Infracţiuni de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului, sustragere sau distrugere de înscrisuri și şantaj. Stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea. Respingerea apelului formulat ca fiind nefondat

• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• NCP: art. 207 alin. (1) şi alin. (3)
• NCP: art. 269 alin. (1)
• NCP: art. 275
• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 421 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 453 alin. (1) lit. a) şi d)
• NCPP: art. 454
• NCPP: art. 455
• NCPP: art. 456 alin. (2) şi (3)
• NCPP: art. 459 alin. (3)

Prin sentința penală nr. 81/PI din 28 martie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 194 din 13 martie 2018 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2014, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 20/A din 22 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 04 ianuarie 2022, condamnatul A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 194/PI din 13 martie 2018 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 101/A din 17 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor formulate de apelantul revizuent A., Înalta Curte constată că următoarele:

Analizând cu prioritate criticile formulate de apelantul revizuent în ceea ce privește nemotivarea hotărârii atacate referitor la anumite motive de revizuire, Înalta Curte constată că hotărârea atacată expune succint, dar explicit (în 15 pagini de considerente), toate argumentele pentru care prima instanță a apreciat inadmisibilă cererea de revizuire.

Astfel, după ce a făcut o prezentare, pe larg, a motivelor de revizuire, a redat dispozitivul sentinței împotriva căreia s-a exercitat calea extraordinară de atac și al deciziei prin care s-a soluționat apelul declarat împotriva acestei sentințe, precum și considerentele apreciate ca fiind relevante din cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel, Curtea de Apel Timișoara a analizat întregul context al cauzei, verificând fiecare caz de revizuire, prin raportare la probatoriul invocat în calea extraordinară de atac și a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele expuse în cuprinsul hotărârii.

În continuare, Înalta Curte reține că judecarea apelului se realizează din perspectiva soluției pronunțate prin sentința apelată – fiind vorba despre soluționarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă și nu de soluționarea fondului cauzei.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanței penale să revină asupra propriei hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

La momentul analizării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., „(3) Instanța examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4)”.

Ca și instanța care a analizat în prim grad de jurisdicție revizuirea, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 459 alin. (3) lit. a) și b) din C. proc. pen. și urmează să analizeze condițiile care au determinat respingerea căii de atac a revizuirii ca inadmisibilă.

Referitor la cerințele prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. c) (au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale), lit. d) (faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv) și lit. e) (faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea) din C. proc. pen., acestea urmează a fi analizate prin raportare la fiecare caz de revizuire.

Revizuentul a invocat cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) și d) din C. proc. pen., în ceea ce privește soluția de condamnare pentru infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. (toate trei în legătură cu dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea) și cele prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a), c) și d) din C. proc. pen., referitor la soluția de condamnare pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și alin. (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Cu titlu de observație preliminară, referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză), trebuie subliniat că faptele sau împrejurările (faptele probatorii) descoperite trebuie să fi fost necunoscute instanței la data judecării cauzei și să conducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii prin care s-a dispus achitarea, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Astfel, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanță. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii.

Revizuirea este inadmisibilă dacă faptele apreciate de revizuent ca având caracter de noutate au fost cunoscute și analizate de către instanțele care au judecat acuzația. Chiar dacă intervin probe noi, care confirmă faptele deja analizate, soluția este de respingere a revizuirii ca inadmisibilă, deoarece respectivele fapte au fost avute în vedere și înlăturate în considerentele deciziei.

Cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de probe noi, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea. Este inadmisibil ca pe calea revizuirii să se prelungească probațiunea prin folosirea de noi mijloace de probă pentru fapte stabilite anterior (Trib. Suprem, decizia nr. 1643/1976, în R.R.D. nr. 5/1977 p. 71). Noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările pe care le dovedesc.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză), se constată că acesta este incident dacă sunt îndeplinite anumite condiții: înscrisul autentic sau sub semnătură privată declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii să fi servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, precum și înscrisul falsificat să fi avut o contribuție determinantă la pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere.

Incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. (un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză) poate fi invocată dacă sunt îndeplinite anumite condiții, respectiv: să fie comisă o infracțiune de către organul judiciar care a instrumentat cauza (infracțiunile care pot fi săvârșite de organele care care se referă acest caz de revizuire țin de exercitarea atribuțiilor de serviciu sau sunt în legătură cu exercitarea acestor atribuții judiciare), iar infracțiunea comisă să fi influențat soluția pronunțată în cauză.

