Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale

28 oct. 2024
Vizualizari: 208
  • Constituţia României: art. 1 alin. (4)
  • Constituția României: art. 15 alin. (2)
  • Legea nr. 78/2000: art. 18^1 alin. (1)
  • NCP: art. 154
  • NCP: art. 155 alin. (1)
  • NCP: art. 3
  • NCP: art. 5
  • NCPP: art. 438 alin. (1)
  • NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
  • NCPP: art. 477

Prin sentința penală nr. 610/PI din 13.12.2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2020, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și a Deciziilor nr. 297 din 26.04.2018 și 358 din 26.05.2022 ale Curții Constituționale, încetarea procesului penal împotriva inculpaților: A. și S.C. B. S.R.L., CUI x, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 397 C. proc. pen., s-a constatat că partea civilă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) București și-a recuperat integral prejudiciul.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen. și art. 580 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desființarea declarației pe proprie răspundere a solicitantului (F) și declarația privind încadrarea societății B. S.R.L. în categoria întreprinderilor mici și mijlocii (E.10.2), documente inexacte și incomplete.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Timiș a constatat că prin rechizitoriul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție din data de 07.12.2020, emis în dosarul cu nr. x/2016, au fost trimiși în judecată inculpații A. și B. S.R.L., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 450/RC din 7 septembrie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

În speță, recurenta solicită să fie casată decizia instanței de apel, în principal, pentru că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia și să lase neaplicată orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Incidența Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene

În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greșita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronnțate de CCR) și de argumentele prezentate (preeminența dreptului Uniunii față de dreptul intern), se impun câteva precizări:

Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște, pe deplin și fără rezerve, supremația dreptului Uniunii, și, în limitele competențelor legitime, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.

Astfel, instanța supremă urmărește ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunțate, să le asigure eficiența practică, ținând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care face parte din Secțiunea a 41-a „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”.

Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudența sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunțată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanță din România, vizând interpretarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează materia prescripției răspunderii penale, în legătură cu principiile legalității incriminării și pedepsei și regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Înalta Curte de Casați și Justiție reține că, potrivit art. 19 alin. (1) și (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare înțelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între statele naționale și Curte, și că instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul național, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Așadar, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanța de trimitere, necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Raportând datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea făcută de CJUE în Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, se constată că prezintă relevanță, în special, punctele 95-138 din Hotărâre, din secțiunea „obligațiile ce revin instanțelor”. În esență, sunt reamintite principii și orientări din jurisprudența anterioară, cu accent pe:

– obligația de a interpreta reglementările naționale conform dreptului Uninii și de a lăsa neaplicate, la nevoie, dispoziții sau practici naționale contrare acestuia în cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, în principiu, în acord, însă în limitele ce vor fi arătate);

– efectul direct al art. 2 alin. (1) din Convenția PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).

În egală măsură și consecventă jurisprudenței anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligația instanțelor de a verifica dacă, lasând neaplicate decizii sau practici naționale, drepturile fundamentale se mai bucură de protecție, așa cum cere Carta și principiile de bază ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este în acord).

CJUE prezintă, apoi, interpretarea făcută de instanța de trimitere principiilor legalității infracțiunilor și pedepselor și a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile și concluzionează că efectele unei decizii a Curții Constituționale se limitează la perioada ulterioară publicării ei în Monitorul oficial (pct. 122), iar instanțele naționale ar fi obligate „să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.

Din cuprinsul considerentelor Hotărârii CJUE, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că informațiile și explicațiile instanței de trimitere conțin omisiuni și informații neconforme ce influențează, în ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curții Constituționale, a interdicției retroactivării/ultraactivării unei legi penale mai severe, a respectării principiului legalității incriminării și pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).

Informațiile și explicațiile instanței de trimitere neconforme

În procesul de evaluare a conformității normelor cu dreptul Uniunii, folosind informațiile și explicațiile instanței de trimitere, CJUE reține următoarele:

„Contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani” (pct. 122).

Totodată, în același context argumentativ, vorbind despre standardul național de protecție al drepturilor fundamentale și folosind informațiile și interpretările oferite de instanța de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma „În consecință…”] că instanțele naționale nu pot, ca în cazul infracțiunilor de fraudă gravă ce aduc atingere intereselor financare ale Uniunii, să aplice standardul de protecție referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție prin acte de procedură intrvenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale (pct. 124 din Hotărâre).

