Infracţiuni de fals intelectual și mărturie mincinoasă. Stabilirea cuantumului pedepselor pentru fiecare dintre apelanţii inculpaţi și a modalităţii de executare a sancţiunilor

• Legea nr. 36/1995: art. 85
• Legea nr. 36/1995: art. 90
• Legea nr. 36/1995: art. 91 alin. (1)
• NCP: art. 114 alin. (1)
• NCP: art. 16 alin. (1) lit. d)
• NCP: art. 273 alin. (1)
• NCP: art. 30
• NCP: art. 5
• NCP: art. 78
• NCP: art. 80
• NCPP: art. 224 alin. (1)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 306 alin. (1)
• NCPP: art. 421 pct. 1 lit. b)
• VCP: art. 260 alin. (1)
• VCP: art. 289
• VCP: art. 321
• VCP: art. 51 alin. (1)

Prin Sentința penală nr. 72/2016 din data 21 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror cu privire la inculpatul A. în sensul reținerii prevederilor art. 35 alin. (1) C. pen.

În aplicare art. 5 C. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care inculpata B. a fost trimisă în judecată în infracțiunea de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen. din 1969.

(I.C.C.J., s. pen, decizia nr. 50/A din 5 martie 2018)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Reexaminând ansamblul probatoriu în virtutea efectului integral devolutiv al apelului, prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat temeinic probele administrate în cauză și a reținut o situație de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace de probă.

Susținerile și apărările punctuale ale apelanților inculpați au fost cenzurate de către instanța de fond în mod detaliat, pe baza probatoriului administrat, prin valorificarea și examinarea exhaustivă a tuturor mijloacelor de probă existente și a ansamblului elementelor de fapt dovedite prin intermediul acestora.

Prin urmare, Înalta Curte nu va mai relua argumentele și raționamentele instanței de fond, la care achiesează întrutotul, ci va analiza cauza, exclusiv, prin prisma criticilor formulate de apelanți.

În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris și susținute oral, inculpații B. și A. au solicitat, în principal, pronunțarea unei soluții de achitare pentru infracțiunile reținute în sarcina lor și, în subsidiar, au criticat hotărârea în ceea ce privește omisiunea de a se face aplicarea art. 5 din C. pen. (inculpatul A.) și a dispozițiilor art. 80 din C. pen. (inculpata B.) invocând următoarele împrejurări:

1. Inculpata B. a invocat cauza de neimputabilitate, respectiv eroarea, prevăzută de art. 30 din C. pen., arătând că în mod greșit a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, în loc de a fi achitată, în baza art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Raportat la data comiterii faptei, 13 iunie 2012, Înalta Curte notează că actuala reglementare are corespondent în art. 51 alin. (1) din C. pen. anterior, cele două texte având același conținut.

Din conținutul dispozițiilor legale anterior menționate, prin eroare se înțelege necunoașterea sau cunoașterea deformată a unor date ale realității obiective, esențiale pentru corecta caracterizare a faptei.

Existența vinovăției este condiționată de capacitatea psihică a făptuitorului de reprezentare corectă a realității în cadrul căreia se săvârșește fapta prevăzută de legea penală. Cu toate acestea reprezentarea eronată a realității, nu trebuie să fie generată, tocmai, de nerespectarea unor dispoziții legale instituite în scopul de a nu permite existența unor erori.

În cauză, sub aspectul situației de fapt s-a reținut, în esență, că inculpata B., în calitate de notar public în cadrul Biroului Notarului Public „B.” din localitatea Negrești, jud. Vaslui, la data de 13 iunie 2012, în baza unei relații de prietenie preexistente cu inculpatul C., la cererea acestuia a întocmit și a autentificat un contract de comodat, având ca părți pe numiții D. și E., în condițiile în care acesta din urma era decedat din anul 2010.