Privitor la dovedirea cazurilor de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. c) și d) din C. proc. pen., sunt avute în vedere prevederile art. 454 din C. proc. pen., conform cărora:

„(1) Situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) – d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane. (2) În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenței unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) – d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă”.

După cum se observă, în situația cazurile reglementate de art. 453 alin. (1) lit. c) și d) din C. proc. pen., hotărârea judecătorească este mijlocul de probă care dovedește, singur și necondiționat de administrarea altor probe, aceste cazuri de revizuire. Suficiența administrării sale se justifică prin aceea că nu pot fi administrate probe noi împotriva unei hotărâri definitive.

Pentru a se dovedi incidența cazurilor de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. c) și d) din C. proc. pen., hotărârile prin care instanțele s-au pronunțat cu privire la înscrisul declarat fals care a servit ca probă în judecata în fond a cauzei supuse revizuirii, precum și orice fals sau alte infracțiuni săvârșite de organele judiciare în legătură cu cauza respectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie definitive și prin ele să se fi rezolvat acțiunea penală, constatându-se existența infracțiunii în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. Soluția poate fi de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal sau de achitare.

În situația în care, în procesul privind infracțiunea de fals sau cel referitor la infracțiunea săvârșită de judecător, procuror ori persoana care a efectuat urmărirea penală nu se poate ajunge la trimiterea în judecată, deoarece se constată existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (de exemplu, a intervenit prescripția răspunderii penale sau decesul făptuitorului), cazurile de revizuire prevăzute în art. 453 lit. c) și d) din C. proc. pen. pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, în procedura revizuirii. Așadar, dacă nici instanța de judecată, nici procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, dovada se poate face și în cursul procedurii de revizuire, fără a mai fi tras la răspundere penală autorul infracțiunii, deoarece există o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., invocat referitor la soluția de condamnare pentru infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. (toate trei în legătură cu dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea), Înalta Curte constată că revizuentul a arătat că împrejurarea care nu a fost cunoscută la soluționarea cauzei constă în aceea că dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea a fost predat nesoluționat la 04 iulie 2010, de către procurorul B., fapt ce se dovedește prin mijlocul de probă constând în fișa (Ecris) a dosarului nr. x/2008, ținută în sistem informatizat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, înscris autentic care emană de la o instituție publică (făcându-se referire la cele menționate în Secțiunile 2 și 4 ale acestei fișe). Totodată, s-a susținut că Secțiunile 6 și 9 din fișa dosarului scot în evidență situații necunoscute în timpul judecării cauzei, respectiv că, în dosarul nr. x/2008, au avut calitate procesuală doar trei persoane, situație care infirmă existența unei a patra persoane cu calitate procesuală în acest dosar și are aptitudinea de a dovedi inexistența discuției care ar fi avut loc între martorii B. și C. privitor la pretinsul rechizitoriu întocmit de primul în dosarul nr. x/2008 și a soluției de trimitere sau netrimitere în judecată a celui de-al patrulea inculpat (H.), discuție ce a fost avută în vedere în dovedirea existenței rechizitoriului despre care se presupune că ar fi fost întocmit de B.

Astfel cum s-a menționat anterior, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu se referă la descoperirea de probe noi, pentru fapte deja cunoscute și analizate de instanțe, în caz contrar revizuirea transformându-se într-o cale ordinară de atac, în care s-ar putea continua probațiunea. Așadar, nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările cu caracter de noutate în raport de cele reținute în soluția de condamnare, pe care le dovedesc.

Înalta Curte constată că împrejurarea invocată de către revizuent, în sensul că, în realitate, procurorul B. nu a întocmit rechizitoriul în dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, nu are caracter de noutate. Această apărare a inculpatului – că rechizitoriul, despre care acuzarea a arătat că a fost distrus de inculpat, nici nu ar fi existat – a fost invocată și în fața instanțelor de fond și de apel, iar instanța supremă, prin decizia penală nr. 20/A din data de 22 ianuarie 2020, a înlăturat această apărare, constatând că este combătută de toate probele de la dosar.

Deopotrivă, se observă că această împrejurare a mai fost invocată printr-o cerere anterioară de revizuire. Astfel, prin decizia nr. 260/A din 26 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021 (prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 91/PI/14 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara), s-au reținut următoarele: «Referitor la infracțiunile de abuz în serviciu, distrugere de înscrisuri și favorizarea făptuitorului, apelantul revizuent a invocat, ca fapt nou, împrejurarea că rechizitoriul emis de procurorul B. în dosarul nr. x/2008 nu a fost implementat în sistemul Ecris, în realitate nefiind întocmit, în condițiile în care nu au fost identificate nici condicile procurorului de predare a lucrărilor.

S-a mai arătat că procurorul B. nu a emis rechizitoriul în dosarul nr. x/2008 deoarece a urmărit să evite controlul legalității și temeiniciei acestuia de către revizuentul apelant, pentru că acesta ar fi constatat că nu a efectuat acte de urmărire penală pentru tragerea la răspundere penală a lui H. și F. și a împiedicat efectiv înfăptuirea actului de justiție, săvârșind în acest mod, veritabile infracțiuni de favorizare și abuz în serviciu.

S-a mai susținut că, în aceeași succesiune sunt și acțiunile martorului procuror C. care, după repartizare, a ținut dosarul nr. x/2008 în nelucrare până după promovarea efectivă a revizuentului apelant la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Înalta Curte constată că, prin cererea de revizuire, în esență, s-au invocat, ca având caracter de noutate, probele care nu au fost la dosar și nu au fost cunoscute de instanțe, menționate detaliat în cererea de revizuire, din care rezultă, în opinia apărării, că procurorul B. nu a emis și predat rechizitoriul în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, așa încât faptele reproșate revizuentului nu există.

Contrar susținerilor apelantului, rezultă cu certitudine, că împrejurarea reclamată ca nefiind cunoscută de instanțe, respectiv existența, în materialitatea sa, a rechizitoriului întocmit de procurorul B. în dosarul nr. x/2008, nu are caracter de noutate, ci a constituit obiectul principal al cenzurii atât a primei instanțe, cât și a instanței de apel. De altfel, cu ocazia dezbaterilor din apel și în concluziile scrise depuse în dosarul de apel, revizuentul a susținut inexistența rechizitoriului în speță, apreciind că „nu s-a dovedit că acel înscris a existat ca să fie distrus, neexistând nicio probă materială, o evidență computerizată, condică de lucrări”».

Prin urmare, este inadmisibilă cererea de revizuire bazată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., dacă împrejurarea pe care cel condamnat tinde să o dovedească, prin mijloacele de probă invocate, a fost cunoscută de instanțele de fond și de apel, care au înlăturat acea apărare, prin invocarea unor probe contrare.

În cadrul aceluiași caz de revizuire (art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), s-a mai susținut că un alt fapt probatoriu nou, necunoscut la soluționarea cauzei, constă în conivența ocultă dintre prim-procurorul adjunct G. și procurorii B. și C. pentru favorizarea rețelei de falsificatori de permise pretins emise de autoritățile din Slovacia, fapte ce erau cercetate în dosarul nr. x/2008, această înțelegere frauduloasă fiind dovedită cu înregistrarea audio a convorbirii dintre H. și I., din 03.06.2020, audierea procurorului J. (martor nou, neaudiat în cauză) și raportul de expertiză extrajudiciară din data de 22.12.2021. În opinia revizuentului, s-a urmărit ca el să nu cunoască că în dosarele de conducere pe drumurile publice cu permise de conducere slovăcești false nu au fost urmăriți și trași la răspundere penală membrii/liderii rețelei de falsificatori de permise de conducere, cunoscuți de către organele judiciare, inclusiv de B.

Înalta Curte constată că împrejurarea invocată (conivența dintre prim-procurorul adjunct G. și procurorii B. și C., pentru favorizarea rețelei de falsificatori de permise pretins emise de autoritățile din Slovacia, fapte ce erau cercetate în dosarul nr. x/2008) nu are legătură cu faptele pentru care a fost condamnat revizuentul, reprezentând o împrejurare sau faptă exterioară obiectului acuzației.

Chiar dacă s-ar aprecia că această împrejurare poate dovedi motivele pentru care nu s-ar fi emis rechizitoriul în dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, cât timp revizuentul a fost la conducerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea (conform susținerilor apelantului), această împrejurare, astfel cum s-a menționat deja, nu este una necunoscută, fiind analizată de instanțe. Astfel, conform celor reținute de instanța de apel „declarațiile martorului C. date în apel se coroborează cu cele date anterior, precum și cu declarațiile martorului B. date în apel și cu celelalte anterioare, cu privire la existența unui rechizitoriu inițial întocmit de acest martor din urmă, în calitatea sa de procuror cu statut deplin, definitiv în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea care a fost depus spre confirmare în dosarul nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, rechizitoriul întocmit, aflându-se într-un dosar de urmărire penală și pe coperta acestuia rezulta numele său de procuror.

Martorul C. în mod constant a relatat, inclusiv în fața instanței de apel că a văzut dosarul și urmare discuției purtată cu inculpatul A., care i-a relatat că în dosar există soluție de trimitere în judecată, deși nu sunt probe, exprimându-și acordul să soluționeze dosarul a asistat direct la scoaterea rechizitoriului din dosar și ruperea lui fizică de către inculpat și aruncarea sa la coș.

(…) De asemenea, tot din declarațiile celor doi martori C. și B., date în apel ce se coroborează și cu celelalte date anterior, a rezultat că a avut loc o întâlnire și discuția purtată între aceștia ulterioară ruperii rechizitoriului și repartizării dosarului de către inculpatul A. martorului C., în vederea întocmirii unui nou rechizitoriu, acest martor din urmă, solicitând martorului B. o copie de pe rechizitoriul întocmit de acesta din urmă, pentru a analiza probele, întrucât nu a înțeles de ce i-a spus primul procuror că nu ar exista probe în dosar, precum și ce soluție a adoptat martorul cu privire la al patrulea inculpat, referitor la care nu erau suficiente probe, ci doar o declarație, însă martorul B. nu i-a putut da o copie, întrucât a soluționat dosarul de mult timp și i-a spus că lucrează peste el.

Declarația martorului C. dată și în apel ce se coroborează și cu celelalte date de martor anterior evidențiază pe lângă discuția purtată cu inculpatul A. cu privire la existența rechizitoriului inițial întocmit de martorul B. și perceperea directă a existenței acestuia chiar de la distanță, existența dosarului în care se găsea rechizitoriul întocmit, aducerea la cunoștință că rechizitoriul a fost întocmit de martorului B. și inexistența probelor în dosar, ca urmare a afirmațiilor inculpatului A., iar ca urmare a exprimării acordului cu privirea la repartizarea dosarului și soluționarea acestuia, asistarea directă la scoaterea rechizitoriului din dosar și ruperea fizică a acestuia, aruncarea la coș, fără să fie distrus în tocătorul de hârtie infirmă declarațiile inculpatului A. cu privire la ruperea unui draft de rechizitoriu așa cum acesta a susținut.

(…)Înalta Curte consideră că susținerea martorului C. că a văzut scoaterea rechizitoriului inițial din dosar și ruperea lui fizică de către inculpatul A. este veridică, suficientă și convingătoare cu privire la validitatea rechizitoriului emis de martorul B., pentru că numai un rechizitoriu valid, semnat este trimis împreună cu dosarul spre confirmare prim procurorului parchetului, în speță, inculpatului A., prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, neavând relevanță dacă existau și numărul copiilor existente.

Acțiunile de scoatere din dosar a rechizitoriului și distrugerea lui, prin rupere fizică de către inculpatul A. au avut loc numai în condițiile exprimării acordului de soluționare a dosarului de către martorul C., ceea ce întărește că rechizitoriul inițial emis de martorul B. exista și respecta condițiile legale”.

În condițiile în care aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost cunoscute și analizate de către instanța de condamnare, în mod corect, a reținut Curtea de Apel Timișoara că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate, așa cum cer dispozițiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.

Referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., invocat cu privire la soluția de condamnare pentru infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată, cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. și sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) și (2) C. pen. (toate trei în legătură cu dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea), s-a arătat că procurorii K., N. și comisarul-șef L. au săvârșit infracțiunea sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. de art. 275 din C. pen., constând în aceea că, în intervalul 01.10.2014 – 08.10.2014, în cursul efectuării unor acte de urmărire penală în dosarul de urmărire nr. x/2013 al Direcției Naționale Anticorupție, după ce au solicitat condicile penale ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, observând în urma analizei acestora că procurorul B. nu a dispus o soluție în dosarul nr. x/2008, au ascuns acest înscris, care ulterior nu a mai putut fi găsit.

Revizuentul a făcut referire la dispozițiile art. 454 alin. (2) din C. proc. pen., pentru dovedirea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., însă nu a probat o hotărâre judecătorească definitivă, în care nu s-a putut examina fondul cauzei cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către persoanele care au efectuat urmărirea penală, deoarece există o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., invocat referitor la soluția de condamnare pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și alin. (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, s-a susținut că există fapte și împrejurări noi, care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei, acestea privind săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către O., în dauna revizuentului, în contextul șantajului la care ar fi fost supusă. Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune constituie un fapt nou, necunoscut de instanțe la soluționarea cauzei și dovedește inexistența infracțiunii de șantaj, întrucât persoana care pretinde că este șantajată nu înșală presupusul autor al infracțiunii de șantaj.

Cu privire la acest caz, prin motivele de revizuire, s-a arătat că, deși infracțiunea de înșelăciune are două componente, respectiv obținerea împrumutului și nerestituirea sa conform înțelegerii la nivelul anului 2010, în termen de două săptămâni, acțiunile relevante prezentei cereri se referă la perioada aprilie- august 2014. Astfel, O., în perioada aprilie-mai 2014, l-a indus și menținut în eroare pe revizuent prin aceea că l-a mințit și amânat sub diferite pretexte nereale că îi va restitui împrumutul, acțiuni de care a uzat cu scopul de a nu mai restitui suma și a-l păgubi pe revizuent de diferența de restituit – 7.700 RON, iar în intervalul mai- august 2014 l-a indus și menținut în eroare cu privire la cuantumul sumelor restituite, cauzându-i o pagubă de 3500 RON și obținând un folos injust pentru sine, constând în diferența de împrumut nerestituită. Pe fondul situației de fapt expuse, O. a avut o stare financiară extrem de bună, putând oricând să restituie diferența din împrumut, în decursul intervalului de timp relevant șantajului, doar din încasările avute la spălătorie în decursul unei singure zile. Cu toate acestea l-a indus în eroare pe revizuent, sub motivul că nu are bani și a încercat într-o primă fază să-l determine să renunțe la sumă, iar ulterior să îi restituie mai puțin decât îi datora, uzând de mijlocul fraudulos falsificat în acest scop – agenda personală – în care a consemnat remiteri către fosta soție a revizuentului, dar mai ales către acesta, restituiri inexistente, dar consemnate exclusiv în scopul obținerii unui folos injust și de a-l păgubi pe revizuent.

Cu toate că revizuentul a susținut că săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către O. constituie un fapt nou, necunoscut de instanțe la soluționarea cauzei și dovedește inexistența infracțiunii de șantaj, Înalta Curte constată că revizuentul susține lipsa constrângerii persoanei vătămate O., însă această împrejurare nu are caracter de noutate, fiind cunoscută și analizată de către instanțele de fond și apel, constituind una dintre apărările formulate de apelant.

Astfel, instanța de fond a reținut că „S-a mai arătat de către inculpatul A. că acțiunile întreprinse de către acesta sunt legitime în contextul în care familia Lozincă nu a respectat termenii înțelegerii inițiale de a restitui împrumutul nici după 4 ani de la momentul acordării lui, însă instanța apreciază că în speța de față nu a fost vorba de o simplă solicitare de a restitui împrumutul, așa cum se încearcă a fi prezentată starea de fapt prin prisma viziunii inculpatului A., ci s-a procedat de către acest inculpat într-o manieră nelegală, prin proferarea de amenințări către persoana vătămată O., cu repercusiuni grave în cazul în care nu va restitui diferența rămasă din împrumutul acordat inițial, uzând de funcția sa de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în vederea adoptării de către persoana vătămată O. a unui comportament dorit de către inculpat, respectiv de a fi restituit împrumutul într-un anumit ritm impus de acesta, iar amenințările proferate au creat temere persoanei vătămate, aceasta crezând că se pot întâmpla faptele evocate de către inculpat.