Înalta Curte constată, astfel, că sub trei aspecte (cel puțin) informațiile și explicațiile instanței de trimitere sunt incomplete sau neconforme:

1) -explicațiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituționalitate în dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotărâre preliminară);

2) -oferirea unei interpretări proprii, izolate și contrară jurisprudenței obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) și CCR prin care neagă natura și regimul juridic al situației analizate, ca fiind o succesiune de legi penale în timp, cu incidența inerentă a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotărâre preliminară);

3) -omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura și regimul normelor care reglementează legalitatea incriminării și pedepselor în dreptul nostru. Pe cale de consecință, Hotărârea CJUE nu se referă la standardul de protecție circumscris interdicției aplicării retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esențiale atât în dreptul Uniunii cât și în jurisprudența CEDO.

În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale, efectele acestora se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul oficial, (facta futura), așa cum a explicat instanța de trimitere, ci și situațiilor juridice pendinte și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).

Rezultă, cu evidență, că o normă juridică care a fost declarată neconstituțională s-a bucurat doar anterior de prezumția de conformitate cu Constituția, ulterior unui astfel de moment, însă, respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la consființirea ultraactivității acesteia, contrar oricărei prevederi legale.

În consecință, orice cauză în care este incidentă o decizie a Curții Constituționale admisă este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. În acest sens, Curtea Constituțională a subliniat că excepția de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, (deci unor situații viitoare ipotetice), întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Având în vedere că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, Curtea a reținut că aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. În aceste condiții, Curtea a mai reținut că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).

Or, din această perspectivă, interpretarea furnizată de către instanța de trimitere cu privire la întinderea duratei neutralizării efectului de întrerupere al actelor de procedură, potrivit interpetării constituționale tradiționale din dreptul intern, și legătura directă a acesteia cu standardul național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale este echivocă și, prin urmare, neconformă.

În al doilea rând, informațiile neconforme oferite de instanța de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunilor penale, activitatea legii penale și a principiilor adiacente, a condus și la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (în continuare, CtEDO).

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp

Art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și art. 1, 2 și 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut atât în dreptul intern, cât și în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe. Conceptul este unul esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rându său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).

Printre efectele anihilării Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consființit disparția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Drept urmare, cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

În jurisprudența CJUE se reține că „acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securității juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

În Cauza C42/17 („Taricco 2”), CJUE a reținut că „principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri”. Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în „Taricco 1”) se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii” (pct 60).

Explicațiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecția drepturilor fundamentale, are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului „nicio pedeapsă fără lege” (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivității legii penale mai severe se aplică atât dispozițiilor care definesc infracțiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât și celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franței, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).

Obligația de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esențial al articolului 7 [din CEDO], și anume previzibilitatea sancțiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, și cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul și colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenție întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceștia au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe” (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, par 70).

Calificarea normelor și a regimului acestora are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor

Înalta Curte de Casație și Justiție a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalității incriminării, consființind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripției răspunderii penale, așa cum este recunoscut, în mod tradițional, în doctrină, jurisprudența Curții Constituționale, sau a instanțelor judecătorești, cu consecințele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Instituția juridică a prescripției răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. și cuprinde totalitatea normelor în dispozițiile art. 153 din C. pen. (prescripția răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripție a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripției penale) și art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripției penale). Așadar, instituția juridică a prescripției penale cuprinde domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta, termenele în care poate interveni și modalitatea de calcul al acestora, întreruperea și suspendarea cursului acestor termene și efectele împlinirii termenului de prescripție, fiind dispoziții de drept material în integralitate.

Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripție de restul elementelor acesteia (celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forțată și nesusținută de argumente juridice, contrară unei jurisprudențe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanța supremă prin Deciza nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripței, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența CtEDO. Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

În privința protecției drepturilor fundamentale, hotărârea face referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton și alții, C-357/19, C-378/19, C-547/19 și C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că „În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată”.

Mai mult, CJUE subliniază că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 și 223).

Dreptul justițiabilului de a putea ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă, a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europene.

Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor (cauza Kafkaris împ. Ciprului, pct. 141).

CtEDO sancționează interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aseasta fiind expresia principiului „nicio pedeapsă fără lege” [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52].

Subliniind importanța ca normele de drept să fie clare și precise, iar aplicarea lor să fie previzibilă, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile, CJUE afirmă că aceste cerințe constituie o expresie specifică a principiului securității juridice (par. 114).

Obligația de a garanta recuperarea eficientă a resurselor proprii ale Uniunii nu poate exonera o instanță de a asigura respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă, atunci când se pune problema unor infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece dispozițiile Cartei nu au o valoare inferioară celei a art. 325 alin. (1) din TFUE (Hotărârea Kolev, punctele 68 și 71, Hotărârea Dzivev, punctul 33, și Hotărârea Euro Box Promotion, punctul 204).

În cauza pendinte, dreptul fundamental este cel prevăzut de art. 49 alin. (1) din Cartă (teză ultimă), care interzice atât ultraactivitatea unei legi care a ieșit din fondul activ și care este mai severă (respectiv aprecierea că sunt incidente cazurile de înterupere a cursului prescripției ulterior datei de 25 iuie 2018 în procesele care nu s-au încheiat), cât și aplicarea retroactivă a unei legi penale mai severe (art. 155 C. pen., în conținutul prev. de O.U.G. nr. 71/2022).

În mod inevitabil, pentru a respecta legalitatea aplicării sancțiunilor penale în procesele în curs, este incidentă instituția legii penale mai favorabile, care este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe.

De altfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile, face parte, de asemenea, din dreptul primar al Uniunii. Curtea de Justiție arată, în jurisprudența sa, că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul și-a schimbat optica „fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracțiuni”. În Hotărârile din 7 august 2018, Clergeau și alții, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti și alții, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25 și din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 și 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre și, în consecință, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanța națională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul național. Astfel, Curtea indică faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

În continuare, trebuie analizat dacă o decizie a Curții Constituționale care consființește neconstituționalitatea totală a unei norme de drept material în materie penală poate fi considerată ca încadrându-se într-o „modificare legislativă”, în sensul dreptului Uniunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de trimitere a comunicat o altă informație neconformă Curții de Justiție.

În paragraful 39 al Hotărârii, Curtea de Justițe a UE reține că „potrivit instanței de trimitere, situația caracterizată prin lipsa unei cauze de întrerupere a termenului de pescripție în materie penală nu rezultă dintr-un act care să reflecte voința legiuitorului (…). Or, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ar fi aplicabil numai în cazul succesiunii în timp a unor legi adoptate de legiuitor”.

Înalta Curte constată că intervenția legiuitorului delegat (Guvernul României) prin O.U.G nr. 71/2022 privind modificarea C. pen., prin care reglementează instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, dând conținut art. 155 alin. (1) C. pen., contrazice flagrant alegațiile instanței de trimitere.

Așa cum a fost menționat anterior, efectul constatării neconstituționalității art. 155 C. pen., este scoaterea definitivă a acestuia din ordinea juridică, ulterior publicării deciziei în Monitorul oficial. Acest fapt echivalează, din punct de vedere material, cu o modificare a legii, caracter consființit prin decizii ale Curții Constituționale. Astfel, instanța de contencios constituțional statuează că odată constatată „lipsa de conformitate cu legea superioară, Constituția, lipsește de efecte juridice actul normativ, sancțiunea aplicată vizând exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului” (pct. 80, Decizia nr. 68/2017 a Curții Constituționale; în același sens, Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, pct. .73 din Deciza nr. 358/2022).

De altfel, această interpretare este conformă și cu jurisprudența CtEDO în care, analizând dacă a fost respectat art. 7 din Convenție, a analizat incidența unei decizii de neconstituționalitate ca și cum ar fi fost o modificare legislativă, deci o „succesiune a legilor în timp” (Hotărârea din 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei (CE:ECHR:2016:0712JUD000892711, par. 41-46).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, indiferent de modalitatea de abordare a acestei problematici de drept, în cauză este inerentă analiza succesiunii de legi penale în timp, în raport de conținutul modificat al art. 155 alin. (1) C. pen., de la momentul intrării în vigoare a noului cod și până în prezent, urmare modificării aduse prin O.U.G. nr. 71/2022.

