Infracțiuni privind abuzul în serviciu contra intereselor publice. Recurs în casație respins ca nefondat (NCPP, VCP, NCP, Legea nr. 22/1969)

31 mai 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 202

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 266/RC/2018

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 276 alin. (6), art. 438 alin. (1), art. 448 alin. (1) pct. 1; VCP: art. 41 alin. (2), art. 42, art. 215^1 alin. (1), art. 248 alin. (1), art. 289 alin. (1), art. 291 alin. (1) teza I; NCP: art. 5; Legea nr. 22/1969: art. 1 alin. (1)

Biblioteca Universul Juridic Sintact

Inculpata și-a întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Totodată, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpaților li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-au putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Înalta Curte constată că inculpata A. critică decizia instanței de apel, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., atât cu privire la legalitatea cât și cu privire la temeinicia acesteia. Or, criticile privind greșita reținere a situației de fapt de către instanțele de fond, cu referire la faptul dacă au fost sau nu falsificate anumite documente, la realitatea unora dintre actele reținute ca fiind falsificate de către inculpată, la autorul faptei, la insuficiența probelor sau la determinarea incorectă a prejudiciului, vizează elemente de temeinicie, ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

În ceea ce privește legalitatea hotărârii recurate, se observă că, pe lângă lipsa unora dintre elementele constitutive ale infracțiunilor de delapidare prev. de art. 215^1 alin. (1) din C. pen. din 1969, fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 și uz de fals art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., inculpata reclamă modalitatea în care Judecătoria Gherla, prin încheierea din data de 19 decembrie 2016, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei ce formează obiectul condamnării pentru infracțiunea de delapidare, din infracțiunea de „abuz în serviciu contra intereselor publice”, prev. de art. 248 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 din C. pen. din 1969 în infracțiunea de delapidare prev. de art. 215^1 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 371 din C. proc. pen., privind limitarea judecății le faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței, precum și dreptul său la un proces echitabil și la egalitatea armelor, prezumția de nevinovăție și principiul aplicării legii penale mai favorabile, motive de nelegalitate ce nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Referitor la prevederea în legea penală a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, Înalta Curte constată că inculpata A. a fost condamnată pentru săvârșirea, în formă continuată, a trei infracțiuni: delapidare prev. de art. 215^1 alin. (1) din C. pen. din 1969, fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 și uz de fals art. 291 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen.

Atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut că:

– fapta inculpatei A., care având calitatea de funcționar public la Primăria Bonțida, cu atribuții de gestiune pe care le-a exercitat în fapt până la data de 16 aprilie 2010, când a dobândit de drept calitatea de „referent contabilitate”, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat în perioada noiembrie 2009 – noiembrie 2011, a însușit din gestiune suma totală de 26.808 RON, iar în perioada 29 august 2011 – 10 noiembrie 2011, în mod repetat, a decontat contravaloarea unor servicii hoteliere și de transport care nu aveau nici o legătură cu sarcinile sale de serviciu, cauzând un prejudiciu în valoare totală de 2.966,10 RON întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „delapidare”, prevăzută de art. 215^1 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5, din C. pen.

– fapta inculpatei A., care, în calitate de funcționar public la Primăria Bonțida, în perioada noiembrie 2009 – noiembrie 2011, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat a atestat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului cu prilejul întocmirii a 2 ordine de plată și a 16 state de virament, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „fals intelectual”, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

– fapta inculpatei A., care, în perioada noiembrie 2009 – noiembrie 2011, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, a folosit ordinele de plată și statele de virament falsificate menționate la alineatul anterior, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „uz de fals”, prevăzută de art. 291 teza I din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și 42 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Referitor la infracțiunea de delapidare, inculpata A. a susținut că fapta pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, în sensul că aceasta nu a avut calitatea de gestionar sau administrator pe care trebuie să o dețină subiectul activ al acestei infracțiuni și faptul că lipsesc elementele laturii obiective a infracțiunii, respectiv elementul material și legătura de cauzalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 215^1 alin. (1) din C. pen. anterior are următorul conținut: însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Din conținutul legal al infracțiunii reiese că autor al infracțiunii de delapidare poate fi numai un funcționar care gestionează sau administrează bunurile unei persoane, prin urmare subiectul activ este calificat prin dubla calitate de funcționar public și de gestionar sau administrator al unor bunuri aparținând unei persoane.