Cu toate că într-adevăr inculpatului A. nu i-a fost restituit împrumutul acordat, acesta trebuia să apeleze la organele statului pentru recuperarea restului de împrumut (aproximativ 3.500 RON conform declarației din fața instanței a persoanei vătămate O.) și nu să acționeze în maniera arătată mai sus, de a recupera suma nerestituită de bani de la persoana vătămată prin intermediul folosirii unor amenințări cu grave repercusiuni, amenințări care au fost percepute de către persoana vătămată ca fiind reale, posibile, realizabile, având în vedere funcția de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor deținută de inculpatul A., respectiv efectuarea a numeroase controale de la diverse instituții ale statului, astfel că această explicație a inculpatului că acțiunile acestuia au fost legitime, nu poate fi primită de instanță”.

Cu privire la același aspect, instanța de apel a reținut că „Este fără dubiu că inculpatul A. a exercitat presiuni concretizate în amenințări, în scopul de a dobândi în mod injust diferența de bani nerestituită, în loc să recurgă la mijloacele legale de rezolvare a situației.

(…) În contextul concret al cauzei, acțiunea inculpatului A., prin cuvintele, expresiile amenințătoare folosite, calitatea deținută și modul în care a înțeles să recupereze o parte din bani era obiectiv de natură să conducă la o stare de temere. Mai mult, chiar persoana vătămată O. în declarațiile date a menționat în mod concret că această temere s-a realizat efectiv asupra acesteia, așa încât condiția de realizare din punct de vedere obiectiv, a cuvintelor și expresiilor folosite, prin prisma funcției de prim-procuror a fost depășită, fiind realizat rezultatul acțiunilor sale, în sensul că părții vătămate i s-a produs în mod concret o stare de temere, ce a determinat-o să dea banii împrumutați sub imperiului acesteia, afirmând că se simțea monitorizată, că vor fi făcuți de râs copiii săi, că inculpatul îi era dușman, așa încât constrângerea ca o condiție de tipicitate a infracțiunii de șantaj a fost realizată”.

Totodată, se observă că această împrejurare (lipsa constrângerii persoanei vătămate O.) a mai fost invocată printr-o cerere anterioară de revizuire. Astfel, prin decizia nr. 260/A din 26 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021 (prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 91/PI/14 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara), s-au reținut următoarele: «Se constată astfel, că, prin cererea de revizuire, în esență, cu privire la acuzația de șantaj, s-a menționat că probele noi dovedesc indubitabil că O. nu a fost constrânsă, nu s-a simțit constrânsă și nu a acționat sub imperiul vreunei stări de temere ori ca urmare a unor constrângeri, dimpotrivă, atitudinea sa reală, dovedită prin noile probe, reflectă un comportament nealterat în modul de restituire al sumei de bani către revizuent și fără vreo legătură cu atitudinea sa, o libertate psihică neîngrădită în a acționa după propria voință, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Analizând faptele și împrejurările noi invocate de apelantul revizuent, Înalta Curte constată, contrar susținerilor sale, că acestea nu au caracter de noutate, lipsa constrângerii și lipsa stării de temere a persoanei vătămate constituind baza apărărilor revizuentului atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, cu ocazia judecării cauzei în fond și în calea ordinară de atac a apelului.

Cu titlu exemplificativ, în motivele de apel depuse, în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 194/13.03.2018, apelantul inculpat, la acel moment procesual, A. a arătat că „nu există acțiuni de constrângere prin amenințare” asupra persoanei vătămate O. „care să determine comportamentul de remitere eșalonată a banilor”, „persoana care a stabilit modalitatea de restituire a sumei de bani a fost O.”, „inexistența unei conduite de plată eșalonată impusă de inculpat”, „lipsa amenințărilor ori a stării psihice alterate a persoanei vătămate prin pretinse acțiuni ale inculpatului”. De asemenea, s-au invocat de către apărare, relativ la persoana vătămată, „acțiuni de desconsiderare față de persoana inculpatului”, susținându-se că „nici funcția de prim-procuror și nici pretinsele amenințări care i-au fost proferate nu i-au alterat voința psihică, acționând după bunul plac”, precum și faptul că „majoritatea controalelor s-au datorat chiar acțiunilor persoanei vătămate”, neexistând o implicare a revizuentului în declanșarea acestora. Nu în ultimul rând, este de menționat că, prin motivele de apel, s-a concluzionat de către apărarea inculpatului A. că nu s-a dovedit „existența unor constrângeri sub forma amenințărilor asupra persoanei vătămate”, respectiv că nu s-a probat că „pretinsele acțiuni ale inculpatului i-au provocat (persoanei vătămate – n.n.) o stare de temere reală aptă să-i limiteze libertatea psihică și să acționeze în direcția impusă de inculpat”.