Drept urmare, indiferent de optica analizată și de soluția împărtășită, dreptul Uniunii protejează, prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanța nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalității incriminării și pedepselor, și nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicția ultraactivității sau retroactivității unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Schimbarea intempestivă a jurisprudenței consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO

În urma pronunțării Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Costituțională, instanțele judecătorești au pronunțat, în mod constant, soluții de încetare a procesului penal acolo unde se împlinise termenul general de prescripție. Așadar, ulterior acestei date, s-a înregistrat o practică judiciară generalizată cu privire la efectul concret al acesteia. De altfel, această practică vine într-o continuitate, fără întrerupere, a jurispudenței naționale privitor la modalitatea de aplicare a legii penale în caz de succesiune de legi penale în timp.

CtEDO sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situația juridică pe care ar crea-o schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților.

Mai mult, anihilarea prevederilor Deciziilor CCR și ÎCCJ numai în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale UE, ar conduce la un arbitrariu fără precedent, ajungându-se în acest fel ca în unele cauze, pentru infracțiuni de altă natură decât cele de fraudă cu fonduri europene dar de aceeași gravitate sau chiar sporită, să se beneficieze de înlăturarea răspunderii penale, deseori în cadrul aceluiași proces, și chiar în cazul aceluiași inculpat, atunci când există o pluralitate de infracțiuni.

Nu se poate vorbi de un risc sistemic de impunitate creat de Deciziile CCR, în condițiile în care legislația națională prevede un termen de prescripție de 8 sau 10 ani, mult peste termenele minime prevăzute de art. 12 din Directiva PIF.

Sancțiunile penale pentru fraudele împtriva intereselor financiare ale UE sunt, fără îndoială, efective și disuasive, ca atare. Este de necontestat că, teoretic, termenele generale de prescripție sunt adecvate în condițiile în care depășesc (spre dublu) termenele propuse de Directiva europeană.

Intervalele de timp de 8 sau 10 ani sunt, chiar și fără raportarea la termenele de prescripție specială, suficiente pentu a asigura echilibrul dintre obligația pe care statul român și-a asumat-o de a combate eficient acțiunile ilicite îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE, pe de o parte, și drepturile persoanei acuzate de comitere a unei astfel de infracțiuni, pe de altă parte.

Este adevărat că dreptul Uniunii impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții legale sau practici naționale, însă nu în orice condiții. Un standard dublu de regim sancționator aplicabil persoanelor care săvârșesc infracțiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să își poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instanțele judecătorești nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie și nici conținut propriu-zis unor noțiuni ca „risc sistemic de impunitate”, sau „fraudă gravă intereselor financiare ale UE”, ori „cauze a căror complexitate impune efetuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorități” dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situație s-ar deschide calea arbitrariului. Instanțele trebuie să se limiteze la conținutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, în corpul Secțiunii a 41-a „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”, din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale. Curtea de la Strasbourg vorbește, în jurisprudența sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece „Justițiabilul trebuie să poată ști, pornind de la formularea dispoziției relevante și, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanțe sau beneficiind de asistență judiciară, ce fapte și omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă riscă pentru acestea” (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79). Or, un astfel de standard ar fi anihilat printr-o interpretare extinsă și imprevizibilă a legii penale în defavoarea acuzatului, ori prin analogie.

Pronunțându-se cu privire la un astfel de potențial comportament din partea judecătorilor, CCR a conchis că „În măsura în care unele instanțe judecătorești lasă neaplicate din oficiu dispoziții naționale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleași reglementări naționale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate al normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică și, implicit, încălcarea principiului statului de drept” (pct. 86 din Deciza nr. 390/2021).

Separația puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească) este, de asemenea, element esențial al statului de drept, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituție. Aceasta implică interdicția pentru oricare dintre cele trei puteri de a intra în domeniul de competență al celeilalte. Instanțele judecătorești nu pot, astfel, exercita atributul de legiuitor pozitiv sau negativ.

