Infracțiunea de trafic de influență. Prezumţia de nevinovăţie. Material probator insuficient (Constituția României, NCPP)

10 ian. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 510

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 206/A/2019

NCPP: art. 4 alin. (1), art. 16 lit. a), art. 103 alin. (2), art. 275 alin. (2) și (3), art. 421 alin. (1) lit. b); Constituția României: art. 23 alin. (1)

Instanța de fond a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă legal administrate în cursul urmăririi penale, probe ce au fost parțial readministrate în cursul cercetării judecătorești.

Astfel, din coroborarea probelor legal administrate, astfel cum au fost evidențiate de către prima instanță în considerentele sentinței atacate, în mod corect s-a reținut că nu este posibilă pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului A. în condițiile în care prezumția de nevinovăție, consacrată prin prevederile art. 23 alin. (1) din Constituția României și art. 4 alin. (1) C. proc. pen., nu a fost răsturnată, iar dubiul rezultat din materialul probator aflat la dosar, cu privire la comiterea pretinsei infracțiuni de către inculpat, nu poate fi interpretat decât în favoarea acestuia, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) C. proc. pen.

În mod evident, prezumția de nevinovăție, acest drept fundamental al omului și principiu esențial al procesului penal, poate fi răsturnată și se putea pronunța o soluție de condamnare a unei persoane, însă este necesar a fi combătută cu probe care să aibă aptitudinea de a crea convingerea instanței că acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, așa cum acest lucru este consacrat în art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen.

Din probele administrate în dosar, în limitele sesizării sale, prima instanță a reținut că prezumția de nevinovăție nu se poate considera răsturnată, materialul probator fiind insuficient, cu privire la pretinsa infracțiune comisă de inculpatul A., constând în aceea că ar fi solicitat și primit de la martorul denunțător B. suma de 20000 euro pentru a își trafica influența asupra organelor de urmărire penală și asupra instanței de judecată care au instrumentat dosarul penal al acestui martor, dosar înregistrat la DIICOT Constanța și soluționat ulterior definitiv de către Curtea de Apel Constanța, precum și că ar fi primit suma de 20000 euro, prin intermediul aceluiași martor, pentru ca inculpatul să își trafice influența, în favoarea martorului C., în același dosar.

A apreciat judecătorul fondului că nu a fost dovedit elementul material al laturii obiective al infracțiunii de trafic de influență, respectiv pretinderea unei sume de bani sau a unui alt folos, primirea de la o persoană interesată a unei sume de bani sau acceptarea de promisiuni în scopul cerut de textul incriminator în condițiile în care a realizat o analiză temeinică a probelor existente la dosarul cauzei, reliefând toate elementele care în opinia sa justifică această concluzie.

În esență, acuzarea a solicitat condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunilor ce fac obiectul actului de sesizare având în vedere declarațiile martorului denunțător B., declarațiile martorului denunțător C., declarațiile martorului F., procesele-verbale întocmite de către investigatorul sub acoperire, interceptările telefonice și procese-verbale de redare; înregistrările audio-video în mediul ambiental și procese-verbale de redare, procesul-verbal de recunoaștere din planșă fotografică; procesul-verbal de percheziție informatică; planșele fotografice; procesul-verbal de analiză a rezultatului percheziției informatice; procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire.

În hotărârea atacată judecătorul fondului a realizat o analiză aprofundată a probelor prezentate de acuzare, reliefând elementele care, în accepțiunea sa, îl determină să concluzioneze că acestea nu sunt suficiente pentru a dispune o soluție de condamnare a inculpatului.

Instanța de apel apreciază că toate aceste considerente sunt unele juste, neconcordanțele identificate în conținutul declarațiilor martorilor, în condițiile în care acestea sunt probele determinante pentru soluționarea cauzei, fiind de natură a conduce la concluzia insuficienței probatoriului.

În mod evident, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. pen. „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”.