Apelanta inculpată a susținut în mod constant că a autentificat un contract de comodat între inculpatul D., în calitate de comodatar și unchiul acestuia, E., în calitate de comodant, prin încheierea nr. x din 13 iunie 2012 și, în acest scop, la biroul său notarial s-au prezentat 3 persoane, respectiv inculpatul C., inculpatul D., precum și o persoană mai în vârstă, despre care inculpatul ultim menționat i-a spus, că ar fi unchiul său, E.. Totodată, a precizat că, în procedura de autentificare a actului, părțile i-au prezentat actele de identitate în original și nu și-a dat seama că una dintre părți, respectiv comodantul E., era la acea dată decedată, așa încât a fost în eroare asupra acestei împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei de fals intelectual, pentru care s-a dispus condamnarea sa în primă instanță.

Cu privire la procedura autentificării unor acte notariale, instanța constată că dispozițiile art. 90 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 prevăd următoarele:

Înscrisul autentic notarial este cel întocmit sau, după caz, primit și autentificat de către notarul public ori de către personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, în forma și în condițiile stabilite prin prezenta lege.

Autentificarea înscrisului se face cu respectarea următoarei proceduri:

a) stabilirea identității părților în condițiile art. 85;

b) exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul actului;

c) semnătura acestora și data înscrisului.

Totodată, în conformitate cu art. 91 alin. (1) din aceeași lege, pentru autentificarea unui înscris, notarul public verifică și stabilește, în prealabil, identitatea părților, în condițiile art. 85.

De asemenea, art. 85 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, privind procedura actelor notariale, prevede următoarele:

Părțile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin mențiunea în încheiere că ele sunt cunoscute personal de acesta. În cazul în care notarul public nu cunoaște părțile, este obligat să procedeze la verificarea identității acestora, în vederea încheierii unui act sau îndeplinirii unei proceduri notariale, după caz, prin:

a) acte de identitate prevăzute de lege;

b) pașapoarte, în condițiile legii;

c) atestarea avocatului care asistă partea, identificarea acestuia făcându-se în condițiile lit. a) sau b).

Actele de identitate care pot fi folosite în procedura autentificării actelor notariale, respectiv, documentele prin care persoanele fizice pot face dovada identității în fața notarului public în România sunt, în cazul cetățenilor români, cartea de identitate, cartea de identitate provizorie sau buletinul de identitate, legea anterior menționată instituind, totodată, obligația notarului public de a proceda la verificarea identității acestora, în vederea încheierii unui act sau îndeplinirii unei proceduri notariale.

În cauză, probatoriul a relevat că actul de identitate al comodantul E., decedat din anul 2010, nu mai exista în materialitatea sa din 29 martie 2011, așa încât susținerile inculpatei, potrivit cărora la data de 13 iunie 2012 i-a fost prezentat actul de identitate menționat, în original, sunt nereale.

Împrejurarea că actul de identitate nu mai exista în materialitatea sa la data comiterii faptei de către apelanta inculpată rezultă din conținutul mai multor înscrisuri.

Astfel, din adresa Primăriei comunei Șcheia, nr. 8316 din 2 august 2010, reiese că actul de identitate al defunctului E., seria x nr. x a fost depus cu prilejul înregistrării decesului la 21 iulie 2010 și a fost înaintat Biroului de Evidență a Persoanelor Suceava.

Totodată, în cuprinsul procesului-verbal de distrugere a actelor de identitate ale persoanelor decedate emis de Primăria municipiului Suceava, Direcția municipală de evidență a persoanelor, Biroul de evidență a persoanelor este menționat, la poziția 657, actul de identitate seria x nr. x, ce a aparținut defunctului E.

De asemenea, la solicitarea instanței de fond, Direcția Municipală de Evidență a persoanelor, Biroul de Evidență a Persoanelor din cadrul Primăriei municipiului Suceava a comunicat că distrugerea efectivă a cărții de identitate a numitului E. s-a realizat la data de 29 martie 2011, însă anterior acestui moment, la data primirii actului de la Primăria comunei Șcheia acesta a fost anulat prin tăiere. Totodată, a comunicat lămuriri cu privire la antedatarea procesului-verbal de distrugere a actelor de identitate ale persoanelor decedate precizând că menționarea datei de 1 iunie 2010 s-a realizat ca urmare a îndrumărilor verbale ale Direcției Județene de Evidență a Persoanelor.

Proba cu înscrisuri provenind de la Direcția Municipală de Evidență a persoanelor din cadrul Primăriei municipiului Suceava, în dovedirea împrejurării că actul de identitate nu mai exista în materialitatea lui la data comiterii faptei, se coroborează cu relatările inculpaților D. și C., prezenți la data autentificării actului în biroul apelantei inculpate, primul dintre cei doi inculpați fiind parte în contractul de comodat încheiat cu acel prilej. Aceștia au arătat, în mod constant, în cursul urmăririi penale, în condițiile în care au uzat de procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, că inculpatei i-au prezentat o copie a actului de identitate ce a aparținut lui E. și nu actul în original.

De asemenea, inculpatul A., secretar la biroul notarial al inculpatei, a declarat în cursul urmăririi penale că a tehnoredactat contractul de comodat dintre D. și E. pe baza unor înscrisuri, în copie, pe care inculpata i le-a înmânat, printre acestea fiind și copii ale actelor de identitate ale părților și nu a văzut originalele acestor acte.

Relevantă, cu privire la suficiența probatoriului administrat pentru dovedirea împrejurării că la data comiterii faptei actul de identitate în original al numitului E. nu mai exista în materialitatea sa, este poziția inculpatei B. cu privire la cererea procurorului de suplimentare a probatoriului. Astfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 15 martie 2016 a Curții de Apel Iași, procurorul a solicitat administrarea unor probe suplimentare, printre altele, și audierea numitei H., persoană care a declarat la Primăria comunei Șcheia decesul defunctului E., astfel cum reieșea din adresa aflată la dosarul de urmărire penală și care, cu prilejul declarării decesului a predat actul de identitate al defunctului, însă inculpata B., prin apărător ales, a solicitat respingerea probei ca nefiind utilă cauzei, apreciind că la dosarul cauzei există suficiente mijloace de probă sub acest aspect, probe necontestate de participanții la proces.

Așadar, este în afară de orice dubiu că inculpatei i-a fost prezentată doar o copie a cărții de identitate ce a aparținut defunctului E., situație în care potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, trebuia să efectueze verificări la Registrul național de evidență a persoanelor pentru identificarea corectă a părții ce a prezentat actul.

Deși normele legale anterior menționate impuneau ca identificarea să se realizeze pe baza actului original, consemnarea în actul notarial a faptului că la autentificarea actului a fost prezent comodatarul E., deși această persoană era decedată la data derulării procedurii, reprezintă o împrejurare necorespunzătoare adevărului.

Dezinteresul manifestat de inculpată în a efectua identificarea părții în condițiile stipulate în lege arată că aceasta și-a asumat consecințele acestei conduite.

Or, neprezentarea actului de identitate în original era un impediment în derularea procedurii, de natură să creeze inculpatei îndoială cu privire la persoana care l-a prezentat, situație în care reprezentarea incertă a realității și conștiința acestei incertitudini, nu echivalează cu eroarea și nu produce efectele prev. de art. 30 din C. pen.

Prin urmare, este exclusă incidența acestei cauze de neimputabilitate atunci când necunoașterea împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei este urmarea exclusivă a nerespectării unor norme legale menite să asigure tocmai cunoașterea realității, adică a împrejurării că persoana care solicită încheierea și autentificarea unui act este prezentă în fața notarului.

Prin motivele de apel, apelanta inculpată a solicitat să se constate că eroarea a fost vincibilă, întrucât putea să o depășească cu o oarecare diligență, caz în care trebuie să se constate că a comis fapta din culpă și nu cu intenție și să se dispună schimbarea încadrării juridice din fals intelectual în neglijență în serviciu. În concret, apelanta inculpată consideră că i se poate imputa, cel mult, o neglijență în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în contextul în care, fiindu-i prezentat actul de identitate în original nu a procedat la o verificare minuțioasă a identității persoanei care a pretins că este E.

