Infracțiuni de înșelăciune: preluarea activelor unei societăți insolvente utilizând documente false. Mandat european de arestare. Termenul de prescripție (NCP, NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 40/2018

NCP: art. 162 alin. (1) lit. b); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b); Legea nr. 302/2004: art. 8 art. 84, art. 85 și urm., art. 86 alin. (1), art. 96 alin. (1) pct. 20 și 20, art. 98 alin. (2) lit. g) și i)

Prin adresa nr. 32/II-5/2018 din data de 8 ianuarie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța în conformitate cu disp. art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru desfășurarea procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 23 octombrie 2017 de către autoritățile judiciare din Franța față de cetățeanul român A., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 313 – 1, alin. (1), (2), art. 313 – 7, art. 313 – 8 C. pen. francez, fals și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de art. 441 – 1, 441 – 1 alin. (2), art. 441 – 10, art. 441-11 C. pen. francez, pentru a dispune cu privire la luarea măsurii arestării și predării persoanei solicitate pentru perioadă de 30 zile.

Prin Ordonanța Parchetului nr. 4 din 7 ianuarie 2018, împotriva persoanei solicitate s-a’ dispus măsura reținerii pentru 24 de ore, respectiv de la data de 7 ianuarie 2018, ora 17⁴⁵ până la data de 8 ianuarie 2018, ora 17.45.

La termenul de judecată din data de 8 ianuarie 2018, fiind audiată, persoana solicitată A. a arătat că nu este de acord să fie predată către autoritățile judiciare franceze și nu renunță la regula specialității.

S-a constatat că mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 88 alin. (1) din legea de mai sus și că nu există niciun motiv de refuz în sensul art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată, pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, iar cu privire la faptele de care este învinuită persoana solicitată acestea sunt dintre cele ce nu sunt supuse verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Mandatul european de arestare a fost emis la data de 23 octombrie 2017 de către autoritățile judiciare din Franța, față de cetățeanul italian A., depistat pe teritoriul României, în vederea efectuării executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată de autoritățile franceze pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, faptă prevăzută și pedepsită de art. 313 – 1, alin. (1), (2), art. 313 – 7, art. 313 – 8 C. pen. francez, fals și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de art. 441 – 1, 441 – 1 alin. (2), 441 – 10, 441 – 11 C. pen. francez, constând în aceea că:

Societatea pe acțiuni SC B. SRL a fost declarată în insolvență prin hotărârea dată de Tribunalul din Montpellier la 21 august 2013. Tribunalul de comerț a reținut oferta de a prelua societatea pe acțiuni SC C. SRL în care A. deținea poziția de președinte. În schimbul preluării activelor, mai exact a spatiilor aeriene pentru 100.000 de euro, cel care prelua se angaja să-i mărească capitalul cu 11 milioane de euro, să preia 393 din cele 688 de posturi cu normă întreagă, să mărească fondurile proprii până la 15 milioane de euro în șase luni și să acopere în totalitate nevoile de exploatare în primele trei luni. În sprijinul ofertei sale A. a prezentat doua certificate, unul provenind de la banca D., care atestă faptul că acționarii dispuneau în bancă de fonduri în valoare de 10 până la 11 milioane de euro și că aceste fonduri erau disponibile preluării companiei. Celălalt certificat atestă un ordin de transfer semnat de A. posterior hotărârii de cesionare, dar care preceda data limită pentru obținerea licenței de exploatare.

Din anchetă a reieșit faptul că din octombrie 2003, până în noiembrie 2003, A., pentru a prelua societatea pe acțiuni SC B. SRL și filialele sale, utilizase documente care el însuși a recunoscut că erau false și anume certificatul provenind de la banca D., caz în care certificatul venea de la un intermediar care nu avea competență să redacteze un astfel de document, banca nesemnând niciodată un asemenea document, din cauza absentei unei relații economice cu societatea pe acțiuni SC C. SRL De asemenea, ordinul de transfer semnat de A. nu a fost executat de el pentru că nu avea fonduri disponibile. Pentru a le face credibile, el a profitat de calitatea sa de director sau membru al unor societăți SC B. SRL și SC E. SRL în scopul de a înșela tribunalul de comerț și în scopul de a-și atribui cesiunea societății anonime SC B. SRL. În absența plății și a respectării angajamentelor de preluare, tribunalul de comerț, în 23 decembrie 2013, a pronunțat soluția planului de cesionare.

S-a avut în vedere că – potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 rep. – mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L/190/1 din 18 iulie 2002 și că nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz a executării, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004 rep. și art. 2 și art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI.

În ceea ce privește motivele de refuz invocate de persoana solicitată, a reținut că din mandatul european de arestare reiese că aceasta a fost condamnată în lipsă, nefiind prezentă la judecată, ceea ce ar putea constitui într-adevăr un motiv de refuz facultativ al predării, respectiv cel prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004. Însă, statul de condamnare a oferit garanții în sensul că deși persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată, inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată, fiind incidență una din situațiile de excepție de la motivul de refuz menționat, respectiv aceea prev. de art. 98 alin. (2) lit. i), pct. IV din Legea nr. 302/2004.

Persoana solicitată a arătat că pentru faptele pentru care a fost condamnat în lipsă s-ar fi împlinit termenul de prescripție, motiv de refuz ce ar putea fi circumscris celui prev. de art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004. Cu privire la acest împlinirea termenului de prescripție, motiv de refuz ce ar putea fi circumscris celui prev. de art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că motivul opțional de refuz privește situațiile în care răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române. Din interpretarea literară a textului menționat reiese că termenele de prescripție avute în vedere sunt cele prevăzute de legea națională, fiind lipsite de relevanță argumentele apărării referitoare la pretinsa împlinire a termenelor de prescripție potrivit legii penale italiene sau franceze, dar și faptul că, în cazul în care mandatul european este emis în vederea executării unei pedepse, instituția avută în vedere de text este aceea a prescripției executării. A considera că instanța de executare a mandatului european emis pentru executarea unei pedepse ar putea aprecia cu privire la prescripția răspunderii penale a faptelor care au atras condamnarea, ar echivala cu o verificare a hotărârii instanței străine sub acest aspect, ceea ce ar contraveni grav principiului recunoașterii și încrederii reciproce. Or, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare 21 noiembrie 2016, dată de la care începe să curgă, potrivit art. 162 alin. (2) C. pen., termenul de prescripție a executării pedepsei, se poate observa că termenul de 5 ani prev. de art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen. aplicabil în raport de condamnarea de trei ani închisoare, nu poate fi considerat împlinit.

Referitor la pretinsa încălcare a regulii „non bis in idem”, pe considerentul că în țara de origine a persoanei solicitate este pendinte o cauză având ca obiect punerea în executare a aceluiași mandat european de executare, a subliniat că principiul menționat devine aplicabil exclusiv în situația în care există o hotărâre definitivă asupra fondului unei cauze penale, așa cum reiese din interpretarea literară a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 302/2004 care se referă expres la caracterul definitiv al hotărârii, cât și, indirect, la obiectul acesteia prin enumerarea soluțiilor care atrag incidența textului, respectiv achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea. Or, pe de o parte, cauza la care face referire apărarea este în curs, nefiind pronunțată o hotărâre, iar, pe de altă parte, nu vizează fondul cauzei.

În contextul în care mandatul european nu a fost pus în executare în alt stat, nu a fost retras și nici nu a fost revocată decizia în baza căreia a fost emis mandatul european de arestare de autoritățile emitente, iar existența unei proceduri în curs nu se regăsește printre motivele obligatorii sau facultative de refuz, s-a considerat că argumentele apărării nu sunt întemeiate, iar a aprecia altfel ar însemna a adăuga la lege.

Nici solicitarea de „predare” către statul de origine, respectiv Italia, nu are nici un temei legal indiferent de argumentele prezentate, atâta timp cât nu ne regăsim în niciuna dintre situațiile care ar da loc la predarea unei persoane între două state, persoana solicitată putând formula ulterior o cerere de transfer în vederea executării în țara de origine.

Cu privire la cererea persoanei solicitate de a se lua o altă măsură preventivă în vederea predării, a reținut că în cazul punerii în executare a mandatului european de arestare, în situația în care se dispune predarea, legea nu reglementează posibilitatea luării unei alte măsuri decât aceea a arestării preventive, așa cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 103 alin. (1^1) teza finală, din Legea nr. 302/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat contestație persoana solicitată A.

În motivarea contestației a reiterat motivele de refuz a executării invocate în fața Curții de apel București, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale, existența pendinte, în statul de origine, a unei cauze având ca obiect punerea în executare a aceluiași mandat european de executare și solicitarea de a fi predat autorităților italiene.

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al acestui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial ai Comunităților Europene nr. L/190/1 din 18 iulie 2002”.

Din economia dispozițiilor legale cuprinse în legea specială – art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004 – care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanței române în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la verificarea incidenței motivelor de refuz a predării.

înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis la data de 23 octombrie 2017 de către Procurorul Republicii de la Tribunalul Instanței Supreme din Montpellier, pe numele persoanei solicitate A., are forma și conținutul prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, aspecte care nu fac obiectul criticii contestatorului și că acesta nu a ridicat obiecțiuni cu privire la identitatea sa.

Totodată, în acord cu judecătorul fondului, observă că faptele pentru care s-a dispus emiterea mandatului european de arestare, respectiv infracțiunea de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 313 – 1, alin. (1), (2), art. 313 – 7, art. 313 – 8 C. pen. francez și infracțiunile de fals și uz de fals, fapte prevăzute și pedepsite de art. 441 – 1, 441 – 1 alin. (2), 441 – 10, 441 – 11 C. pen. francez, se sancționează cu o pedeapsă maximă de 5 de ani închisoare, conform mențiunilor din cuprinsul mandatului european de arestare (fila 25, dup) și este exceptată de la verificarea condiției dublei incriminări, conform art. 96 alin. (1) pct. 20 și 20 din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce privește motivele pentru care autoritatea judiciară română de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare, se constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004.

Motivul facultativ de refuz a executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, invocat de contestator, nu este aplicabil în speță, deși se constată că persoanei solicitate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, față de împrejurarea că, așa cum se menționează la pct. 3.4 din mandatul european de arestare (fila 25 dup) imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.

În ceea ce privește motivul de refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 – când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române – Înalta Curte constată, în acord cu instanța fondului, ca prezenta cauză are ca obiect executarea unui mandat european de arestare în urma unei hotărâri de condamnare definitive, împrejurare în care nu poate constata intervenirea prescripției răspunderii penale a persoanei solicitate în raport de data săvârșirii faptelor, respectiv octombrie 2003 ci, cel mult, împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei de 8 ani prevăzut de art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., ceea ce nu este cazul, raportat la pedeapsa aplicată, de 3 ani închisoare și la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 21 noiembrie 2016.

Referitor la celelalte motivele pentru care contestatorul-persoană solicitată refuză să fie predat autorităților franceze, respectiv solicitarea Curții de Apel Catania de a fi pus în libertate pentru a se prezenta la termenul din 31 ianuarie 2018 în cauza pendinte privind punerea în executare a mandatului european de arestare ce face obiectul prezentei cauze, precum și faptul că pe rolul Curții de Apel Catania este înregistrată o cauză având același obiect, se reține că acestea nu se încadrează în motivele de refuz expres și limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Este de menționat că, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 8 din Legea nr. 302/2004, admisibilitatea cooperării’ judiciare internaționale nefiind condiționată de unicitatea procedurii de punere în executare a unui mandat european de arestare, ci doar de pronunțarea unei hotărâri definitive privind fapta care face obiectul mandatului în România sau în orice alt stat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca ne fondată, contestația formulată de persoana solicitată A.

Sursa informației: www.scj.ro.