Infracțiuni de abuz în serviciu și trafic de influență. Prezumţia de nevinovăţie. Analizarea cererii apărării, de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpatului

1 apr. 2022
Vizualizari: 2039
  • Codul administrativ: art. 100 alin. (1)
  • Codul administrativ: art. 109
  • Codul administrativ: art. 96 alin. (3)
  • Legea nr. 215/2002: art. 36 alin. (7) lit. a)
  • Legea nr. 215/2002: art. 45 alin. (6)
  • Legea nr. 215/2002: art. 61 alin. (2)
  • Legea nr. 215/2002: art. 63 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) lit. a)
  • Legea nr. 273/2006: art. 21 alin. (2)
  • Legea nr. 273/2006: art. 23 alin. (1)
  • Legea nr. 273/2006: art. 24 alin. (1) şi (3)
  • Legea nr. 78/2000: art. 13^2
  • Legea nr. 78/2000: art. 7 lit. a)
  • NCP: art. 291 alin. (1)
  • NCP: art. 297 alin. (1)
  • NCP: art. 309
  • NCP: art. 38 alin. (1)
  • NCP: art. 5 alin. (1)
  • NCPP: art. 103 alin. (1) şi (2)
  • NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b) teza I
  • NCPP: art. 25 alin. (5)
  • NCPP: art. 275 alin. (3) și (6)
  • NCPP: art. 390
  • NCPP: art. 396 alin. (2)
  • NCPP: art. 403 alin. (1) lit. c)
  • NCPP: art. 417 alin. (2)
  • NCPP: art. 421 pct. 1 lit. b)
  • O.G. nr. 119/1999: art. 10 alin. (1)
  • O.G. nr. 119/1999: art. 5 alin. (1)
  • O.G. nr. 119/1999: art. 7 alin. (1) lit. a)
  • VCP: art. 246

În mandatul primarului N., predecesor al lui A., a fost adoptată – la data de 18.12.2006 – Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 311 privind susținerea fotbalului de performanță în cadrul O., prin care s-a aprobat constituirea unei comisii care să analizeze și să supună spre aprobare Consiliului Local posibilitatea constituirii unei echipe de fotbal, precum și strategia pe termen scurt, mediu și lung, obiectivele de performanță și sursele necesare de finanțare ale acesteia.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 15/A din 20 ianuarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte, secția Penală constată următoarele:

I. În ceea ce privește apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești, reține următoarele:

Prealabil, în ceea ce privește legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpaților A. și B., Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că aceasta este, într-adevăr, legea penală în vigoare, având în vedere limitele de pedeapsă pentru toate infracțiunile deduse judecății.

Primul motiv de apel se referă la faptul că prima instanță, deși a efectuat o analiză exhaustivă a apărărilor prezentate de inculpați, întemeindu-și, în mare parte, soluția pronunțată pe acestea, nu a efectuat și analiza considerentelor prezentate de parchet prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, în temeiul art. 390 C. proc. pen. (lucrare nr. x/2019 din data de 27.11.2019, înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub numărul x/27.11.2019), ceea ce, în mod evident, ar fi adus atingere principiilor contradictorialității și „egalității armelor”, ambele fiind componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat inclusiv prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că motivul de apel este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pe de o parte, concluziile formulate verbal, în cadrul dezbaterilor din data de 18.11.2019, și în scris, de către Ministerul Public, constau în enumerarea și interpretarea probelor administrate, a dispozițiilor legale incidente, care ar fundamenta o soluție de condamnare, precum și a unei jurisprudențe în susținerea acesteia, argumentele fiind reluate și în conținutul motivelor de apel formulate de Ministerul Public, așa cum se menționează, de altfel, expres, și la fila nr. x din aceste motive.

Pe de altă parte, instanța de fond a realizat o analiză în detaliu a împrejurărilor de fapt și de drept apreciate ca fiind relevante în soluționarea acțiunilor penale, rezultând, din argumentația primei instanțe, de ce motivele Ministerului Public sunt nefondate sau, după caz, nepertinente, analizarea lor nefiind necesară în raport cu dezlegarea dată de instanță anumitor probleme de drept incidente.

Spre exemplu, concluzionând, în urma analizei dispozițiilor legale expuse, că inițierea unui proiect de hotărâre de consiliu local constituie o activitate permisă de lege inclusiv primarului (se invocă art. 45 alin. (6), teza I din Legea nr. 215/2002), autorilor proiectelor de hotărâri de consiliu local neputându-li-se imputa eventuala nelegalitate a hotărârii adoptate, precum și că semnarea contractului de asociere a reprezentat o obligație legală a inculpatului A., în calitate de primar (autoritate executivă), căruia îi era interzis să cenzureze, sub aspectul legalității, o hotărâre a consiliului local pe care este chemat să o pună în executare, devine nenecesară analiza legalității hotărârii consiliului local puse în executare prin contractul de asociere.

Cu toate acestea, prima instanță a făcut aprecieri și cu privire la aceste aspecte.

De asemenea, în cazul soluționării acțiunii penale exercitate împotriva inculpatei B., în condițiile în care prima instanță a argumentat că atribuțiile de serviciu în exercitarea cărora inculpata a desfășurat activitatea dedusă judecății, nu erau prevăzute în legislația primară (legi, ordonanțe, simple sau de urgență), devine nepertinentă analiza legalității activităților reținute a fi fost desfășurate de către inculpată în legătură cu semnarea contractului de asociere nr. x/03.09.2009.

În ceea ce privește cele două infracțiuni de trafic de influență pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., prima instanță, după prezentarea principalelor elemente de fapt reținute de Ministerul Public în susținerea acuzațiilor, precum și a modificărilor survenite în faza judecății, în cazul principalelor declarații pe care s-a fundamentat acuzația, a argumentat faptul nereținerii, ca probată, a săvârșirii, de către inculpat, a faptelor deduse judecății.

Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului” obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale părților, cu excepția aprecierii pertinenței (Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria x nr. x, p. 19, paragraful 59, și Cauza Dulaurans împotriva Franței, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, paragraful 33).