Elementele pe baza cărora ar urma să fie analizat caracterului vincibil al erorii, pe care apelanta inculpată le-a învederat prin motivele de apel, sunt eronate întrucât pornesc de la premisa greșită că i-a fost prezentat actul în original al defunctului E. și că dacă ar fi fost mai atentă ar fi realizat că persoana prezentă nu este aceeași cu cea din actul de identitate.

În realitate, apelanta nu s-a aflat în situația pe care o invocă în apărare, așa încât, în măsura în care, în calitate de notar, a acționat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementau procedura de întocmire și autentificare a actelor notariale se poate concluziona că a prevăzut rezultatul faptei sale și l-a urmărit astfel că nu poate beneficia de prevederile art. 30 din C. pen.

Ca atare, câtă vreme în fața notarului nu s-a prezentat nicio persoană care să susțină că este E., iar apelanta inculpată nici nu a putut identifica acea persoană pe baza unui act de identitate valabil, încălcând astfel dispozițiile legale care impuneau parcurgerea acestor etape în procedura de autentificare a unui act, nu poate invoca necunoașterea realității respectiv, starea de eroare în care s-a aflat cu prilejul autentificării actului și nici neglijență în maniera în care a procedat la identificarea persoanei care ar fi semnat acel contract de comodat.

Chiar dacă ar fi fost reale susținerile apelantei inculpate cu privire la prezența unei persoane care ar fi declarat că este E., această împrejurare nu are nicio relevanță în dovedirea existenței stării de eroare în care apelanta s-ar fi aflat, din moment ce acea persoană nu a putut fi identificată pe baza unui act de identitate valabil.

Împrejurarea că în cauză nu s-a reținut cauza de neimputabilitatea a erorii și nici forma de vinovăție a culpei în comiterea faptei face inutilă analiza incidenței situației reglementate de legislația penală ca fiind participație improprie, astfel cum a solicitat apelanta inculpată prin motivele de apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii de fals intelectual și a vinovăției apelantei inculpate, instanța de fond a ținut seama de întreg probatoriul administrat în cauză, respectiv înscrisuri, declarațiile inculpaților C., D., A. și B. și ale martorului F. (singurele persoane implicate în procedura de întocmire și autentificarea a actului sau aflate la momentul comiterii faptei în biroul notarial), pe care l-a evaluat în mod judicios, cu trimitere în motivarea hotărârii la toate probele evaluate, fără a da relevanță suplimentară declarațiilor coinculpaților în detrimentul celorlalte probe administrate. Prin urmare, contrar susținerilor inculpatei, potrivit cărora instanța de fond a acordat o valoare probatorie deosebită declarațiilor date de coinculpații C. și D. și nu a apreciat asupra veridicității declarațiilor lor, Înalta Curte constată că soluția de condamnare a inculpatei nu s-a întemeiat în mod determinant pe declarațiile inculpaților C. D., întrucât aspecte ce au fost relatate de aceștia se coroborează cu elemente de fapt ce rezultă din înscrisuri și declarațiile inculpatului A.. În acest context, susținerile inculpatei privind existența actului de identitate al numitului E., în original, la data autentificării actului sunt fără suport probator și s-a apreciat că nu exprimă adevărul.

Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că s-a dovedit dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpata B., în calitate de notar public în cadrul Biroului Notarului Public „B.” din localitatea Negrești, jud. Vaslui, în baza unei relații de prietenie preexistente cu C., la cererea acestuia, la data de 13 iunie 2012, a atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului într-un act notarial, în sensul că numitul E. a fost prezent la întocmirea și autentificarea unui contract de comodat, deși acesta era decedat din anul 2010, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. din 1969, în prezent art. 321 din C. pen.

În consecință, solicitarea apelantei inculpate de a fi achitată, în baza art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., este neîntemeiată.

2. Inculpatul A. a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. și a susținut, prin motivele de apel, că hotărârea atacată este netemeinică întrucât, deși nu erau îndeplinite condițiile privind existența laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă, a fost condamnat pentru comiterea acestei infracțiuni.

