a dispozițiilor legale incidente constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 595 C. proc. pen. „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea (…), instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen.”

Potrivit art. 4 C. pen., cu denumirea marginală „ Aplicarea legii penale de dezincriminare”, „legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță pronunțată în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

În cauză, contestatoarea A. a solicitat desființarea sentinței de condamnare dispusă prin sentința penală nr. 132 din data de 22 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 171/A din data de 13 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Prealabil, Curtea a constatat că deși prin cererea formulată cât și cu ocazia dezbaterilor, contestatoarea, prin avocat ales, a invocat ca temei de drept atât dispozițiile cuprinse în art. 595 C. proc. pen., cât și pe cele din art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., ambele prin raportare la art. 4 C. pen., având în vedere motivele invocate, respectiv intervenirea unei legi de dezincriminare ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, conchide că fundamentul cererii este reprezentat de dispozițiile cuprinse în art. 595 C. proc. pen. rap. la art. 4 C. pen. iar nu cele din art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., motivul invocat neputând fi circumscris nici-unuia dintre cazurile expres menționate în acesta.

Verificând contestația din această perspectivă, raportat la probatoriul administrat în cauză și cele statuate de instanța de control constituțional prin decizia invocată, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată și o respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

După cum s-a arătat anterior, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

La adoptarea acestei decizii s-a reținut în esență că principiul legalității incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar, supunându-se sancțiunii penale, deci comportamentul interzis trebuie impus de legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență).

Așa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului.

Instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării. Decizia menționată reține că atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei, în același sens, fiind și Decizia nr. 18/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa cum s-a reținut în considerentele deciziei instanței supreme, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea „ poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare, ipoteze în care constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Având în vedere considerentele reținute de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 rezultă că neîndeplinirea acestei exigențe a conduitei inculpatului scoate respectiva conduită din sfera ilicitului penal, și, drept urmare, pentru situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, decizia Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare.

Pornind de la aceste considerații reținute în Decizia nr. 405/2016, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, conform art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea a apreciat că deși contestația formulată de condamnată este admisibilă, întrucât condamnarea definitivă a acesteia a intervenit anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate, pe fondul său, este neîntemeiată și va fi respinsă.

În acest sens, Curtea a avut în vedere, astfel cum rezultă din considerentele avute în vedere de instanța supremă la adoptarea soluției de condamnare a contestatoarei, că acuzația de abuz în serviciu a fost fundamentată pe exercitarea atribuțiilor decurgând din calitatea de notar public a acesteia contrar dispozițiilor cuprinse în art. 54 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, publicată în M. Of. al României nr. 201 din 3 martie 2010, în vigoare la momentul încheierii și autentificării contractului de vânzare cumpărare din 12 august 2011, a dispozițiilor legale care reglementează activitatea notarilor publici, respectiv, cele din art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, vechea reglementare din legea specială, fiind instituită în mod expres și în N.C.C. (art. 902 alin. (1) și art. 881 alin. (1) teza a II-a) din V.C.C., art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoarea la data de 11 august 2011 (abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011), art. 141 pct. 5 din Legea nr. 7/1996 (art. 19 pct. 1. B lit. b) din Legea nr. 7/1996, republicată) și art. 142 pct. 2 din aceiași lege (art. 19 pct. 1.C lit. b) din Legea nr. 7/1996, republicată), pentru argumentele arătate pe larg în cuprinsul deciziei, norme în privința cărora nu se poate pune problema neconformării acestora cu cele statuate prin Decizia nr. 405/2016, fiind vorba de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară, în cazul de față, prin lege.

Împrejurarea că în adoptarea soluției de condamnare au fost reținute și încălcarea altor norme care nu respectă această cerință, respectiv cele cuprinse în cap. IV„ Atribuții ce revin S. și notarilor publici” din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea Protocolului de colaborare încheiat între E. și S. privind modul de efectuare a operațiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, publicat în M. Of. Partea I, text în vigoare din data de 13 aprilie 2011, s-a constatat că aceasta nu este de natură să conducă la o altă concluzie decât cea anterior menționată, atâta timp cât normele în cauză completează legea specială avută în vedere la adoptarea soluției de condamnare, neconstituind singurul temei în acest sens.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, prin norma cuprinsă în art. 54 alin. (1), instituia doar o obligație de diligență din partea notarului public de a solicita un extras de carte funciară, pe care contestatoarea ar fi respectat-o, în timp ce norma din Protocolul de colaborare nr. 429312/1404 din 26 aprilie 2010 încheiat între E. și S. obliga la obținerea extrasului de carte funciară pentru autentificarea contractului de vânzare – cumpărare, se constată că aceasta nu poate fi verificată în cadrul procesual de față, fiind o apărare de fond, avută în vedere de instanțe cu ocazia judecării cauzei și înlăturată de instanța supremă prin adoptarea unei soluții contrare celei de la prima instanță.

Raportat la considerentele anterior expuse, Curtea, apreciind că cererea formulată de condamnata A. nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 595 C. proc. pen., rap. la art. 4 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 597 C. proc. pen. a dispus respingerea, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la cheltuieli judiciare către stat potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., reținând culpa procesuală a acesteia.