Pe de altă parte, așa cum se arată și în considerentele Hotărârii Buzescu împotriva României, deși art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria x nr. x, pag. 20, paragrafele 59 și 61; Decizia Burg împotriva Franței, Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Întinderea obligației de a motiva poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (în acest sens sunt hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei și MMMM. împotriva Spaniei).

Față de jurisprudența constantă a C.E.D.O., având în vedere aspectele sus-menționate cu privire la modul în care prima instanță a analizat argumentele Ministerului Public, Înalta Curte apreciază că nu se poate invoca o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Nici argumentul că ar fi fost încălcat principiul contradictorialității nu poate fi primit, având în vedere faptul că, din lecturarea încheierii în care au fost consemnate dezbaterile, în condiții de contradictorialitate și oralitate, procurorul a avut posibilitatea de a formula concluzii și de a aduce contraargumente cu privire la apărările formulate de către inculpați, arătând că nu solicită cuvântul în replică, întrucât va depune concluzii scrise.

Cel de-al doilea motiv de apel îl constituie aspectul că instanța de fond nu ar fi precizat motivele ce au stat la baza înlăturării mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, fiind astfel încălcate, în opinia Ministerului Public, dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2), art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prealabil, deși nu se menționează expres în conținutul motivelor de apel, critica se referă la modul în care prima instanță a argumentat forța probantă a declarațiilor administrate cu privire la cele două infracțiuni de trafic de influență. Astfel, martorii care și-au modificat radical poziția în faza judecății și ale căror declarații date în această fază procesuală au fost reținute de către prima instanță, pretins nemotivat, ca reflectând adevărul faptic, au declarat cu privire la infracțiunile de trafic de influență.

În același sens, paragrafele din considerentele sentinței penale citate de Ministerul Public în susținerea acestui motiv de nelegalitate, se regăsesc în argumentația primei instanțe cu privire la modul de soluționare a acțiunii penale referitor la cele două infracțiuni de trafic de influență.

Într-adevăr, potrivit art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., instanței îi revine obligația de a analiza probele care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate.

Înalta Curte constată că prima instanță, după ce a făcut o scurtă recapitulare a mijloacelor de probă pe care Ministerul Public și-a fundamentat acuzația și a principalelor elemente de fapt rezultând din aceste mijloace de probă, aceasta a redat, într-adevăr, pasaje întregi din declarațiile luate în cursul cercetării judecătorești și, ulterior unele referiri la alte mijloace de probă care, de asemenea, au concurat la formarea convingerii instanței, care a concluzionat că mijloacele de probă administrate în cursul cercetării judecătorești reflectă adevărul faptic, având prevalență față de cele obținute în cursul urmăririi penale, pe care le-a înlăturat, constatând, totodată, că nu se poate stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Aceasta în contextul în care, în partea de început a considerentelor, este prezentată amplu analiza probatoriului din conținutul rechizitoriului, astfel încât, nu se poate vorbi despre o reflectare neechilibrată a ansamblului probator care s-a finalizat cu o soluție de achitare, comparativ cu cea care a fundamentat dispoziția de trimitere în judecată, așa cum se susține în motivele de apel ale Ministerului Public.

Astfel, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Or, din acest text de lege rezultă că nu se poate concluziona că un mijloc de probă este apt de a forma convingerea judecătorului doar pentru faptul că a fost administrat în condițiile de oralitate și contradictorialitate specifice doar fazei judecății. În egală măsură, însă, nu se poate susține nici că o declarație de martor este, în mare măsură, aptă să prezinte veridic situația de fapt, dacă este dată la un moment mai apropiat de cel al evenimentelor vizate de audiere, așa cum se arată în motivele de apel ale Ministerului Public, mai ales dacă se pune problema unei neloialități în administrarea probatoriului.

Pe de altă parte, nu se poate susține că prima instanță a avut în vedere, ca unic argument în a da prioritate declarațiilor din faza judecății, faptul că acestea au fost administrate în condiții de oralitate și contradictorialitate. Astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că aceste depoziții date în cursul cercetării judecătorești se coroborează, dar și alte aspecte la care a făcut în mod expres referire, după cum urmează:

În cazul infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., și art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de către inculpatul A., în perioada iunie- august 2012, prima instanță a avut în vedere faptul că nucleul probatoriului în acuzare este reprezentat tocmai de declarațiile martorilor care și-au modificat radical poziția în faza judecății, faptul că martora F. a negat, în mod constant, implicarea în remiterea celei de-a doua tranșă din suma pretins remisă inculpatului, împrejurările în care, potrivit mențiunilor făcute în faza de judecată, martora MM. ar fi recunoscut-o pe martora F. dintr-o fotografie, lipsa unui probatoriu legat de primirea celei de-a treia tranșă din suma ce face obiectul material al infracțiunii de trafic de influență.

În cazul infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de inculpatul A., în perioada martie- aprilie 2012, prima instanță a reținut că, de fapt, dintre toate mijloacele de probă enumerate pe care Ministerul Public și-a fundamentat acuzația, doar depozițiile martorilor H. și BBB., care au fost în mare parte retractate, și, parțial, ale martorului JJJ., ar avea aptitudinea de a face credibilă realitatea celor menționate în cuprinsul acestora. Celelalte mijloace de probă nu au prezentat argumente pertinente în sprijinul acuzațiilor care i se aduc inculpatului, acestea constând fie în înscrisuri cu caracter pur administrativ, fie în acte bilaterale cu caracter oneros, fie în alte acte cu caracter contabil și care nu confirmă, nici direct, nici indirect, respectiva acuzație.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține inexistența unei argumentări a faptului că probatoriul administrat nu este apt să fundamenteze concluzia săvârșirii faptelor deduse judecății mai presus de orice îndoială rezonabilă, standard al probațiunii impus de art. 103 alin. (2) și art. 396 alin. (2) C. proc. pen., pentru pronunțarea unei soluții de condamnare.

La momentul analizei criticilor de netemeinicie a soluțiilor de achitare sub aspectul celor două infracțiuni de trafic de influență, Înalta Curte constată caracterul suficient al argumentelor primei instanțe.

Un al treilea motiv de apel constă în faptul că inițierea proiectului de hotărâre a Consiliului Local este analizată separat de semnarea contractului de asociere, cât privește caracterul penal al faptei. Înalta Curte apreciază că este nefondat și acest motiv de apel.

Astfel, se constată că trimiterea în judecată a inculpatului sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu a avut loc față de acțiunile de a iniția proiectul de hotărâre a Consiliului Local și de a semna contractul de asociere.

Prima instanță, la momentul analizării limitelor învestirii sale sub aspectul acestei infracțiuni, a remarcat că, din paragraful referitor la descrierea faptei de abuz în serviciu și cel referitor la dispoziția de trimitere în judecată, care sunt redactate în mod similar, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru că „a inițiat proiectul de hotărâre privind asocierea Municipiului Ploiești cu S.C. C. S.A. Ploiești în vederea realizării și finanțării în comun a unor acțiuni, servicii și proiecte de interes public local având ca obiectiv principal funcționarea echipei de fotbal C. și pentru că a semnat contractul de asociere nr. x/03.09.2009 încheiat între Municipiul Ploiești și S.C C. S.A. Ploiești, contract încheiat prin nerespectarea dispozițiilor art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001, iar nu și pentru încheierea actelor adiționale la acest contract ori pentru alte acte sau fapte menționate în rechizitoriu”.

Înalta Curte constată că Ministerul Public nu a criticat sentința penală sub aspectul limitelor învestirii menționate de prima instanță.

În mod firesc, analiza probatoriului și legislației incidente efectuate de către prima instanță a vizat cele două acțiuni (inițiere proiect de hotărâre și semnare contract de asociere) pretins infracționale deduse judecății, apreciate de procurorul de caz ca reprezentând elementul material al laturii obiective al unei infracțiuni unice în formă simplă de abuz în serviciu.

Se observă că prima instanță a prezentat și contextul desfășurării celor două acțiuni, însă aceste aspecte, care excedează limitelor învestirii, nu pot produce efecte juridice în prezenta cauză.

Pe de altă parte, Ministerul Public nu argumentează în ce modalitate ar fi trebuit să fie privite cele două acțiuni, astfel încât să se ajungă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns prima instanță.

În concluzie, nu au fost identificate elemente în sentința apelată, care să conducă la ideea că judecătorul de la prima instanță ar fi analizat și s-ar fi pronunțat cu privire la două infracțiuni de abuz în serviciu, aflate în concurs real (pe de o parte, inițierea proiectului de hotărâre a Consiliului Local, iar, pe de altă parte, semnarea contractului de asociere).

În ceea ce privește temeinicia soluției de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit prev. de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de către inculpatul A. în perioada iulie- septembrie 2009, Înalta Curte constată următoarele:

În sarcina inculpatului A. s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., constând în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploiești și ordonator principal de credite, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor în sensul încălcării dispozițiilor art. 63 alin. (1) lit. c) și alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale și de art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, precum și de art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) și (3) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, a inițiat proiectul de hotărâre privind asocierea Municipiului Ploiești cu S.C. C. S.A. Ploiești în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, servicii și proiecte de interes public local, având ca obiectiv principal funcționarea echipei de fotbal C., și a semnat contractul de asociere nr. x/03.09.2009 încheiat între Municipiul Ploiești și S.C. C. S.A. Ploiești, contract încheiat prin nerespectarea dispozițiilor art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale și în afara cadrului legal – în condițiile în care o instituție publică nu poate finanța o activitate lucrativă desfășurată de un agent economic cu capital privat, fapt ce a determinat prejudicierea bugetului local cu suma totală de 32.577.437,07 RON, reprezentând:

– 17.842.137,70 RON – plăți efectuate exclusiv în baza contractului cu încălcarea dispozițiilor legale privind finanțele publice,

– 12.955.859,28 Iei – chirie datorată de C. pentru Stadionul D. pus la dispoziție în baza contractului – cu încălcarea prevederilor legale privind administrația publică locală,

– 121.234,19 RON – contravaloare utilități datorate de societate și achitate din bugetul local,

– 1.658.205,90 RON – debite stabilite prin acte de control ale Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova ca fiind datorate de societate și care, în evidența contabilă a unității administrativ teritoriale apar ca achitate prin transferarea sumei respective între conturi ale bugetului local și nu prin plăți efectuate de societate, precum și obținerea de către S.C. C. S.A. Ploiești a unui folos necuvenit de aceeași valoare.

Înalta Curte apreciază ca fiind legală și temeinică soluția de achitare pronunțată de prima instanță sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu pretins comise de inculpatul A. și își însușește argumentația soluției de achitare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în ceea ce privește acuzația de a fi inițiat proiectul de hotărâre privind asocierea Municipiului Ploiești cu S.C. C. S.A. Ploiești în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, servicii și proiecte de interes public local, Înalta Curte constată că legislația în vigoare în perioada relevantă (art. 45 alin. (6) teza I din Legea administrației publice locale nr. 215/2002) prevedea expres, pentru primar, și nu numai, posibilitatea propunerii de proiecte de hotărâri a căror adoptare intra în competența consiliului local. Răspunderea, inclusiv penală, cu privire la legalitatea hotărârii de consiliu local adoptate în urma unei astfel de propuneri, nu poate aparține persoanei care a formulat propunerea, persoană care putea fi inclusiv una lipsită de pregătire juridică – art. 45 alin. (6) teza I din Legea administrației publice locale nr. 215/2002 prevede inclusiv pentru simpli cetățeni posibilitatea sesizării consiliului local cu proiecte de hotărâri -, ci eventual celor competenți să adopte hotărârea în cauză și să efectueze verificări asupra legalității în etapele administrative specifice adoptării unei astfel de hotărâri. De altfel, nici Ministerul Public nu combate această argumentație a primei instanțe.

Dispozițiile art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea administrației publice locale nr. 215/2002, pretins încălcate prin adoptarea HCL nr. 264 din 24.08.2009 și care figurează și ca temei al asocierii expres menționat în această hotărâre, fac referire la o atribuție a cărei exercitare aparține Consiliului Local, și anume de a hotărî, în condițiile legii, cooperarea cu persoanele juridice române și străine în vederea realizării în comun a unor acțiuni, lucări sau servicii sau proiecte de interes public local.

Deși, față de considerentele de mai sus, sunt lipsite de relevanță juridică aspectele care au determinat inițierea proiectului de hotărâre, Înalta Curte apreciază ca fiind eronate argumentele prezentate în motivele de apel cu privire la aptitudinea listei „cu peste 15.000 de semnături” ale cetățenilor Municipiului Ploiești de a justifica demersul primarului de a iniția proiectul de hotărâre în cauză. Este incert faptul că semnatarii acestei liste au fost în deplină cunoștință de cauză cu privire la modalitatea juridică în care autoritățile locale ar urma să susțină fotbalul ploieștean. Vechimea proiectului nu prezintă relevanță atât timp cât nu s-a contestat că, inclusiv la momentul intițierii proiectului de hotărâre, interesul cetățenilor Municipiului Ploiești subzista.

De altfel, în conținutul rechizitoriului s-a învederat că dezideratul exprimat de către inculpat în sensul preluării și finanțării echipei locale, adus de către acesta la cunoștința publicului inclusiv în perioada campaniei sale electorale, a constituit unul dintre motivele care i-au asigurat reușita în alegeri. Numărul de 15.000 de semnături este însemnat, nu atât față de ponderea pe care 15.000 de cetățeni o reprezintă din totalul populației Municipiului Ploiești din anul 2009 (nu rezultă dacă cifra de 228.378, reținută în motivele de apel, este reprezentată de toate persoanele înregistrate în evidențele Municipiului Ploiești, indiferent de vârstă, drept de vot, etc.), ci prin faptul că este de notorietate dificultatea cu care un astfel de număr de semnături se poate obține în susținerea unei inițiative cetățenești.

Pe de altă parte, existența altor domenii care s-ar impune a fi finanțate de către autoritățile locale nu exclude un interes concret ridicat al membrilor unei anumite comunități locale pentru susținerea unei echipe de fotbal de tradiție.

Înalta Curte apreciază că eventuala nelegalitate a hotărârii consiliului local nu poate atrage răspunderea penală a primarului care, în calitatea sa de autoritate executivă, avea obligația legală de a pune în executare hotărârile consiliului local, fără posibilitatea de a le contesta, eventual în justiție, sub aspectul nelegalității.

În acest sens, sunt pertinente și elocvente:

– Decizia nr. 12/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă (în care s-a statuat: În condițiile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului București) și

– Decizia nr. 356/2002 pronunțată de Curtea Constituțională, ale căror mențiuni relevante sunt reluate în considerentele sentinței penale apelate.

Susținerea Ministerului Public potrivit căreia aplicarea Deciziei nr. 12/2015 în cauza de față ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității legii este neîntemeiată, în condițiile în care, deciziile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept nu fac decât să furnizeze interpretarea corectă a unor dispoziții legale în vigoare, pe care acele texte de lege ar fi trebuit să o primească încă de la momentul intrării lor în vigoare, nu să genereze o modificare legislativă cu privire la care să se pună problema asigurării neretroactivității.

De altfel, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate avea loc decât în cursul judecării unei cauze care vizează un raport juridic anterior momentului sesizării, ceea ce nu constituie o piedică în aplicarea în cauza respectivă a dezlegării date chestiunii de drept, dimpotrivă, existând o obligație în acest sens.

Argumentul Ministerului Public, în susținerea nepertinenței celor două decizii, potrivit căruia infracțiunea de abuz în serviciu constă atât în „inițierea . . . . . . . . . .cât și semnarea”, neavând vreo legătură cu controlul judecătoresc ulterior „cu privire la pretinsa ilegalitate a unui act al consiliului local”, apare ca vădit nefondat, în condițiile în care, chestiunea controlului judecătoresc ulterior este necesară în contextul analizei posibilităților pe care primarul, ca autoritate executivă, îl avea, de a nu pune în executare o hotărâre a consiliului local în pofida obligației sale expres prevăzute în acest sens (art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

Chiar dacă, așa cum susține Ministerul Public în motivele de apel, inculpatul dorea să se ajungă la încheierea contractului de asociere, din moment ce acesta a inițiat proiectul de hotărâre de consiliu local, acest aspect nu semnifică faptul că, legal, avea posibilitatea să nu pună în executare hotărârea consiliului local și, prin urmare, să nu încheie contractul de asociere.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora primarul are atribuții referitoare la bugetul local, nu introduc o derogare de la prevederile art. 61 alin. (2) din același act normativ.

Lipsa referatului Compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului (Direcția Economică), în absența căruia, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, proiectele de hotărâri înscrise pe ordinea de zi a consiliului local nu puteau fi dezbătute, nu este imputabilă inculpatului, eventuala nelegalitate a hotărârii adoptate în aceste condiții, neputând constitui, față de aspectele menționate anterior, un temei al refuzului primarului de încheiere a contractului de asociere.

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia, deși prima instanță a precizat că verificarea contractului de asociere nu este de competența primarului, totuși, în privința inculpatei B. care, prin semnătură, și-a asumat verificarea legalității contractului în discuție, a dispus achitarea, Înalta Curte învederează că temeiul achitării inculpatei B. nu a fost acela că nu ar fi avut atribuții de verificare a legalității contractului, în concret, asumându-și, prin semnătură, verificarea legalității acestuia, ci că atribuțiile în exercitarea cărora a efectuat și și-a asumat verificarea legalității contractului nu sunt prevăzute în legislația primară.

De asemenea, nu poate fi reținut nici argumentul Ministerului Public referitor la cel de-al doilea nivel de verificare a legalității contractului de asociere, și anume că, în cursul urmăririi penale, față de secretarul unității administrativ-teritoriale Municipiul Ploiești, M., în prezent decedat, s-a pus în mișcare acțiunea penală sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu, situație față de care nu se poate concluziona că s-a realizat al doilea nivel de verificare. Înalta Curte reține că verificarea legalității contractului s-a efectuat de către M. care, în mod constant, a adoptat o poziție în sensul legalității acestui contract, iar în privința corectitudinii acestei poziții nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție.

Referitor la controlul de legalitate efectuat de către instituția prefectului, este adevărat că neatacarea în contenciosul administrativ a hotărârii consiliului local nu echivalează cu legalitatea actului, însă, în prezenta cauză, poziția prefecturii în sensul neatacării actului a fost invocată în susținerea ideii că niciuna dintre autoritățile care erau îndreptățite să se pronunțe asupra legalității hotărârii consiliului local nu a adoptat o poziție care să creeze dubii cu privire la legalitatea actului. Înalta Curte constată și faptul că, în faza judecății, martora DD. a revenit asupra declarației date în cursul urmăririi penale, în sensul că, avizul prefecturii viza doar procedura adoptării actului.

Având în vedere că Ministerul Public a invocat în defavoarea inculpatului răspunsul dat de acesta în fața instanței, la întrebarea adresată de reprezentantul Ministerului Public:

„poate primarul să încheie, să semneze un contract în mod vădit cu încălcarea legii?” și anume, „În mod vădit, cu încălcarea legii, categoric nu”, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține caracterul vădit nelegal al asocierii între Municipiul Ploiești și S.C. C. S.A. Ploiești, în condițiile în care, din declarația martorului BB., director al Camerei de Conturi Prahova, dată în faza urmăririi penale, pentru lămurirea legalității unei astfel de asocieri, s-a simțit nevoia de a se solicita Curții de Conturi a României – Departamentul Juridic un punct de vedere. Or, dacă nelegalitatea unei astfel de asocieri era vădită pentru orice practician care activează în domeniul dreptului administrativ, o astfel de lămurire nu ar fi fost necesară.

Chiar dacă nu prezintă importanță pentru stabilirea condițiilor angajării răspunderii penale a inculpatului, sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu, dacă asocierea între Municipiul Ploiești și S.C. C. S.A. Ploiești era permisă de lege, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea administrației publice locale nr. 215/2002 permit asocierea între o unitate administrativ-teritorială și o persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ, cu condiția ca, scopul acestei asocieri să reprezinte satisfacerea unui interes public local, condiție îndeplinită în cazul de față.

În fine, concluziile expertului contabil sau opinia unor persoane audiate în calitate de martor cu privire la interpretarea unor dispoziții legale nu sunt obligatorii pentru instanță, aceasta fiind singura îndreptățită să tranșeze cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește temeinicia soluției de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de către inculpata B. în luna septembrie 2009, Înalta Curte constată următoarele:

Acuzația în cazul inculpatei B., constă în aceea că, în calitate de șef al Serviciului Juridic Contencios și Legislație Specială din cadrul Direcției Juridice a Primăriei Municipiului Ploiești, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuției de serviciu în sensul încălcării prevederilor cuprinse în fișa postului (pct. 6 din „Atribuțiile și răspunderile consilierului juridic – Șef Serviciu”), atribuție corelativă cu dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic și cu art. 12 pct. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare al aparatului propriu al primarului municipiului Ploiești, a vizat de legalitate – semnând în numele directorului Direcției Juridice (care avea aceeași atribuție, prevăzută la pct. 2 din „Atribuțiile și răspunderile consilierului juridic – Director Executiv”) – contractul de asociere nr. x/03.09.2009 dintre Municipiul Ploiești și S.C. C. S.A. Ploiești în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, servicii și proiecte de interes public local, având ca obiectiv principal funcționarea echipei de fotbal C., contract încheiat prin nerespectarea dispozițiilor art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale și în afara cadrului legal – întrucât o instituție publică nu poate finanța o activitate lucrativă desfășurată de un agent economic cu capital privat, contribuind, astfel, la prejudicierea bugetului local cu suma totală de 30.797.996,98 RON, reprezentând plăți efectuate exclusiv în baza contractului de asociere cu încălcarea dispozițiilor legale privind finanțele publice (17.842.137,70 RON) și chirie datorată de C. pentru Stadionul D. pus la dispoziție în baza contractului – cu încălcarea prevederilor legale privind administrația publică locală (12.955.859,28 RON), precum și la obținerea de către S.C. C. S.A. Ploiești a unui folos necuvenit de aceeași valoare.

Înalta Curte apreciază ca fiind legală și temeinică soluția de achitare pronunțată de prima instanță, reținând, în acest sens, că, prin decizia nr. 405/2016 Curtea Constituțională a României a introdus două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ în ceea ce privește latura obiectiva a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzut de art. 246 din C. pen. din 1969 și art. 297 alin. (1) din C. pen.

Astfel, o prima condiție ce intră în conținutul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu este că atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul și pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplinește, trebuie să fie prevăzută expres de „lege”, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanță simplă ori de urgență emisă de Guvernul României.

O a doua condiție ce intră în conținutul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu este ca actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu să încalce o dispoziție cuprinsă în legislația primară, care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgentă, emise de Guvernul României.

Prin urmare, doar în măsura în care sunt întrunite cumulativ aceste două condiții impuse prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României s-ar putea supune analizei întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiuni de abuz în serviciu.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că textele aparținând legislației primare reținute în conținutul acuzației privind-o pe inculpata B. au un caracter general, având scopul de a contura cadrul în care trebuie să-și exercite profesia un consilier juridic, nereglementând atribuții de serviciu concrete ale acestuia în exercitarea cărora să se rețină că inculpata ar fi săvârșit fapta dedusă judecății. În realitate, aceste atribuții de serviciu se regăsesc în legislația secundară, și anume fișa postului și Regulamentul de organizare și funcționare al aparatului propriu al primarului municipiului Ploiești.