Sub aspectul situației de fapt, instanța de fond a reținut că inculpatul A., fiind audiat în calitate de martor, în cadrul urmăririi penale, la data de 9 noiembrie 2012 și 20 august 2014, a dat declarații necorespunzătoare adevărului referitoare la procedura și împrejurările autentificării la data de 13 iunie 2012 a contractului de comodat întocmit la Biroul Notarului Public B.

Apelantul inculpat a solicitat să se constate că declarația din data de 9 noiembrie 2012 este dată în faza actelor premergătoare înainte de începerea urmăririi penale în cauză, așa încât, nefiind posibil să aibă calitatea de martor înainte de începerea urmăririi penale, declarația sa nu îndeplinește condiția, cerută de textul de incriminare a faptei de mărturie mincinoasă, de a fi dată într-o cauză penală.

Totodată, a solicitat să se constate că în cuprinsul declarațiilor sale nu există împrejurări neconforme cu realitatea pe care să le fi relatat în calitate de martor, în faza de urmărire penală.

Potrivit dispozițiilor art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior, lege în vigoare la data comiterii faptei, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani, fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat.

În prezent, în conformitatea cu art. 273 alin. (1) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Examinând prin comparație cele două norme legale care s-au succedat în timp, de la data comiterii faptei și până în prezent, se constată că, sub aspectul condițiilor de incriminare, nu există deosebiri între cele două texte care incriminează fapta de mărturie mincinoasă.

Astfel, din dispozițiile anterior menționate rezultă că mărturia mincinoasă nu poate fi concepută fără preexistența unei cauze penale, civile, disciplinare sau în orice altă cauză în care pot fi folosiți martori, ceea ce constituie situația premisă din structura conținutului juridic al normei de incriminare.

Pe această situație premisă se grefează acțiunea care formează elementul material al infracțiunii și ea se reflectă și în calitatea persoanelor ce pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Doctrina a definit sintagma „cauză” utilizată în norma de incriminare, ca fiind „un litigiu (ce are ca obiect ceva ce se pretinde sau se contestă) a cărei soluționare constituie un act de înfăptuire a justiției”, iar cu privire la caracterul penal, civil, disciplinar, etc. atribuit acesteia, a subliniat că acesta „rezultă implicit din natura organului judiciar sau jurisdicțional în fața căruia se află cauza respectivă” (V. Dongoroz, coordonator, Explicații teoretice ale C. pen. român, Partea specială, vol. IV, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București, 2003, pg. 158).

Ca atare, „cauză penală” are sensul de proces penal ce se desfășoară în fața organului de urmărire penală sau a instanțelor, fiind indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organele de cercetare penală) și dacă urmărirea penală este începută sau nu (Matei Basarab, ș.a., C. pen. comentat, vol. II, Editura Hamangiu, 2008, pg. 662).

Așadar, denumirea de cauză penală, care este sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală, este dată obiectului procesului penal.

Ca orice activitate judiciară, activitatea procesuală ce se desfășoară în faza urmăririi penale implică intervenția unui act care să determine declanșarea sa, iar acest act procesual este sesizarea, care constituie primul moment în desfășurarea activității de urmărire penală.

Ca atare, din momentul sesizării organului de urmărire penală se poate vorbi de existenta unei cauze penale și, în consecință, din acest moment se poate pune problema săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, întrucât din cuprinsul normei de incriminare rezultă că afirmațiile mincinoase ale martorului trebuie făcute într-o cauză penală.

Atât timp cât legiuitorul nu a condiționat săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cauzele penale, de momentul începerii urmăririi penale, nu se poate pune problema invocării unei astfel de condiții, deoarece s-ar adăuga la lege. De fapt, nici în cazul altor cauze (civile, disciplinare sau în orice alte cauze în care se ascultă martori) infracțiunea de mărturie mincinoasă nu este condiționată de efectuarea unui act procesual sau de parcurgerea unei anumite etape a procesului, această faptă penală putându-se, deci, săvârși din momentul declanșării legale a procesului (prin sesizare, cerere, acțiune etc).

De regulă, datele și informațiile din conținutul sesizării, mai ales în cazul sesizării din oficiu, trebuie verificate și completate uneori, pentru acest motiv era necesară efectuarea unor acte premergătoare potrivit art. 224 alin. (1) din C. proc. pen. anterior sau art. 306 alin. (1) din C. proc. pen., în vigoare.

Verificările efectuate sunt consemnate în cuprinsul unor acte ce au caracter procedural așa încât trebuie să fie efectuate de organul judiciar în condițiile prevăzute de lege pentru actele de urmărire penală.

Totodată, se constată că nu există nici o dispoziție prin care să se interzică audierea martorilor înainte de începerea urmăririi penale și nici cu privire la faptul că declarațiile martorilor ar constitui mijloc de probă doar în situația în care martorii ar fi audiați după începerea urmăririi penale.

Martorul, în accepțiunea normei de incriminare a mărturiei mincinoase, este persoana care, având cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în altă asemenea cauză, este ascultată în acea cauză.

Totodată, potrivit art. 78 din C. proc. pen. anterior având conținut asemănător cu art. 114 alin. (1) din C. proc. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Întrucât legiuitorul a folosit noțiunile de „cauză penală” (care este similară cu noțiunile de „litigiu penal” sau „pricină penală”, având înțelesul de proces penal), în conținutul normei de incriminare, iar actele premergătoare fac parte din categoria actelor necesare procesului penal, fiind efectuate după declanșarea procesului penal prin unul din modurile legale de sesizare, respectiv în prima fază a procesului penal (faza urmăririi penale) rezultă că persoanele care fac afirmații mincinoase ori nu spun tot ce știu privitor la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați, pot săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Astfel, în declarația dată în ziua de 9 noiembrie 2012 inculpatul A. a arătat că a văzut personal, în mod nemijlocit actele de identitate în original ale părților contractului de comodat, momentul semnării actului de către cele două persoane precum și faptul că în afara inculpaților D. și C. la biroul notarial ar fi fost o a treia persoană, ulterior, cu prilejul audierii din 20 august 2014, și-a nuanțat versiunea susținută în sprijinul celor declarate de inculpata B., precizând că deși a fost prezentă o a treia persoană, nu a văzut niciun moment actele de identitate în original și nici momentul semnării contractului de comodat.

Probatoriul administrat a relevat fără putință de tăgadă că inculpatul a făcut afirmații mincinoase, adică nesincere, contrare situației de fapt pe care a cunoscut-o și nu pot fi justificate prin invocarea dificultăților în perceperea situației reale de fapt sau de atribuțiile de serviciu limitate în cadrul biroului notarial.

În drept, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, fapta inculpatului A. care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în cadrul urmăririi penale, fiind audiat în calitate de martor la datele de 9 noiembrie 2012 și 20 august 2014, a dat declarații necorespunzătoare adevărului referitor la procedura și împrejurările autentificării la data de 13 iunie 2012 a contractului de comodat întocmit la Biroul Notarului Public B., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Prin urmare, solicitarea apelantului inculpat de a fi achitat, pentru că nu există situația premisă prevăzută în conținutul normei de incriminare a faptei de mărturie mincinoasă și nu sunt îndeplinite cerințele privind latura obiectivă a cauzei, este neîntemeiată.

3. Inculpatul A. a criticat hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește omisiunea de a face aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen., fără a analiza care dispoziții legale erau mai favorabile inculpatului – sub aspectul limitelor de pedeapsă, dar și al modalităților de executare.

Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță, utilizând așadar criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existență a unei situații tranzitorii, care a fost anterior constatată, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Așadar, se impune verificarea în legile succesive a existenței continuității incriminării (dacă legea nouă nu suprimă o incriminare sau nu restrânge sfera de incidență a unui anumit text, astfel încât fapta concretă să nu mai întrunească condițiile impuse de acesta), a condițiilor de tragere la răspundere penală și a regimului sancționator.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituțională a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Așa cum rezultă din textele de lege care au incriminat succesiv fapta de mărturie mincinoasă, respectiv art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior și art. 273 alin. (1) din C. pen., acestea au conținut juridic identic cu excepția sancțiunii, care a fost redusă potrivit legii noi, sub aspectul ambelor limite speciale ale pedepsei închisorii, de la unu la 6 luni în cazul limitei minime și de la 5 ani la 3 ani în cazul celei maxime. Totodată, spre deosebire de legea veche, legea nouă prevede sancțiunea alternativă a amenzii penale.

