Infracţiuni de abuz în serviciu şi tăinuire. Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil

25 iul. 2022
1.495 views
  • NCP: art. 249 alin. (1)
  • NCP: art. 270 alin. (1)
  • NCP: art. 297 alin. (1)
  • NCP: art. 38 alin. (1)
  • NCP: art. 857 alin. (3) şi (4)
  • NCPC: art. 2 alin. (2)
  • NCPC: art. 518 alin. (4)
  • VCP: art. 163

Prin sentința penală nr. 94/P din data de 16 mai 2018, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a achitat pe inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. și tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 325/A din 7 decembrie 2018)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Cu titlu premergător, Înalta Curte apreciază că se impune a se identifica situația juridică care a stat la baza sesizării organelor de cercetare penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. reținute în sarcina inculpatei A. și în ce măsură activitatea desfășurată de aceasta în dosarul de executare nr. numărul x/2011 s-ar circumscrie sferei penalului.

La baza dosarului de executare nr. x/2011 cu care a fost investită inculpata A. stă solicitarea creditoarei Cabinet de Avocat G. de executare silită a sentinței nr. 22939/19.10.2010 a Judecătoriei Constanța.

Întrucât sentința civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunțată în dosarul nr. x al Judecătoriei Constanța, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul Cabinetul de Avocat G., în contradictoriu cu debitorul E. și terțul poprit B., s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terțul poprit B. debitorului poprit E., la solicitarea creditoarei, executorul judecătoresc A. a început executarea silită împotriva terțului poprit B. ca efect al încheierii nr. 8570/01.06.2011 a Judecătoriei Constanța și efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu.

În acest sens au fost emise adrese de înființare a popririi la data de 29.06.2011, către numeroase unități,respectiv, s-au solicitat Direcției Naționale Anticorupție relații privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanțelor emise la datele de 15.02.2008 și 11.03.2008 în dosarul nr. x, iar la data de 10.02.2012 a fost înscrisă în cartea funciară somația nr. x/2011 din 06.02.2012, emisă de BEJ A., cu privire la terenul situat în mun. Constanța, bd. x, Stațiunea Mamaia, zona C..

Deși inițial, somațiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, întrucât prin adresa din data de 10.05.2012, creditoarea G. a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru terenul situat în mun. Constanța, bd. x, Stațiunea Mamaia, indicând un preț de pornire a licitației de 300 euro/mp.

După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitație publică, la data de 18.02.2016 BEJ A. a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menționează că adjudecatar este numita I., pentru suma de 52.000 euro, preț plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menționat că potrivit „dispozițiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ., prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar”, dar și că potrivit „dispozițiilor art. 518 alin. (4) C. proc. civ. imobilul se intabulează liber de sarcini”.

Pornind de la această situație de fapt, revine Înaltei Curți obligația de a stabili în ce măsură actele de executare întocmite de inculpata A. în dosarul nr. x se circumscriu infracțiunii de abuz în serviciu în sensul în care nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de serviciu și că aceasta nu ar fi avut dreptul să vândă la licitație publică în favoarea unui creditor chirografar, o cotă parte dintr-un imobil asupra căruia parchetul avea deja instituit sechestrul penal în vederea confiscării.

Deși prin actul de sesizare s-a imputat inculpatei A. că fapta de a vinde la licitație publică, un teren asupra căruia fuseseră instituite măsuri asigurătorii în temeiul C. proc. pen. și despre care cunoștea că provine din săvârșirea unei infracțiuni, din cauza urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., în apel acuzarea a susținut că nu contestă însăși posibilitatea executării silite a unui bun asupra căruia parchetul are instituit un sechestru penal în favoarea altor creditori, însă a considerat că prima instanță nu a ținut cont de faptul că legea prevede și o ordine de preferință între creditori și că executorul judecătoresc învestit cu executarea silită este obligat să o respecte și că în acest mod sunt întrunite condițiile răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpata A., în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obține confiscarea specială a imobilului în natură.

Sechestrul sigurător reprezintă, conform C. proc. pen., o măsură asigurătorie ce constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, de natură să împiedice persoanele răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin săvârirea faptei ilicite ca în timpul procesului să distrugă sau să își înstrăineze bunurile ori, după caz, să își diminueze activul patrimonial. Această măsură poate fi luată și de către procuror, prin ordonanță, și este instituită pentru a se asigura despăgubirea părții civile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.