Instanța de apel a reținut că inculpata A. a săvârșit fapta în calitatea sa de funcționar public la Primăria Bonțida, cu atribuții de gestiune, în timp ce recurenta-inculpată susține că nu deținea calitatea de gestionar în perioada noiembrie 2009 – noiembrie 2011. Aceasta nu a contestat calitatea sa de funcționar public la Primăria Bonțida și nici faptul că, începând cu data de 1 octombrie 2009, a îndeplinit, în fapt, funcția de contabil, iar din data de 16 aprilie 2010 a fost numită în funcția de referent de contabilitate.

Este gestionar, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, acel angajat al unei persoane juridice care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia.

Sunt considerate bunuri, potrivit art. 1 alin. (2) din același act normativ, bunurile materiale, mijloacele bănești sau orice alte valori.

Este subiect activ al infracțiunii de delapidare și un funcționar de fapt, respectiv persoana care îndeplinește, în fapt, atribuțiile principale de serviciu ale unui gestionar de drept.

În sensul legii penale, este administrator funcționarul care are ca atribuții de serviciu încheierea de acte de dispoziție cu privire la bunurile persoanei juridice sau de a administra aceste bunuri.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, sub un prim aspect, că instanța de apel a constatat că inculpata avea atribuții de gestionare a bunurilor Primăriei Bonțida, respectiv acesta deținea calitatea de contabil, împrejurare față de care îndeplinește condițiile cerute de lege (dubla calitate de funcționar public și gestionar) subiectului activ al infracțiunii de delapidare. Totodată, subliniază că o analiză a probelor care au condus la această concluzie nu este admisibilă în calea de atac a recursului în casație, limitată doar la probleme de drept, întrucât ar avea drept consecință modificarea situației de fapt reținută în apel. De altfel, este de necontestat faptul că, în calitate de contabil, inculpata avea și atribuții de întocmire a instrumentelor de plată a cheltuielilor efectuate pe seama bugetului comunei Bonțida, având gestiunea banilor acestei instituții, chiar dacă nu avea atribuții de angajare, lichidare și ordonanțare a cheltuielilor – date în sarcina primarului – în condițiile în care aceste activități se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv propriu, pe care inculpata o acordă din 2 decembrie 2010, iar plata acestora se realizează de către contabil. De altfel, în lipsa atribuțiilor de gestiune, inculpata nici nu ar fi putut angaja primăria în efectuarea plăților ce îi sunt imputate a fi fost efectuate în folosul său, așa cum s-a stabilit de către instanța de apel.

Prin urmare, Înalta Curte constată că inculpata și-a însușit fondurile bănești ale Primăriei Bonțida, la care era angajată, atât din calitatea de funcționar public, cât și din aceea de gestionar de fapt și/sau de drept, fapt pentru care îndeplinește condițiile cerute de lege subiectului activ al infracțiunii de delapidare.

Cu privire la elementul material al infracțiunii de delapidare, instanța de apel a reținut, dintre cele trei modalități reglementate, respectiv însușirea, folosirea sau traficarea, însușirea din gestiune a sumei totale de 26.808 RON, precum și „decontarea” unor servicii hoteliere și de transport care nu aveau nicio legătură cu sarcinile sale de serviciu.