ÎCCJ nu a înțeles, de altfel, că dreptul Uniunii ar incuraja astfel de comportamente. Cu atât mai puțin, dreptul Uniunii ar impune anihilarea unor norme din dreptul intern în orice condiții. În Cauza C42/17 („Taricco 2”), Curtea de Justiție ia în considerare opinia instanței de trimitere (din Italia) care afirmă că „nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor” (pct. 50).

Or, este evident că un asemenea risc evidențiat de jurisprudența CJUE se regăsește și în cazul instanței supreme.

Prevederile legii care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, îi limitează atribuțiile exclusiv la identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și adaptarea la faptele jurdice pe care le-a stabilit „fiindu-i interzisă competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” (pct. 44 Decizia CCR nr. 265/2014, în același sens, Decizia nr. 838/2009).

Încălcarea principiului separației puterilor în stat este sancționată de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 68/2017, în cadrul căreia comportamentul neconstituțional a vizat arogarea de către reprezentanții autorității judecătorești a atribuției aparținând puterii legislative, prin depășirea competențelor lor legal recunoscute (pct. 120 din Decizie).

În aceleași coordonate, referindu-se la comportamentul în afara cadrului constituțional, CCR a statuat că interpretarea contra legem făcută de instanțe echivalează cu „a permite judecătorului să legifereze”, ceea ce a fost sancționat drept neconstituțional (pct. 55 Decizia nr. 265/2014).

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, așa cum CJUE evidențiază „atunci când răspunde la întrebări preliminare, revine Curții [de Justiție] obligația de a lua în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective” (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 „Taricco 2”, pct. 24), o primă concluzie care se poate trage este aceea că, în hotărârile preliminare, hotărâtor este cadrul fixat de instanța de trimitere. Această concluzie se desprinde atât din paragraful de mai sus, cât mai ales din parcursul considerentelor Hotărârii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. În privința acesteia, ÎCCJ a identificat și analizat omisiunile și informațiile neconforme furnizate de către instanța de trimitere, cu efect de distorsiune în actul inferențial și, pe cale de consecință, în interpretarea, în ansamblu, a normelor (raționament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).

Cea de-a doua concluzie este că dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să lase neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, și nici dispoziții legale sau practici naționale în orice condiții.

Observând că, deși CJUE vorbește despre posibilitatea de a da dreptului național o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudența unei instanțe superioare, limitează, totuși, această posibilitate la interdicția ca acest lucru să se facă prin interpretări contra legem față de dreptul național (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 și 60), și Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Cea de-a treia concluzie este în sensul că drepturile fundamentale nu pot fi mai puțin importante decât interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul încălcării drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal român și dreptul internațional.

Cea de-a patra concluzie este în sensul că drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de către instanța supremă într-un mod care să restrângă conținutul acestora.

Cea de-a cincea concluzie este în sensul că ÎCCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sancționator persoanelor care săvârșesc infracțiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege și/sau combina legea pe care o preferă în caz de succesiune de legi penale în timp, îi este prohibită judecătorului, Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituțională, interzicând sub sancțiune de neconstituționalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.

Cea de-a șasea concluzie Standardul intern de protecție a drepturilor fundamentale nu periclitează supremația, unitatea și efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezidă în identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudența dezvoltată pe marginea acestora și cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescripție prevăzute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fără raportarea la prescripția specială, cât și prin limitele de pedeapsă a închisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevăzute în Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, în cazul infracțiunilor împotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie să prevadă niveluri de sancțiuni cu „efect de descurajare”, respectiv „norme corespunzătoare referitoare la prescripție necesar combaterii actvităților ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii”, cerințe, pe deplin, satisfăcute.

Cea de-a șaptea concluzie Chiar și în condițiile înlăturării răspunderii penale prin aplicarea prescripției generale, nu se pune problema absolvirii totale de răspundere a inculpaților, în condițiile în care, în toate cazurile, este antrenată răspunderea civilă în scopul recuperării prejudiciilor. Totodată, în astfel de cauze, rămân incidente măsurile de confiscare a instrumentelor și produsului infracțiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectivă din care nu se poate spune că interesul public este neglijat.