Ceea ce nu poate fi contestat în cauză, este faptul că la data constituirii dosarului de executare silită de către inculpata A., astfel cum de altfel a recunoscut și aceasta, fusese instituit sechestru asigurător de către DNA inclusiv asupra imobilului ce face obiectul prezentei speței, iar aceasta avea cunoștință pe deplin de acest fapt.

Deși corectă soluția de achitare pronunțată de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că aceasta s-a limitat la o enumerare exhaustivă a textelor de lege aplicabile, fără însă ca în esență să trateze problema de drept cu care a fost investită instanța, pentru că dincolo de particularitatea în sine a speței cu care a fost investită instanța, în realitate, speța supusă analizei vizează mai degrabă analiza unei probleme de drept.

Instanța de fond a redat practic în integralitate considerentele care au stat la baza pronunțării recursului în interesul legii nr. Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curți or, în opinia Înaltei Curți acest recurs vizează strict situația în care sechestrul asigurător fusese instituit ulterior începerii executării silte și nu anterior cum este cazul în prezenta speță.

Practic ceea ce trebuie să stabilească Înalta Curte în baza actelor dosarului se referă în realitate la stabilirea dacă, sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. din 1968 putea să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite în condițiile în care, în momentul la care i s-a solicitat punerea în executare era deja instituit sechestrul asigurător asupra imobilului sau ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul trebuia menținut asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței.

Așa cum s-a arătat, scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să își diminueze activul patrimonial. Așadar, scopul unei astfel de masuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracțiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Așadar rațiunea acestei măsuri nu este aceea de a limita dreptul creditorului de a-și valorifica dreptul său de creanță, ci doar de a indisponibiliza bunul, iar dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

Dincolo de dispozițiile legale la care s-a făcut referire astfel cum rezultă din economia textelor de lege care reglementează sechestrul asigurător și executarea silită, Înalta Curte apreciază că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen.. nu poate să constituie un impediment la inițierea sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menține asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței garantate.

Așadar după momentul valorificării unui bun se instituie, din punctul de vedere al Înaltei Curți, în sarcina executorului judecătoresc obligația de a asigura cu prioritate protejarea interesului statului în sensul de a avea un drept prioritar la satisfacerea creanței, însă sumele de bani obținute în urma valorificării imobilului nu au fost împărțite.

Or, sub acest aspect sau mai exact din acest punct de vedere, nu se poate admite varianta acuzării în sensul în care inculpata A. ar fi comis infracțiunea de abuz în serviciu în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obține confiscarea specială a imobilului în natură.

Așa cum s-a arătat și cum de altfel a admis și acuzarea, inculpata avea dreptul să demareze procedura executării silita asupra imobilului situat în bld. x, Constanța, și aparținând numitului B., lucru care s-a și întâmplat.

Răspunderea penală a inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu în varianta solicitată de parchet ar fi fost antrenată în momentul în care Direcția Națională Anticorupție ar fi fost exclusă de pe procesul-verbal de distribuire a sumei de bani obținută din vânzarea imobilului din bld. x, Constanța, or, așa cum rezultă din actele dosarului, Direcția Națională Anticorupție este inclusă pe acest proces-verbal de distribuire a sumelor de bani și mai mult decât atât, față de faptul că s-a constatat că pe rolul Direcției Naționale Anticorupție era înregistrat un dosar penal prin procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită în urma licitației din 21.06.2016, inculpata A. a amânat distribuirea sumei până la lămurirea aspectelor arătate.

Însăși decizia definitivă nr. 798/19.06.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/2016 prin care s-a dispus admiterea plângerii formulată de martora cumpărătoare I. împotriva încheierii de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O. C. pen..I. Constanța și radierea notării măsurii sechestrului asigurator asupra imobilului teren în suprafață de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, județul Constanța, înscris în cartea funciară nr. x, având număr cadastral x, reliefează și reține ca temei al admiterii plângerii exact aceleași considerente.