Având în vedere modalitatea în care a fost reconfigurată infracțiunea de abuz în serviciu prin Decizia nr. 405/206 a Cuții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanțe, și anume că fapta imputată, așa cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței, nu este tipică în raport cu prevederile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen.. Chiar în ipoteza în care s-ar reține ca fiind conformă cu realitatea susținerea acuzării în sensul caracterului nelegal al contractului de asociere, semnarea contractului de asociere de către inculpată nu s-a realizat în exercitarea unei atribuții prevăzute de legislația primară, această faptă nefiind, prin urmare, în concordanță cu tiparul prevăzut de infracțiunea reținută în sarcina sa.

În ceea ce privește temeinicia soluției de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de către inculpatul A. în perioada iunie- august 2012, Înalta Curte constată următoarele:

Acuzația adusă inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploiești, în vara anul 2012, în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale (la care candida pentru obținerea unui nou mandat) a pretins denunțătorului E. suma de 80.000 RON pe care a primit-o în trei tranșe, cea de-a doua – în cuantum de 20.000 RON – prin intermediul lui F. – persoană din staff-ul său de campanie, în schimbul intervenției la membrii comisiei de achiziție publică organizată și desfășurată de Primăria Ploiești pentru executarea unei parcări supraterane pe strada x din municipiu, în vederea câștigării acesteia de către S.C. G. S.R.L. Mănești, județul Prahova, societate de la care denunțătorul urma să obțină lucrări în subantrepriză la obiectivul respectiv.

Și în privința acestei acuzații, Înalta Curte apreciază ca fiind legală și temeinică soluția de achitare pronunțată de prima instanță sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că, în faza judecății, a intervenit o modificare radicală sub aspectele esențiale ale situației de fapt reținute în rechizitoriu, a declarațiilor care au constituit nucleul probatoriului pe care s-a fundamentat acuzația. În acest sens, Înalta Curte are în vedere declarațiile martorilor E., QQ. (acesta în faza judecății a renunțat la identitatea protejată, și anume, OO., care îi fusese atribuită în faza de urmărire penală), KK., MM. și NN..

Este neîntemeiată susținerea Ministerului Public în sensul că martorii nu au prezentat o justificare cu privire la diferențele evidente dintre declarațiile date în cele două faze ale procesului, întrucât în declarațiile martorilor E., QQ., KK. și MM. se fac precizări exprese cu privire la presiunea pe care au resimțit-o cu ocazia audierilor din faza de urmărire penală, exercitate de organele judiciare înseși.

În ceea ce-l privește pe martorul NN., deși acesta menționează în fața instanței că își menține în totalitate declarația dată în fața procurorului, prezintă, în mod vizibil, diferit, detalii ale evenimentelor relevante la care a participat. Este suficient a se menționa că, după ce în faza de urmărire penală martorul declarase în mod categoric că a asistat la remiterea de către numitul E. a unui plic către o doamnă care îl vizitase, în faza judecății menționează că nu își mai amintește să fi văzut faptul remiterii acestui plic către doamna respectivă, fiind posibil ca E. să-i fi povestit ulterior că i-ar fi dat un astfel de plic.

Înalta Curte constată că declarațiile date în faza judecății cu privire la aspecte de neloialitate ale conduitei organului judiciar, se coroborează. Un exemplu în acest sens, îl furnizează declarațiile martorilor QQ. și E., ambii relatând că au fost audiați simultan, unul în prezența celuilalt, pentru a se înlătura eventualele neconcordanțe dintre declarațiile acestora.

Înalta Curte apreciază că aspectele prezentate anterior, deși insuficiente pentru a conduce la o concluzie categorică în sensul conformității cu realitatea a versiunilor prezentate în faza judecății și a încălcării principiului loialității în administrarea probelor (se face referire de către martorul QQ. la existența unei anchete penale în derulare cu privire la aceste aspecte în cadrul căreia se administrează proba cu înregistrări efectuate cu ocazia administrării probatoriului în faza de urmărire penală și se efectuează percheziții informatice asupra calculatoarelor la care ar fi fost consemnate simultan declarația sa, în calitate de martor cu identitate protejată, și a martorului E.), sunt de natură să conducă la concluzia neasigurării în prezenta cauză a standardului de probațiune prevăzut de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., necesar pronunțării unei soluții de condamnare, neputându-se reține că săvâșirea de către inculpat a faptei deduse judecății este probată mai presus de orice îndoială rezonabilă.

De altfel, nici probatoriul administrat în faza de urmărire penală nu susține, în integralitatea sa, condamnarea, pe lângă poziția inculpatului de negare a săvârșirii faptei, Înalta Curte identificând și declarația martorei F., care a negat în mod constat implicarea sa în pretinsa primire a unei tranșe de bani din cei 80.000 de RON, pe care inculpatul i-ar fi pretins-o în schimbul exercitării influenței sale.

În același sens, se remarcă faptul că, în legătură cu remiterea celei de-a treia tranșă din suma pretinsă, nu este administrat niciun mijloc de probă, în afară de declarația denunțătorului E..

În plus, deși este invocat în rechizitoriu suportul optic depus în susținerea denunțului de către E. și care ar conține înregistrarea video a uneia dintre cele două întâlniri pe care acesta le-ar fi avut cu inculpatul în perioada campaniei electorale din vara anului 2012, într-o clădire de birouri situată în Municipiul Ploiești, analizând conținutul procesului-verbal de redare în formă scrisă de către organele de urmărire penală a conținutului discuției purtate în mediul ambiental între E. și inculpat, a cărei înregistrare este stocată pe acest suport optic, se constată lipsa oricăror replici care să poată fi folosite în susținerea acuzației.

Mai mult decât atât, în cadrul acestei discuții înregistrate și redate în scris, apare o referire la existența unor colegii (E.: „nu știu eu discuțiile, pentru că eu sunt pe colegiul celălalt”), inculpatul învederând în concluziile scrise depuse la dosar că se face referire la colegiile electorale, noțiune specifică strict alegerilor parlamentare, care în anul 2012 s-au desfășurat la un moment ulterior celui când se reține că s-ar fi desfășurat activitatea pretins infracțională, și anume în toamna anului 2012.