Declarațiile martorilor, în condițiile în care sunt persoane fără interes cu privire la modul de soluționare a cauzei, sunt de o importanță deosebită în stabilirea stării de fapt, în determinarea adevărului judiciar. Cu toate acestea, nu se poate pleca de la premisa absolută că martorii relatează adevărul în toate situațiile. Organul judiciar, în mod evident, are obligația de a analiza aceste declarații pentru a stabili conformitatea cu realitatea, iar în măsura în care identifică elemente care denotă o anumită lipsă de sinceritate, proba obținută nu poate fi valorificată pentru conturarea stării de fapt, dubiul creat fiind evident unul ce profită acuzatului.

În prezenta cauză, judecătorul fondului a realizat tocmai această analiză, stabilind, în urma confruntării declarațiilor pe care martorii le-au dat în cursul procesului, că există elemente importante pentru a se îndoi de sinceritatea martorilor.

Apelantul Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție critică tocmai această analiză realizată de instanța de fond, susținând că a fost realizată o greșită evaluare a probelor, dându-se o relevanță deosebită unor neconcordanțe din declarațiile date de martori în cauză.

Pachet: Principiile procedurei judiciare

Preliminar, Înalta Curte reține faptul că, în analiza declarațiilor pe care martorul denunțător B. le-a dat în cauză, instanța fondului a avut în vedere întreaga stare de fapt relatată de acesta pentru a determina sinceritatea sa, iar apelantul menționat critică doar anumite aspecte reliefate în considerentele hotărârii atacate cu privire la acesta. În mod evident, aprecierea declarației martorului, din punct de vedere al sincerității acestuia, nu se poate realiza fragmentat, fiind necesară o analiză globală.

De asemenea, existența unor neconcordanțe între declarațiile pe care martorii le-au dat în cursul urmăririi penale, justificate prin trecerea unui interval mare de timp între momentul la care s-au petrecut evenimentele și momentul audierii, sunt pe deplin acceptate de către instanță, însă aceste elemente nu pot justifica relatarea unor detalii pentru prima dată în cursul cercetării judecătorești și care au rolul de a realiza o coroborare cu celelalte declarații date în cauză de alți martori.

Mai mult, contrar celor susținute de apelant, declarațiile martorilor nu pot fi apreciate într-un mod simplist, considerându-se că aceștia au prezentat toate aspectele necesare pentru a se considera întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor ce fac obiectul cauzei, fiind necesar a se verifica condițiile în care toate aceste fapte relatate se pretinde că au fost comise pentru a se stabili dacă este plauzibil modul de operare prezentat, precum și dacă martorii fac declarații conforme realității ori doresc sa inducă în eroare organul judiciar.

Astfel, având în vedere precizările anterioare, cu privire la declarațiile martorului B., se învederează de către apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, că în mod eronat s-a reținut că acesta nu avea cum să fie îngrijorat de situația sa juridică în condițiile în care primise o citație emisă de la DIICOT în calitate de învinuit, iar polițistul care i-a înmânat-o a răspuns pozitiv la întrebarea acestuia dacă este „de rău”, neexistând, deci, elemente care să îi creeze martorului un motiv pentru a îl contacta pe inculpatul A. Susține apelantul că lucrătorul de poliție putea să îi răspundă martorului în sensul menționat de acesta, iar elementul pentru care instanța a considerat contrariul nu este unul temeinic.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, consideră că această discuție, dintre martor și lucrătorul de poliție, este puțin probabilă, chiar dacă nu există vreun impediment legal la formularea unui asemenea răspuns de către cel din urmă.

Pe de altă parte, chiar acceptând că discuția a existat în realitate, relevanța sa cu privire la cauza de față este una redusă, în condițiile în care acest element nu este unul esențial pentru conturarea laturii obiective a infracțiunii ce face obiectul dosarului.