Cea de-a opta concluzie Instanța supremă este ținută ca, atunci când soluționează cauze cu incidență în materia combaterii fraudei împotriva intereselor financiare ale UE, să respecte, pe deplin, dreptul Uniunii în toate componentele sale, atât din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cât și a respectării Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioară. De altfel, chiar Directiva PIF subliniază, în partea introductivă care o fundamentează (pct. 28,31), că „efectul de descurajare urmărit prin aplicarea sancțiunilor penale necesită o atenție deosebită în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directivă respectă drepturile fundamentale și principiile consacrate, în special, de Carta DFUE, cu precădere dreptul (…) la un proces echitabil, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor”.

Cea de-a noua concluzie Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că standardul de protecție al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, este, în realitate, și standard de protecție al drepturilor fundamentale în dreptului Uniunii, precum și standard de protecție al CEDO, așa cum rezultă din jurisprudența precitată, circumscris tradițiilor constituționale ale acelor state care califică prescripția răspunderii penale ca fiind o instituție de drept material. Acest principiu este consființit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevăzând că „Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre”. Totodată, art. 52 alin. (4) din Cartă prevede că „În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate”.

Cea de-a zecea concluzie Punând în balanță necesitatea protejării intereselor financiare ale UE și respectarea drepturilor fundamentale, așa cum sunt recunoscute în dreptul Uniunii și relevate de jurisprudența precitată, fără a înclina în favoarea uneia în detrimentul celeilalte, raportat și la dispozițiile legale și jurisprudența obligatorie din dreptul intern, care respectă litera și spiritul Directivei PIF, a Convenției, precum și a tratatelor UE și a Cartei, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține incidența Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunțată de instanța supremă – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, chiar fără aplicarea unor pedepse, în cauză rămân salvgardate supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii, raportat la datele concrete ale prezentei cauze, respectiv:

– de la data faptelor (martie 2011- iulie 2014) și până la sesizarea instanței cu rechizitoriu (decembrie 2020), organele de urmărire penală au avut nevoie de 6 ani și 5 luni pentru efectuarea anchetei penale, un termen nerezonabil în raport de complexitatea (redusă) a cauzei;

– prejudiciul cauzat bugetului Uniunii a fost recuperat integral, inculpații depunând dovada plății sumei de 1.318.671 RON și dobânzile în cuantum de 48.239 RON, calculate de ANAF,;

– termenul de pescripție de 8 ani aplicat în cauză a fost unul suficient pentru a asigura răgazul de timp necesar organelor judiciare în scopul combaterii eficiente a acțiunilor ilicite și a preîntâmpina un risc de impunitate în cazul unei infracțiuni împotriva intereselor financiare ale UE

Rezumând datele speței la aspectele evidențiate, în limitele procesuale menționate și respectând liniile de interpretare trasate de dreptul european prin jurisprudența CJUE, respectiv a CtEDO, Înalta Curte constată că argumentele invocate de parchet în susținerea cererii de recurs în casație sunt nefondate.

Răspunderea penală a inculpaților pentru faptele de a fi folosit, în perioada martie 2011- iulie 2014, documente inexacte și incomplete în cadrul cererii de finanțare nr. x/31.03.2011 și a contractului de finanțare nr. x/12.07.2012, aferente proiectului „Construcție unitate de depozitare cereale și procesare ulei în comuna Giera, județul Timiș”, obținând pe nedrept fonduri din bugetul UE (1.3188.671 RON, echivalentul a 300.504 euro) a fost înlăturată, ca efect al împlinirii termenului de prescripție, cum în mod corect a constatat instanța de apel.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative din art. 155 alin. (1) C. pen. circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză”, întrucât era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării (paragraful 31).

Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72).

De la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, „fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, rămânând incidente termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74).

În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată prevede întreruperea cursului prescripției prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Prin deciza nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.. Această interpretare reconfirmă jurisprudența CCR, precum și jurisprudența instanțelor privitor la modalitatea de interpretare și aplicare a legii în caz de succesiune de legi penale în timp.

În consecință, având în vedere aspectele reținute, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 și până la adoptarea O.U.G. nr. 71/2022, constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 din C. pen.

Raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru sancționarea infracțiunii prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (închisoarea de la 2 la 7 ani), termenul de prescripție incident în cauză (8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) și data săvârșirii faptelor (31.07.2014), răspunderea penală este înlăturată începând cu data de 30.09.2022, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA – Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 275/A din 30 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2020

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale was last modified: octombrie 28th, 2024 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.