Înalta Curte mai reține că, nici acest proces-verbal de redare și nici declarația martorului RR., căruia i-a fost prezentată în faza de urmărire penală această înregistrare și care a recunoscut locația unde s-ar fi întâlnit inculpatul și denunțătorul, recunoscuți, de asemenea, de martor în înregistrarea vizionată, nu confirmă prezența la această întâlnire a unei a treia persoane (audiată în faza de urmărire penală cu identitatea protejată de OO.).

În faza judecății, martorul QQ. a negat că ar fi participat la cele două întâlniri ale denunțătorului cu inculpatul în cadrul cărora s-ar fi desfășurat activitatea de pretindere a sumei de 80.000 RON, respectiv de primire a unei prime tranșe de 40.000 RON.

Înalta Curte remarcă și lipsa unei analize în conținutul motivelor de apel formulate de Ministerul Public cu privire la elementele noi de fapt prezentate de martori în faza judecății, inclusiv în ceea ce privește respectarea principiului loialității în administrarea probatoriului în faza de urmărire penală, limitându-se a aduce la cunoștință faptul sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea de către martori a unor infracțiuni contra înfăptuirii justiției.

În ceea ce privește solicitarea formulată de către inculpatul A., de constatare a nulității absolute, cu consecința excluderii mijloacelor de probă pretins administrate cu încălcarea principiului loialității, Înalta Curte învederează că, deși o astfel de solicitare poate fi formulată în acest stadiu al procesului, relevante în acest sens fiind și considerentele Deciziei nr. 802/2017 a Curții Constituționale, invocată de către inculpat, în concret aceasta este neîntemeiată, ca urmare a insuficienței probatoriului, așa cum s-a menționat anterior.

În ceea ce privește temeinicia soluției de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârșită de inculpatul A. în perioada martie- aprilie 2012, Înalta Curte constată următoarele:

Acuzația adusă inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploiești, în perioada martie- aprilie 2012, a pretins denunțătorului H. foloase materiale necuvenite constând în susținerea financiară a campaniei electorale pentru alegerile locale din vara acelui an, la care candida pentru un nou mandat de primar din partea I. – Prahova, constând în închirierea de panouri publicitare, prestarea de servicii de panotaj și producția de afișe electorale, cuantificate la valoarea totală de 21.150,12 euro și asigurate de denunțător în perioada campaniei (mai- iunie 2012), precum și suma de 20.000 RON achitată de cel din urmă prin intermediul S.C. J. S.R.L. Ploiești către S.C. K. S.R.L. Ploiești – firmă indicată de edil, în schimbul intervenției la funcționarii primăriei și la consilierii locali pentru promovarea și aprobarea unui proiect de hotărâre care să aibă ca obiect prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploiești și S.C. L. S.R.L. Ploiești (la care denunțătorul avea calitatea de asociat), vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparținând domeniului public de interes local al municipiului.

Și în privința acestei acuzații, Înalta Curte apreciază ca fiind legală și temeinică soluția de achitare pronunțată de prima instanță.

În primul rând, se constată că martorii H. și BBB., ale căror declarații din faza de urmărire penală au constituit nucleul probator în susținerea acuzației de trafic de influență, și-au modificat radical poziția în faza judecății, prezentând o versiune care nu implică pretinderea și primirea de către inculpat de foloase materiale necuvenite în schimbul intervenirii la funcționarii primăriei și la consilierii locali pentru promovarea și aprobarea unui proiect de hotărâre care să aibă ca obiect prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploiești și S.C. L. S.R.L. Ploiești, vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparținând domeniului public de interes local al municipiului.

Cei doi martori sus menționați au invocat aspecte ținând de încălcarea principiului loialității cu ocazia audierilor de către organele de urmărire penală. Înalta Curte subliniind că denunțătorul H. era cercetat în perioada respectivă într-un dosar aflat pe rolul aceleiași unități de parchet.

Totodată, se observă că singura probă directă a acțiunii de pretindere de foloase materiale necuvenite imputată inculpatului a fost reprezentată de declarația martorului H.. Se remarcă faptul că denunțătorul, pe lângă faptul că nu a menționat nicio altă persoană care să fi asistat la astfel de discuții, nu a dat niciun detaliu cu privire la locul, data și împrejurările în care a avut loc pretinsa discuție, credibilitatea susținerilor sale neputând fi verificată prin administrarea altor mijloace de probă.

De asemenea, Înalta Curte reține că, așa cum rezultă din declarațiile martorilor LLLL., CCC. și KKKK., inculpatul nu avea nicio atribuție legată de asigurarea suportului logistic al campaniei electorale desfășurate în anul 2012 cu ocazia alegerilor locale, acesta fiind atributul președintelui organizației județene, LLLL..

În ceea ce privește achitarea sumei de 20.000 RON de către denunțătorul H. prin intermediul S.C. J. S.R.L. Ploiești către S.C. K. S.R.L. Ploiești, despre care se susține că s-a făcut la solicitarea inculpatului, din faptul că nu s-a reușit identificarea contractului în temeiul căruia s-au emis facturi și chitanțe de către S.C. K. S.R.L. Ploiești și că în conținutul facturilor se regăsesc formulări cu caracter general de tipul „contravaloare prestări servicii conform contract”, nu rezultă cu necesitate că ar fi existat o legătură între relația comercială dintre aceste societăți comerciale și inculpatul A..

Martorul BBB. a prezentat o explicație cu privire la formularea din partea S.C. L. S.R.L. Ploiești a unei solicitări de prelungire a contractului de asociere între această societate comercială și Municipiul Ploiești, cu aproximativ un an înainte de expirarea acestuia, diferită de cea avută în vedere de Ministerul Public. Astfel, martorul a învederat că societății i se cerea din partea unei unități bancare dovada că a încheiat un asemenea contract pe o perioadă mai mare de 5 ani, inițierea demersului fiind necesară. De asemenea, martorul a contestat susținerea Ministerului Public, în sensul că motivația depunerii cererii de prelungire ar fi reprezentat-o riscul ca, în cazul în care inculpatul nu ar fi câștigat alegerile, contractul să nu mai fie prelungit.