Însușirea presupune o acțiune ilicită de scoatere din posesia sau detenția unității la care lucrează autorul a unor sume de bani, valori sau alte bunuri gestionate sau administrate de acesta și trecerea lor în stăpânirea sa, astfel încât să poată dispune de ele ca de propriile bunuri. Scoaterea banilor valorilor sau bunurilor din sfera patrimonială a unei persoane juridice se poate realiza fie prin acte materiale directe, nemijlocite asupra acestora, fie prin acte de dispoziție ce se manifestă indirect asupra acestora. În speță, așa cum rezultă din considerentele deciziei contestate, s-a reținut faptul că însușirea banilor s-a realizat indirect, prin consemnarea unor obligații de plată nereale în cuprinsul a 2 ordine de plată și a 16 state de virament, precum și prin decontarea de către inculpată a unor servicii hoteliere și de transport care nu au legătură cu atribuțiile sale de serviciu, fiind prestate în interesul său personal, acțiuni ce corespund elementului material al infracțiunii de delapidare. De altfel, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, argumentele inculpatei privesc faptul că nu avea atribuții de serviciu care să angajeze legal Primăria Bonțida în plata sumelor de bani ce i se impută, deși acțiunea ilicită ce formează obiectul acuzației este modalitatea în care a acționat în calitate de gestionar, prin falsificarea unor documente care aveau aptitudinea de a afecta patrimoniul Primăriei Bonțida, pe care le întocmea, le aviza, le manipula și le transmitea către C. S.A. în vederea efectuării plăților.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre acțiunea de însușire și prejudiciu, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că prejudiciul a fost cauzat tocmai de acțiunile ilicite ale inculpatei, fapt pentru care nu se poate reține lipsa acesteia.

Referitor la infracțiunea de fals intelectual, inculpata A. a susținut că fapta pentru care a fost condamnată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, întrucât s-a reținut că ștatele de plată și virament au fost falsificate ulterior întocmirii acestora.

Este adevărat că, pentru a fi în prezența infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 din C. pen. anterior, acțiunea de falsificare trebuie să fie concomitentă cu cea a întocmirii înscrisului, numai că instanța de apel nu a poziționat temporal momentul falsificării documentelor ulterior întocmirii acestora, așa cum susține apărarea. Dimpotrivă, la fila 13 a deciziei recurate, unde se redă sintetic situația de fapt reținută de către instanța de fond și menținută de către cea de apel și la fila 16, unde este explicat, pe larg, modul de operare al inculpatei în însușirea unor sume de bani necuvenite, se menționează că documentele au fost falsificate cu prilejul întocmirii acestora, în virtutea atribuțiilor de serviciu aferente funcției de contabil deținute de către inculpată, prin redactarea mai multor exemplare, unele cu conținut real, ce erau păstrate la primărie, altele cu conținut falsificat, ce erau transmise unității bancare.

În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii, se constată că acesta este reprezentat de ștatele și viramentele de plată, documente oficiale în accepțiunea art. 150 alin. (2) din C. pen. anterior, având în vedere că emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 (instituție publică) și aparține unei asemenea unități, argumentele apărării privind faptul că acestea nu reprezintă documente justificative ce nu pot angaja bugetul public local neavând relevanță sub aspectul reținerii acestei infracțiuni, ci al celei de uz de fals, pentru care aptitudinea înscrisului falsificat folosit de a produce consecințe juridice reprezintă o cerință esențială. Lipsa acesteia și, pe cale de consecință, a elementului material al infracțiunii de uz de fals prevăzute de art. 291 din C. pen. anterior, nu a fost reclamată de către recurenta-inculpată, însă criticile dezvoltate în scris și oral conduc spre o astfel de concluzie, motiv pentru care Înalta Curte, analizând cauza și sub acest aspect, constată că aptitudinea documentelor falsificate de a produce consecințe juridice reiese din înseși împrejurarea că acestea au fost apte a determina efectuarea unor plăți nedatorate din contul Primăriei Bonțida.

Referitor la susținerea inculpatei că nu ar fi cunoscut caracterul fals al înscrisurilor folosite, Înalta Curte reține că această apărare este nefondată, fiind evident că, fiind condamnată tocmai pentru falsificarea acestor înscrisuri, este evident că s-a pornit de la ideea că aceasta cunoștea că anumite mențiuni din cuprinsul lor nu corespund realității. În ceea ce privește lipsa probelor privind autorul falsului sau falsitatea înscrisurilor, Înalta Curte precizează că a subliniat anterior că astfel de critici nu pot face obiectul recursului în casație.

Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) din C. proc. pen. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., precum și Ordinul de plată nr. 599 din 7 septembrie 2018 emis de Comuna Bonțida privind onorariul de avocat achitat de intimata – parte civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiuni privind abuzul în serviciu contra intereselor publice. Recurs în casație respins ca nefondat (NCPP, VCP, NCP, Legea nr. 22/1969) was last modified: mai 28th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter