Infracţiuni de înşelăciune în concurs real cu delapidare şi cu tentativă de înşelăciune. Îndeplinirea condițiilor de formă și conținut a executării mandatului european de arestare (NCP, NCPP, Legea nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 747/2020

Legea nr. 302/2004: art. 22 alin. (2), art. 84, art. 85, art. 87, art. 99, art. 104, art. 110 alin. (2); NCP: art. 32, art. 244 alin. (1), art. 295 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (3), (5) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. a)

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea unei persoane de către un alt stat membru, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 81/24 din 27 martie 2009.

Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacționa prompt la stimulii infracționali, în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.

Din dispozițiile art. 85 și următoarele din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identitatea persoanei solicitate, existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În speță, respectând rigorile legii, prima instanță a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., în baza mandatului de arestare emis de aceeași instanță, la data de 19 februarie 2020, în vederea cercetării părții pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în concurs real cu delapidare și cu tentativă de înșelăciune, prevăzute de art. 246, art. 263 alin. (1), alin. (3) cifra 1, alin. (2), art. 22, art. 23 și art. 53 din C. pen. german, constând, în fapt, în aceea că:

„I. La momentele temporale precizate mai jos, simulând voința de plată, învinuitul a încheiat cu diverse instituții financiare sau bancare contracte de credit sau de leasing privind finanțarea achiziționării unor autovehicule. Între anii 2016-2017, nu se poate stabili cu exactitate perioada, persoana urmărită internațional a deplasat vehiculele achiziționate în Italia, unde le-a vândut sau le-a oferit spre vânzare, pretinzând că ar avea capacitatea de a transfera asupra cumpărătorilor proprietatea asupra autovehiculelor în cauză.

Învinuitul urmărea ca prin comiterea repetată a unor asemenea fapte să-și asigure o sursă de venit de o anumită durată și de o anumită însemnătate.

Este vorba despre următoarele cazuri particulare:

1. Contract de credit din 20 noiembrie 2015 cu C. pentru finanțarea autoturismului VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 25.445,00 EUR, cu un rest de preț de cumpărare de 16.445,00 EUR, după prestarea unui avans. Nu au fost achitate rate. Vehiculul a fost înmatriculat la 13 octombrie 2016, în Italia, pe numele D..

2. Contract de credit din 15 ianuarie 2016 cu C., VW Golf, număr de identificare VIN x, preț de cumpărare după avans de 16.445,00 EUR. Nu au fost achitate rate.

3. Contract de leasing din 29 ianuarie 2016 cu E., filială a F., contract de leasing pentru VW Golf, număr de identificare VIN x, în valoare de 31.495,80 EUR (preț de listă). După achitarea a 18 rate a câte 623,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preț de cumpărare de 20.281,80 euro. Vehiculul a fost înmatriculat la 04 septembrie 2017, în Italia, pe numele G. și transcris la 9 octombrie 2017, ocazie cu care s-a declarat un preț de vânzare de 32.500,00 EUR.

4. Contract de credit din 16 martie 2016 cu H. pentru finanțarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preț de cumpărare după avans de 15.150,99 EUR. După achitarea a 13 rate a câte 225,92 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preț de cumpărare de 12.214,03 euro.

5. Contract de leasing din 20 aprilie 2016 cu I., filială a F., privind autoturismul x cu numărul de identificare VIN x, în valoare de 143.460 EUR (preț de listă). Pupă achitarea a 6 rate a câte 1.370,00 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preț de cumpărare de 121.524,00 euro. Acest autoturism a fost înmatriculat la 24 mai 2017, în Italia, pe numele J., ocazie cu care s-a declarat o valoare a autovehiculului de 95.000,00 EUR.

6. Contract de credit din 2 august 2016 cu K. pentru finanțarea autoturismului x cu numărul de identificare VIN x, la un preț de cumpărare de 35.557,99 euro, după achitarea unui avans de 9.000,00 euro. După achitarea unei rate de 199,05 euro, învinuitul a rămas dator cu un rest de preț de cumpărare de 26.358,944 €.

II. De asemenea, la un moment temporal care nu mai poate fi stabilit cu precizie, datat 3 iunie 2016, învinuitul a anunțat verbal la N., unde deținea o asigurare auto Casco parțială, sub numărul de daună x, contrar adevărului, că autoturismul x cu numărul de identificare VIN x, având o valoarea reală de circa 49.000 EUR, ar fi fost sustras în Italia la un moment care nu-i era cunoscut cu exactitate, situat între 2 iunie 2016 și 3 iunie 2016. După cum bine știa, autoturismul nu fusese sustras, ci învinuitul intenționa ca în urma reclamației respective să obțină achitarea prețului real al autoturismului la momentul pretinsului furt și să-și însușească această sumă de bani, cu toate că, după cum iarăși bine știa, nu avea niciun drept la ea. Contrar așteptărilor sale, N. a refuzat însă plata”.

Procedând astfel, instanța de fond a constatat în mod just că mandatul european de arestare îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Totodată, a constatat, în mod corect, că infracțiunile ce formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară solicitantă îndeplinesc condiția dublei incriminări, având corespondent, în legislația penală românească, în infracțiunile de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. și tentativă la înșelăciune, prev. de art. 32 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) C. pen.