Împotriva sentinței penale nr. 91 din data de 6 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori, condamnata A. a declarat contestație, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

A susținut că raportat la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, fapta de abuz în serviciu a fost dezincriminată întrucât normele încălcate, respectiv Protocolul dintre S. și E., nu fac parte din legislația primară sau cea secundară.

A arătat că la momentul judecării cauzei nu avea o foarte mare relevanță, din punctul de vedere al apărării, dacă norma încălcată făcea parte din legislația primară sau din legislația secundară, însă motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție arată expressis verbis fapta pentru care a fost condamnată, și anume că s-a întocmit actul de vânzare-cumpărare în lipsa efectivă a extrasului de carte funciară, reținându-se în considerentele hotărârii că acesta a fost într-adevăr solicitat, dar nu a ajuns la notar și totuși vânzarea s-a perfectat. Ori, în aceste condiții, singura atribuție de serviciu încălcată de A. este prevăzută în Protocolul încheiat între S. și E.

Față de cele învederate, a solicitat să se constate că Protocolul nu are caracterul unui act normativ primar, fapta fiind dezincriminată prin decizia Curții Constituționale care a statuat că fapta de abuz în serviciu se poate referi la încălcarea unei atribuții de serviciu care este prevăzută în legislația primară, respectiv lege sau ordonanță.

Examinând contestația formulată în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 595 alin. (1) C. proc. pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procedural prin care poate fi invocată dezincriminarea ca efect a unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare” (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, iar prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen., excepție de neconstituționalitate care viza lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu. Prin ambele decizii s-a realizat o reconfigurare a normei de incriminare și a restrângerii sferei de incidență a normei de incriminare a abuzului în serviciu prin menținerea în sfera ilicitului penal a faptelor care presupun încălcări ale actelor de reglementare primară (legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență).

Totodată, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, se precizează în Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute de norma de incriminare” (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Față de materialul probator existent la dosar, prin Decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că fapta inculpatei A., care în calitate de notar public, a autentificat la data de 12 august 2011 contractul de vânzare cumpărare din 2011, în lipsa extrasului de carte funciară, cu nerespectarea dispozițiilor legale și regulamentare, încălcându-și astfel atribuțiile de serviciu și cauzând vătămarea intereselor legale ale părții vătămate B., ca urmare a transferării dreptului de proprietate asupra unui imobil asupra căreia partea vătămată a notat în cartea funciară interdicția de vânzare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (1968).

Astfel cum rezultă din considerentele avute în vedere de instanța supremă la adoptarea soluției de condamnare a contestatoarei, acuzația de abuz în serviciu a fost fundamentată pe exercitarea atribuțiilor decurgând din calitatea de notar public a inculpatei A., contrar dispozițiilor cuprinse în art. 54 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, publicată în M. Of. al României nr. 201 din 3 martie 2010, în vigoare la momentul încheierii și autentificării contractului de vânzare cumpărare din 12 august 2011, a dispozițiilor legale care reglementează activitatea notarilor publici, respectiv, cele din art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, vechea reglementare din legea specială, fiind instituită în mod expres și în N.C.C. (art. 902 alin. (1) și art. 881 alin. (1) teza a II-a) din V.C.C., art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoarea la data de 11 august 2011 (abrogat prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011), art. 141 pct. 5 din Legea nr. 7/1996 (art. 19 pct. 1. B lit. b) din Legea nr. 7/1996, republicată) și art. 142 pct. 2 din aceiași lege (art. 19 pct. 1.C lit. b) din Legea nr. 7/1996, republicată), pentru argumentele arătate pe larg în cuprinsul deciziei, norme în privința cărora nu se poate pune problema neconformării acestora cu cele statuate prin Decizia nr. 405/2016, fiind vorba de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară, în cazul de față, prin lege.

Împrejurarea că în adoptarea soluției de condamnare au fost reținute și încălcarea unor norme cuprinse în cap. IV„ Atribuții ce revin S. și notarilor publici” din Ordinul nr. 309/2010 pentru aprobarea Protocolului de colaborare încheiat între E. și S. privind modul de efectuare a operațiunilor de publicitate imobiliară, în aplicarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, publicat în M. Of. Partea I, text în vigoare din data de 13 aprilie 2011, s-a reținut în mod corect că aceasta nu este de natură să conducă la o altă concluzie, atâta timp cât normele în cauză completează legea specială avută în vedere la adoptarea soluției de condamnare, neconstituind singurul temei în acest sens.

Raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că dispozițiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale nu operează în cauza de față, aceasta echivalând cu o lege de dezincriminare doar în situația în care acuzația de abuz în serviciu nu vizează încălcarea unor norme cu putere de lege.

Or, în cauza de față s-a constatat că au fost încălcate dispoziții care aparțin legislației primare.

Față de cele menționate, Înalta Curte constată că cererea de contestație formulată de condamnata A. împotriva sentinței penale nr. 91 din data de 6 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori, este nefondată urmând ca în baza art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respinsă.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată contestatoarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.