Instanța de fond a apreciat în mod just, ținând seama de criteriile de individualizare de la art. 74 din C. pen., că se impune aplicarea unei pedepse orientate către minimul special și, din această perspectivă, a stabilit în mod corect că legea nouă este mai favorabilă, condamnându-l pe apelantul inculpat în baza art. 273 alin. (1) din C. pen.

Totodată, sub aspectul modalității de executare, raportat la cuantumul pedepsei și datele personale favorabile care au format convingerea instanței de fond că inculpatul are aptitudinea de a se reeduca fără a executa pedeapsa în regim de detenție, în mod just s-a făcut aplicarea art. 91 din C. pen. și, în consecință, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate.

Prin urmare, instanța de fond a dat relevanță dispozițiilor art. 5 din C. pen. și a aplicat inculpatului legea mai blândă.

4. În subsidiar, apelanta inculpată a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 80 C. pen. și să se dispună renunțarea la aplicarea pedepsei, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege.

Cât privește aplicarea în timp a legii penale, în mod corect a apreciat instanța de fond că infracțiunea de fals intelectual, atât în reglementarea actuală, cât și în C. pen. din 1969, este fapta persoanei care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, întocmind un înscris oficial, alterează în cuprinsul acelui înscris adevărul pe care înscrisul trebuia să-l constate.

Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen. anterior, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

În conformitate cu art. 321 alin. (1) din C. pen., falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Din compararea celor două incriminări rezultă că au conținut identic cu excepția sancțiunii, care a menținut maximul special la 5 ani închisoare însă, potrivit legii noi a fost majorat minimul special, de la 6 luni la un an închisoare.

Potrivit dispozițiilor art. 80 alin. (1) din C. pen., instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

În conformitate cu alin. (2) al aceluiași text de lege, nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.

Deși condițiile de legalitate prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate sunt îndeplinite, instanța de control judiciar apreciază nu sunt îndeplinite condițiile de oportunitate prevăzute la alin. (1) al art. 80 din C. pen., privind fapta săvârșită de apelanta inculpată.

În cauză, având în vedere modalitatea faptică concretă în care a fost comisă infracțiunea de fals intelectual reținută în sarcina inculpatei, precum și în raport cu pericolul produs, instanța de control judiciar apreciază că fapta în concret prezintă o gravitate sporită, context în care este oportună stabilirea unei pedepse, astfel cum, în mod just, a apreciat și instanța de fond.

Prin urmare, solicitarea apelantei inculpate de a se face aplicarea art. 80 din C. pen. este neîntemeiată.

Orientându-se în procesul de individualizare a cuantumului pedepsei aplicate apelantei inculpate către limita specială minimă, instanța de fond, în aplicarea art. 5 din C. pen., a apreciat că legea veche este mai favorabilă întrucât limita specială minimă este mai redusă prin comparație cu cea din legea nouă.

Cât privește individualizarea modului de executare a pedepsei, instanța de fond a considerat că scopul pedepsei va putea fi realizat prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu suspendare condiționată pentru inculpata B.

Concluzionând, instanța de fond a procedat, în mod judicios, prin aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, la stabilirea cuantumului pedepselor pentru fiecare dintre apelanții inculpați, precum și la stabilirea modalității de executare a sancțiunilor apreciind că dincolo de pericolul social generic al infracțiunilor săvârșite, în mod concret, apelanții inculpați au aptitudinea de a se îndrepta fără executarea pedepsei în regim de detenție.

În consecință, apreciază că sancțiunea aplicată fiecăruia dintre apelanții inculpați este proporțională cu gravitatea faptei, dar și circumstanțele personale, fiind aptă a asigura realizarea scopului și funcțiilor pedepsei, neimpunându-se o reconsiderare a duratei acestora.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații A. și B.

Conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.