Infracțiuni de trafic de droguri de mare risc și nerespectarea regimului armelor și munițiilor. Recurs în casație (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 184/RC/2017

NCP: art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 32 alin. (1), art. 342 alin. (2); NCPP: art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. b), art. 103 alin. (3), art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 143/2000: art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2)

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și exced cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Altfel spus, această cale extraordinară de atac tinde să asigure un echilibru între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat întrucât, la data de 14 februarie 2014, împreună cu inculpatul E., a livrat colaboratorului „C.” și investigatorului sub acoperire „D.”, cantitatea de 30.153,1 gr. cocaină ce urma să fie transportată în Liban-Tripoli, pe cale maritimă, din Portul Constanța, fapte care s-a apreciat că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și tentativă la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În sarcina aceluiași inculpat s-a mai reținut că, la data de 15 februarie 2014, a deținut fără drept, la domiciliul său din Constanța, jud. Constanța, arme neletale din categoria celor supuse autorizării, respectiv un pistol, calibrul 10x22T, având încărcător cu șapte cartușe, și un pistol, calibrul 4,5 mm, fără muniție, cu tub de gaz, faptă care s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 342 alin. (2) C. pen.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, nu se circumscrie ilicitului penal, probatoriul administrat în cauză nefiind de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, intenția sa de a săvârși infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în condițiile în care nu a avut reprezentarea faptului că substanțele transportate constituie droguri de mare risc și nu au fost identificate operațiunile ce ar fi fost realizate în vederea scoaterii din țară a acestora. S-a mai susținut că inculpatul a fost provocat de colaboratorul cu identitate protejată și de investigatorul sub acoperire pentru a efectua transportul respectivelor substanțe în vederea scoaterii din țară a acestora, probele administrate în cauză neinfirmând susținerile sale. În plus, s-a arătat că inculpatul a fost condamnat doar pe baza declarațiilor colaboratorului cu nume de cod „C.” și investigatorului sub acoperire „D.”, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 103 alin. (3) C. proc. pen., situație în care a apreciat că sunt incidente cele statuate în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei) cu privire la aceste aspecte.

Astfel, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptelor pentru care a fost condamnat întrucât, în realitate, investigatorul sub acoperire „D.” și colaboratorul cu nume de cod „C.” au avut inițiativa activității infracționale, fiind provocat de aceștia, prin criticile formulate inculpatul urmărind să obțină o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, nici invocarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1) C. pen., ce reglementează trăsăturile esențiale ale infracțiunii, inclusiv în planul laturii subiective, în cuprinsul cererii de recurs în casație, nu este aptă a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., atât timp cât faptele, astfel cum au fost ele reținute în mod definitiv de instanțele inferioare, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, și tentativă la trafic internațional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Pe de altă parte, recurentul, prin apărător, nici nu a indicat, în concret, care dintre activitățile imputate nu se încadrează în elementul material al laturii obiective a infracțiunilor pentru care a fost condamnat, astfel cum sunt prevăzute de norma de incriminare, de natură să atragă incidența cazului de casare invocat.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condițiile în care prin prisma acestuia nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator existent la dosar în vederea stabilirii altei baze factuale, care să conducă în final la pronunțarea unei soluții de achitare pentru cele două infracțiuni imputate, având în vedere că o asemenea competență aparține exclusiv instanței de fond și, respectiv, celei de apel.

Față de aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1184/P din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.