Faptul că martorul DDD., directorul Direcției Gestiune și Patrimoniu, a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite prin decizia nr. 1212 din 12.12.2018, pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în dosarul x/2016, pentru foloase materiale necuvenite primite de la S.C. AAA. S.R.L. Ploiești, firma denunțătorului H. „în legătură cu efectuarea cu celeritate a demersurilor necesare promovării și supunerii aprobării Consiliului Local Ploiești a unui proiect de hotărâre pentru prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploiești și S.C. L. S.R.L. Ploiești (la care denunțătorul avea calitatea de asociat), vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparținând domeniului public de interes local al municipiului, precum și pentru stingerea unui litigiu civil dintre cele două entități aflat pe rolul instanței, sens în care a semnat raportul de specialitate la proiectul de hotărâre, referatul nr. x/25.04.2012 cu propunere de renunțare la continuarea acțiunii civile în instanță împotriva societății menționate și actul adițional nr. x din 04.05.2012 de prelungire a contractului de asociere”, nu constituie un argument că, și alți funcționari publici, spre exemplu primarul Municipiului Ploiești, ar fi desfășurat o activitate infracțională în legătură cu prelungirea contractului de asociere sus-menționat.

Explicația pe care martorul denunțător H. o dă cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, sub aspectul căreia a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești, citată în conținutul motivelor de apel formulate de Ministerul Public, nu poate fi avută în vedere în susținerea unei soluții de condamnare a inculpatului A. sub aspectul infracțiunii de trafic de influență, în condițiile în care acesta nu a fost menționat expres de către H., ca fiind unul dintre beneficiarii serviciilor menționate în declarația citată, iar în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, dosarul aflându-se pe rolul Tribunalului Prahova, în primă instanță.

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu a intervenit răsturnarea prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

Considerentele expuse cu ocazia analizării cererii apărării de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul pretinsei infracțiunii de trafic de influență denunțate de martorul E. își păstrează valabilitatea și cu privire la cererea formulată de apărare, de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a aceluiași inculpat pentru comiterea pretinsei infracțiuni de trafic de influență denunțate de martorul H..

II. În ceea ce privește apelul părții civile Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploiești, Înalta Curte reține următoarele:

Prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 152 din 10.05.2016 transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești cu adresa nr. x/10.05.2016 a Primăriei Municipiului Ploiești, unitatea administrativ-teritorială s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 32.577.437,07 RON.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. x din 31 decembrie 2019, Municipiul Ploiești, prin reprezentant legal, a formulat apel împotriva sentinței penale nr. 156 din 11 decembrie 2019.

În speță, după înregistrarea dosarului la Înalta Curte, a fost introdusă în cauză și Primăria Municipiului Ploiești, în calitate de apelantă parte civilă, figurând, de asemenea, în cauză, și Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploiești, însă în calitate de intimată parte civilă.

În ceea ce privește admisibilitatea prezentului apel, Înalta Curte constată că, potrivit Codului administrativ:

– art. 96 alin. (3) – Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii;

– art. 100 alin. (1) – Municipiul este unitatea administrativ-teritorială declarată ca atare prin lege, pe baza îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege;

– art. 109 alin. (1) – Reprezentarea în justiție a unităților administrativ- teritoriale se asigură de către primar sau de către președintele consiliului județean;

– art. 109 alin. (2) – Primarul sau președintele consiliului județean stă în judecată în calitate de reprezentant legal al unității administrativ- teritoriale, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale acesteia, și nu în nume personal;

– art. 109 alin. (3) – Atribuția de reprezentare în justiție poate fi exercitată în numele primarului sau, după caz, al președintelui consiliului județean de către consilierul juridic din aparatul de specialitate ori de către un avocat angajat în condițiile legii.

Într-adevăr, potrivit textelor de lege mai sus redate, Primăria Municipiului Ploiești nu putea avea calitatea de parte civilă în prezenta cauză, însă din cererea de apel formulată se constată, fără dubiu că, de fapt, apelul a fost declarat de către Municipiul Ploiești, prin primar, ca reprezentant legal al acestuia. Or, potrivit art. 100 alin. (1) din Codul administrativ, Municipiul Ploiești este unitate administrativ-teritorială.

Menționarea Primăriei Municipiului Ploiești în cauză, în calitate de apelantă parte civilă, nu este decât consecința unei erori strecurate la momentul conceptării părților în aplicația informatică ECRIS, aspect care nu poate conduce la indamisibilitatea căii de atac formulate de Municipiul Ploiești. Citarea în calitate de intimată parte civilă a Municipiului Ploiești care, în realitate, are calitate de apelantă parte civilă, nu este de natură să producă o vătămare acesteia, în condițiile în care a beneficiat de reprezentare convențională (de către același consilier juridic, care a asigurat și reprezentarea Primăriei Municipiului Ploiești).

Prin urmare, Înalta Curte va analiza, în cele ce urmează, caracterul fondat sau nefondat al apelului declarat de partea civilă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploiești.

Din acest punct de vedere, se constată că este criticată soluția primei instanței sub aspectul lăsării nesoluționate a laturii civile, cu consecința încălcării termenului rezonabil de soluționare a acțiunii civile, întrucât ar fi pusă în situația de a se adresa instanțelor civile.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este temeinică și legală, în raport cu temeiul achitării inculpaților A. și B., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., respectiv, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în cazul în care se dispune achitarea inculpatului în baza acestui temei, instanța este obligată să lase nesoluționată latura civilă.

Văzând soluția de respingere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești, pe care Înalta Curte urmează să o pronunțe, consecința legală este cea de respingere a apelului părții civile, ca nefondat.

III. Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești și de partea civilă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiului Ploiești împotriva sentinței penale nr. 156 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga apelanta parte civilă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploiești la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiuni de abuz în serviciu și trafic de influență. Prezumția de nevinovăție. Analizarea cererii apărării, de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpatului was last modified: aprilie 1st, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.