Pe de altă parte, în respectarea dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanța a procedat la identificarea persoanei solicitate, iar după comunicarea către aceasta a mandatului european de arestare, i-a adus la cunoștință drepturile prevăzute de art. 106, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

Întrucât persoana solicitată a revenit asupra declarației dată în fața instanței la data de 10 octombrie 2020, susținând că nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, instanța a făcut aplicarea art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, republicată, procedând la audierea părții în limitele prevăzute de textul de lege precitat.

Ulterior, procedând la examinarea situației invocate de persoana solicitată ca și potențial motiv de refuz la predare, respectiv, faptul că nu se face vinovată de săvârșirea faptelor reținute în mandatul european de arestare, instanța a constatat în mod just că aceasta nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de refuz al executării, expres și limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată.

De altfel, în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului european de arestare, instanța națională nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate vizând fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea faptelor penale ce fac obiectul mandatului, după cum nu are nici competența de a se pronunța cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară solicitantă sau cu privire la oportunitatea arestării părții dispusă în statul străin.

În caz contrar, s-ar încălca principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Chestiunea adusă în discuție de persoana solicitată La A. urmează a fi însă evaluată de autoritățile judiciare din Germania, singurele competente să stabilească dacă persoana solicitată a participat sau nu la săvârșirea infracțiunilor descrise în cuprinsul mandatului european de arestare, pretins comise pe teritoriul statului străin.

În prezenta contestație, apărarea persoanei solicitate nu contestă însă argumentele reținute de instanța de fond în motivarea hotărârii pronunțate, ci, exclusiv, soluția dispusă în primă instanță, susținând, cu caracter de noutate, că, în contextul stării precare de sănătate a contestatorului, relevată de înscrisurile medicale depuse în calea de atac, predarea către autoritățile judiciare germane ar avea efecte negative asupra acestuia, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Evaluând susținerile apărării, Înalta Curte notează, prioritar, că textul de lege invocat ca fiind incident în cauză – art. 22 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, vizează procedura extrădării, acesta statuând că extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Acest text de lege nu este însă aplicabil în cazul mandatului european de arestare, care constituie o procedură judiciară simplificată de predare transfrontalieră între statele membre U.E., ce se realizează în baza principiul recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre.

În al doilea rând, notează că, deși riscul periclitării situației persoanei solicitate, ca urmare a predării ei, nu constituie un motiv de refuz al executării mandatului european de arestare nici potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, și nici potrivit Deciziei-Cadru 2002/584/JAI, prin Hotărârea CJUE din 5 aprilie 2016 s-a stabilit că art. 1 alin. (3), art. 5 și art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător, care dovedesc existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție, în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului membru menționat.

Altfel spus, prin această hotărâre, Curtea de la Luxemburg a decis că executarea unui mandat european de arestare trebuie refuzată dacă există un risc real ca persoana solicitată să fie supusă unor tratamente inumane sau degradante din cauza condițiilor de detenție în statul de emitere.

Practic, potrivit acestei hotărâri, atunci când autoritatea responsabilă de executarea unui mandat dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate care atestă un risc real de tratament inuman sau degradant al persoanelor deținute în statul membru emitent, ea trebuie să aprecieze asupra acestui risc înainte de a decide predarea persoanei în cauză.

Atunci când, însă, un asemenea risc decurge din condițiile generale de detenție în statul membru în cauză, constatarea existenței acestuia nu poate conduce, în sine, la refuzul executării mandatului. Pentru pronunțarea unei astfel de soluții este necesar să se demonstreze că există motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză se va expune efectiv unui asemenea risc din cauza condițiilor de detenție căreia va fi supusă.

În cauză, singurul argument al invocării riscului agravării situației persoanei solicitate La A., ca urmare a predării acesteia către autoritățile judiciare ale statului solicitant, vizează starea precară de sănătate a părții, care, în opinia apărării, este incompatibilă cu starea de detenție, și necesitatea continuării tratamentului de specialitate în statul de origine. Apărarea nu a indicat însă vreun element obiectiv, concret, ținând strict de condițiile de detenție de care ar putea beneficia contestatorul în Germania și care, având efectul invocat, ar fi impus o analiză suplimentară, în sensul hotărârii Curții de la Luxembourg, din partea instanței de executare.

Or, în lipsa unor astfel de elemente, starea de sănătate a persoanei solicitate, reflectată de înscrisurile medicale depuse în contestație, nu poate determina un refuz al predării acesteia către statul emitent, ca efect al hotărârii Curții de la Luxembourg anterior menționată.

Deopotrivă, nu poate determina nici o soluție de amânare a predării, în condițiile art. 114 raportat la art. 58 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, întrucât în speță nu este îndeplinită condiția prevăzută de textul de lege menționat, respectiv aceea a existenței unei expertize medico-legale care să constate că persoana solicitată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată, adică a unui act medical întocmit la solicitarea instanței, care să ateste că starea sănătății persoanei solicitate nu permite predarea acesteia.