Astfel tribunalul Constanța a reținut în considerentele hotărârii adoptate că „interpretarea dispozițiilor legale conduce la concluzia că măsura asiguratorie a sechestrului este o interdicție de grevare a bunului urmărit silit, interdicție care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din prețul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârșirii executării”. De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situația în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferință este reglementată în cap. III din Cartea V, Despre executarea silită din C. proc. civ.. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei civile nr. 20/11.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 857 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., art. 167 alin. (1) teza finală și art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noțiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță», respectiv «ipotecile și celelalte sarcini reale», la care fac referire dispozițiile art. 857 alin. (3) și (4) din C. proc. civ. se include și măsura sechestrului prevăzută de dispozițiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 167 alin. (1) teza finală și dispozițiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei că se cere a se lămuri dacă în noțiunile de „orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță” (alin. (3) al art. 857 din C. proc. civ.), respectiv „ipotecile și celelalte sarcini reale” (alin. (4) al aceluiași articol) este inclusă și măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare. Faptul că se folosește termenul de „sechestru asigurător”, și nu acela de „ipotecă”, nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară”.

Drept consecință, a motivat instanța, „în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurator asupra cotei părți din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, județul Constanța, însă din copia certificată a cărții funciare, eliberată la 14.03.2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurator din cartea funciară”.

Înalta Curte reține că textele de lege invocate ca pretins a fi încălcate de către inculpata A., reprezintă în fapt o înșiruire a dispozițiilor legale care reglementează executare silită și nu prezintă în realitate o încălcare a legii așa cum a încercat a se reliefa de către parchet.

Acuzarea nu a arătat în mod concret care este norma de drept încălcată de către inculpată atâta timp cât, așa cum s-a arătat, a achiesat punctului de vedere conform căruia poate fi începută executarea silită asupra unui bun ce avea instituită măsura sechestrului asigurător, iar suma de bani obținută din vânzarea imobilului nu a fost distribuită.

Mai mult decât atât, susținerea parchetului în sensul că statul nu mai poate obține valorificarea în natură a bunului și că astfel ne aflăm în prezența infracțiunii de abuz în serviciu, apare ca un nonsens juridic atâta timp așa cum s-a arătat, a admis ipoteza executării unui bun asupra căruia fusese instituită măsura sechestrului asigurător.

Încălcarea sau nesocotirea legii din punctul de vedere al Înaltei Curți, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz de serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică și care indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal.

Așadar, în opinia Înaltei Curți nu se poate admite că s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale statului atâta timp cât dreptul de preferință al creditorului ipotecar vizează exclusiv eliberarea sumelor rezultate din executarea silită, ori această eliberare nici nu a avut loc, astfel cum rezultă atât din depozițiile martorilor, cât și din dosarul de executare silită și nici nu poate fi admisă susținerea potrivit căreia statul a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză pentru argumentele arătate este legală.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, din infracțiunile de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în infracțiunile de abuz în serviciu și sustragere de sub sechestru, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. și art. 261 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., și că însăși prima instanță a reținut că încadrarea juridică de la art. 261 alin. (1) C. pen. „ar corespunde mai bine în raport cu conținutul concret al acuzației adusă inculpatei”, însă a stabilit că nu se poate reține intenția inculpatei de a scoate bunul de sub sechestru, de vreme ce aceasta și-ar fi exercitat atribuțiile prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază de asemenea nefondat motivul de apel invocat.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea poate fi comisă numai cu intenție directă sau indirectă, iar făptuitorul trebuia să știe că bunul este legal sechestrat. Astfel, nu se poate considera că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil, având în vedere faptul că, cel puțin sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba de intenția de a scoate nelegal bunul de sub incidența măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să-și exercite drepturile în această calitate, iar executorul își exercită obligațiile legale care îi revin. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obținute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiați, așa cum rezultă din însăși Decizia nr. 2/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiței pronunțată în recursul în interesul legii.

În ceea ce privește apelul părții civile, pretențiile civile formulate de ANAF, cuantificate la valoarea imobilului sustras de sub sechestru, față de soluția de achitare dispusă în cauză, apar ca neîntemeiate, sens în care urmează, de asemenea, a fi respins.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiuni de abuz în serviciu și tăinuire. Neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil was last modified: iulie 25th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.