În raport de cele expuse anterior, se constată că faptele și împrejurările invocate în cererea de revizuire au fost cunoscute de instanțe și au făcut obiectul analizei atât în fond, cât și în calea de atac ordinară a apelului.

Ceea ce se invocă, în cererea de revizuire, cu caracter de noutate sunt mijloacele de probă, propuse, însă, în dovedirea unor aspecte deja cenzurate de instanțele de judecată.»

Referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., invocat cu privire la soluția de condamnare pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și alin. (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, s-a arătat că înscrisul fals care a constituit temei al condamnării și care se circumscrie acestui motiv de revizuire, este reprezentat de agenda personală a persoanei vătămate ridicată cu ocazia percheziției domiciliare, înscris care este fals. Deopotrivă, s-a menționat că un alt fals este reprezentat de declarația martorilor O. și P., din faza de urmărire penală, declarația acestora fiind falsă atât sub aspectul organului de urmărire penală în fața căruia a fost dată, cât și din perspectiva conținutului (apreciind că aceștia au săvârșit infracțiunea de fals intelectual), împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză.

Astfel cum s-a menționat anterior, în situația incidenței dispozițiilor art. 454 alin. (2) din C. proc. pen., pentru dovedirea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., trebuie probat că există o hotărâre judecătorească definitivă, în care nu s-a putut examina fondul cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunilor, deoarece există o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, iar în situația existenței unei astfel de hotărâri judecătorești definitive, dovada se poate face și în cursul procedurii de revizuire, prin orice mijloc de probă.

Instanța constată că, în realitate, prin invocarea acestui caz de revizuire, se tinde la reinterpretarea faptelor și reanalizarea conținutului mijloacelor de probă pe care instanța și-a fundamentat soluția, or, o astfel de analiză excedează prezentei proceduri, întrucât, prin formularea unei cereri de revizuire nu se poate ajunge, în fapt, la judecarea unui al doilea apel, prin prelungirea probațiunii sau reevaluarea probelor.

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., invocat referitor la soluția de condamnare pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) și alin. (3) din C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000, s-a susținut că acesta se concretizează în conduita procurorului N. și a comisarului șef L. care, analizând traficul integral al convorbirilor dintre revizuent și O., obținut ca urmare a punerii în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Structura Centrală, au constatat că acesta conține probe care infirmă existența infracțiunii de șantaj și au ascuns acele note de redare, blocând accesul la traficul integral, ceea ce a condus la împiedicarea aflării adevărului în cauza, apărarea apreciind că cei doi au săvârșit infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 275 din C. pen.

Cele expuse anterior, cu privire la dovedirea cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în situația incidenței dispozițiilor art. art. 454 alin. (2) din C. proc. pen., sunt valabile și cu privire la prezentul caz de revizuire (art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.). Astfel, revizuentul nu a dovedit că există o hotărâre judecătorească definitivă, în care nu s-a putut examina fondul cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 din C. pen., deoarece există o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, ceea ce ar fi condus la posibilitatea dovedirii cazului prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. în cursul procedurii de revizuire, prin orice mijloc de probă. În plus, se observă că revizuentul nu a invocat aspecte factuale și nu a indicat mijloace de probă care ar fi condus la o suspiciune că organele care au instrumentat dosarul de urmărire penală nr. 421/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție ar fi comis vreo faptă penală în legătură cu realizarea interceptărilor.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, constatându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la lit. d) (faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv) și lit. e) (faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea) ale art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., astfel cum s-a arătat la momentul analizării fiecărui caz de revizuire în parte.

Având în vedere considerentele expuse, conform dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 81/PI din 28 martie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat apelantul revizuent condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.