Înscrisurile medicale extrajudiciare depuse de apărare în contestație atestă faptul că, în urma unui accident rutier produs în anul 2004, contestatorul a suferit mai multe fracturi și politraumatisme, care au necesitat intervenții chirurgicale repetate și tratament medical de specialitate pe parcursul mai multor ani și care presupun și în prezent anumite tratamente și proceduri chirurgicale specifice. Nu atestă însă faptul că starea actuală de sănătate a persoanei solicitate este atât de deficitară încât face imposibilă predarea acesteia către autoritățile germane.

De altfel, singurul document medical de actualitate depus de apărarea contestorului persoană solicitată este adeverința din 20 octombrie 2020, emisă de dr. M., prin care se constată că, în urma unui accident rutier, partea a suferit mai multe fracturi și politraumatisme, care au fost tratate și stabilizate prin plăci metalice și șuruburi, menționându-se că pacientul necesită tratament de specialitate – chirurgie maxilo-facială – pentru îndepărtarea mijloacelor de sinteză.

Toate celelalte înscrisuri medicale depuse de contestator, respectiv, raportul de expertiză medico-legală din 1 februarie 2008, raportul de expertiză medico-legală suplimentar din 10 iunie 2009 și adeverința emisă de Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap din Lazio din 12 februarie 2014 relevă starea de sănătate a părții la datele întocmiri lor, deci la momente anterioare declanșării prezentei proceduri, neoferind, prin urmare, date obiective privind starea actuală de sănătate a părții.

În considerarea acestei constatări, reținând, în baza propriului examen, și că, în speță, nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării mandatului european de arestare, prev. de art. 99 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de punere în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., precum și de predare a acesteia către autoritățile judiciare din Germania este temeinică și legală.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că măsura subsidiară a arestării persoanei solicitate La A., în vederea predării, este deficitară atât sub aspectul temeiului de drept reținut de instanța de fond, cât și sub aspectul duratei măsurii.

În acest sens, Înalta Curte notează că, potrivit art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunța prin sentință, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării și predării persoanei solicitate.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, odată cu soluția de punere în executare, conform art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, a mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, instanța dispune și arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiași temei legal.

Altfel spus, ca efect al pronunțării soluției de punere în executare, conform art. 109 alin. (1) raportat la art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, a mandatului european de arestare ce face obiectul cauzei, prima instanță trebuia să dispună și arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiași temei legal (art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată).

În cauză însă, ca efect al soluției de predare, instanța de fond a dispus menținerea stării de arest a persoanei solicitate La A., în vederea predării, în temeiul dispozițiilor art. 104 alin. (9) și 10 din Legea nr. 302/2004, republicată. Aceste dispoziții legale nu sunt însă incidente în acest stadiu al procedurii, ci fie în etapa anterioară pronunțării hotărârii cu privire la predare, în cazul în care se apreciază necesară acordarea unui termen de judecată, fie în etapa ulterioară pronunțării hotărârii de predare, în care instanța de executare trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menținerea arestării părții în vederea predării.

Or, în considerarea dispozițiilor art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, odată cu soluția de punere în executare a mandatului european de arestare emis de Judecătoria Augsburg, la data de 6 martie 2020, în dosarul nr. x, pe numele persoanei solicitate La A., prima instanță trebuia să dispună și arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, în baza aceluiași temei legal (art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată), pe o durată de 30 de zile, cu începere de la data pronunțării hotărârii de predare, 23 octombrie 2020, până la data de 21 noiembrie 2020, inclusiv, urmând ca predarea contestatorului să se realizeze în conformitate cu dispozițiile legale, fără însă a se depăși termenele expres stabilite prin decizia-cadru pentru finalizarea operațiunii de predare.

Neprocedând însă astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale precitate, situație în care se impune cu necesitate reformarea acesteia sub aspectele menționate.

Pentru argumentele prezentate, constatând și că prin reformarea hotărârii atacate sub aspectele anterior menționate nu se aduce atingere principiului non reformatio in peius, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, raportat la art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite contestația formulată de persoana solicitată La A. împotriva Sentinței penale nr. 273/PI din data de 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Va desființa, în parte, sentința penală contestată și rejudecând:

Va modifica temeiul legal al măsurii arestării precum și perioada acestei măsuri, în sensul reținerii incidenței art. 104 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv, a perioadei de 30 de zile a arestării persoanei solicitate, cu începere de la data de 23 octombrie 2020, până la data de 21 noiembrie 2020, inclusiv.

Va constată că persoana solicitată a fost reținută, arestată provizoriu și arestată în vederea predării începând cu data de 9 octombrie 2020 la zi.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței contestate, care nu contravin prezentei.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației vor fi lăsate în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul – persoană solicitată, în cuantum de 253 RON, va fi plătit din fondul Ministerului Justiției, iar, conform art. 273 alin. (5) din același cod, onorariul cuvenit interpretului de limbă italiană va fi suportat din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sursa informației: www.scj.ro.