Apelantul a criticat și faptul că prima instanță a dat importanță unei afirmații pe care martorul denunțător a făcut-o în cursul cercetării judecătorești, fără ca acest lucru să fie relatat în faza urmăririi penale, considerând că indicarea faptului că inculpatul i-a precizat martorului că banii primiți au fost înmânați persoanelor care puteau lua decizia pe care o dorea martorul C., respectiv să fie pus în libertate, precum și condițiile în care acesta din urmă va fii înștiințat, este un detaliu nesemnificativ care putea fi omis de martor, acesta neputând relata toate amănuntele.

Instanța de apel acceptă faptul că anumite elemente care nu sunt esențiale pot fi uitate de către un martor sau acesta poate să nu le prezinte organului judiciar, în condițiile în care le apreciază ca nerelevante.

Cu toate acestea, pe de o parte faptul că inculpatul i-a precizat martorului traseul sumelor pe care se pretinde că le-ar fi primit, precum și urmarea acestei acțiuni, nu poate fi considerat ca fiind un element neesențial, iar pe de altă parte, contextul ce a determinat prima instanță să dea relevanță acestei afirmații este unul diferit. Astfel, judecătorul fondului a considerat că martorul a făcut anumite afirmații în cursul cercetării judecătorești, printre care și cea anterioară, în contextul în care dorea să existe o coroborare a afirmațiilor sale cu declarațiile celorlalți martori, declarații pe care le cunoștea.

În aceste condiții, critica formulată nu poate fi primită, fiind evident că pentru stabilirea sincerității martorului denunțător a fost necesară analizarea declarațiilor sale și din acest punct de vedere, neputându-se considera că martorul a uitat elemente esențiale pentru soluționarea cauzei atunci când a fost audiat în cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe și le-a reamintit, deci după trecerea unui interval de timp apreciabil. Trecerea timpului are asupra memoriei umane efectul contrar, scurgerea unei perioade de timp mai îndelungate conducând la estomparea amintirilor și nu la împrospătarea acestora.

De asemenea, apelantul a criticat și concluzia primei instanțe referitoare la neremiterea sumei de 20.000 euro de către B. către A., învederând că aceasta a fost reținută pe baza prezumții fără fundament.

Astfel, susține apelantul că, în condițiile în care între B. și C. exista o relație de prietenie destul de apropiată, era firesc ca familia acestuia din urmă să aibă încredere în martorul B. și nu era necesar ca acesta să le dea toate informațiile necesare pentru identificarea persoanei care urma să îl ajute. Mai mult, aceștia, așa cum rezultă din declarațiile date în cursul urmăririi penale nici nu l-au întrebat cum se numește persoana.

Înalta Curte consideră că apelantul a înțeles greșit sensul motivării, în condițiile în care, din analiza chiar a fragmentului preluat în motivele de apel, rezultă o altă abordare a instanței de fond.

Astfel, judecătorul fondului a reținut că martorul B. nu a comunicat martorului D. și membrilor familiei acestuia numele persoanei care urma să primească suma de bani, una destul de importantă de altfel, pentru a nu le permite acestora să i-a legătura cu inculpatul, chiar și numai pentru a obține recuperarea banilor, suspiciunea instanței fiind aceea că martorul denunțător a oprit suma de bani pentru sine.

În aceste condiții, faptul că între martorul denunțător B. și C. exista o relație de prietenie nu reprezintă un fapt care să fi fost contestat de prima instanță, după cum nici împrejurarea că acesta a nu ar fi comunicat ultimului sau familiei sale numele persoanei care își trafica influența. Ceea ce a prezumat prima instanță este că martorul B. nu a realizat demersurile proprii pe lângă inculpatul A. pentru punerea în libertate a martorului C.

Prin urmare nu a reținut instanța fondului faptul că B. nu a depus eforturi alături de inculpat pentru a obține eliberarea lui C., critica formulată fiind în mod evident rezultatul unei interpretări eronate a considerentelor hotărârii atacate.

De asemenea, apelantul a criticat hotărârea, susținând că judecătorul fondului a concluzionat în mod eronat că o persoană fără studii juridice trebuia să cunoască procedura de numire a șefilor DIICOT, precum și imposibilitatea ca un avocat să aibă legătură cu această procedură. Faptul că acesta a avut anumite afaceri judiciare, precum și aspectele de notorietate publică invocate de instanță sunt apreciate de către apelant ca insuficiente pentru a justifica această concluzie a instanței de judecată.

Instanța de apel nu poate îmbrățișa aceste critici în condițiile societății actuale, societate caracterizată printr-o mediatizare amplă a activităților desfășurate de către organele judiciare, inclusiv cu privire la modalitatea de numire a magistraților în funcțiile de conducere. Pe de altă parte, chiar acceptând faptul că martorul nu ar fi fost informat cu privire la aceste proceduri, în mod cert, în condițiile în care acesta avut afaceri judiciare încă din anul 2010, evident că acesta realiza distincția între magistrați și avocați, precum și faptul că ultimii nu pot fi persoane cu rol decizional în numirea în funcții de conducere a primilor. Deci, nu era necesar, în opinia instanței de control judiciar, ca martorul să cunoască în detaliu legile de organizare judiciară, fiind suficient ca acesta să înțeleagă distincția dintre magistrați și avocați, ceea ce în cauză este evident. Ca atare, nici aceste critici nu pot fi primite.

Un alt aspect reținut de către judecătorul fondului și în privința căruia apelantul a formulat critici este constituit de neconcordanța identificată în declarațiile martorului denunțător B. referitoare la precizarea sau neprecizarea de către inculpat a funcției deținute de cele două persoane la care urma să ajungă suma de bani.

Apelantul susține că instanța de fond a reținut în mod eronat existența acestei neconcordanțe, martorul precizând în cursul urmăririi penale persoanele care i-au fost indicate de către inculpat ca fiind destinatarii sumelor de bani, cei care urmau să îi rezolve problemele judiciare, respectiv un polițist și o procuroare. A mai susținut apelantul că, în condițiile atitudinii ostile a judecătorului fondului, martorul a fost într-o stare de tensiune, acesta putând fi unul dintre motivele pentru care a relatat că inculpatul nu a indicat funcțiile persoanelor ce urmau să primească banii.

Instanța de apel nu poate verifica susținerile apelantului referitoare la atitudinea ostilă a judecătorului fondului în privința martorului B., însă, în măsura în care aceasta ar fi existat, apelantul era îndreptățit a formula o cerere de recuzare, ceea ce nu s-a realizat. Ca atare, acest argument nu poate fi avut în vedere ca o justificare a unei neconcordanțe în declarațiile martorului, nefiind identificate elemente care să justifice reținerea unei atitudini lipsite de imparțialitate din partea judecătorului fondului.

În privința neconcordanțelor menționate de către judecătorul fondului, Înalta Curte reține că audierea martorului B. în cursul cercetării judecătorești efectuate în calea de atac, nu a fost de natură a le clarifica, în condițiile în care declarația acestuia din data de 11 aprilie 2019 menționează că inculpatul i-a relatat că va interveni „pe lângă cel de la DIICOT, fără a îmi preciza funcția pe care o ocupa persoana respectivă, însă mi-a spus că el este cel care l-a numit în acea funcție. Mi-a spus prenumele persoanei, un anume E.”.

În aceste condiții, instanța de apel nu poate admite criticile formulate de apelant, judecătorul fondului reținând întemeiat existența acestei neconcordanțe, iar împrejurarea că și în fața instanței de control judiciar martorul a prezentat o situație diferită nu poate fi de natură a conferi credibilitate acestuia. În declarația dată în fața instanței de apel, martorul indică o singură persoană destinatară a sumelor de bani, care nu este identificată în niciun mod din punct de vedere al funcției ocupate, martorul menționând generic că inculpatul i-ar fi spus că este de la DIICOT, fiind vehiculat același prenume, E.

Susținerea apelantului că declarația dată de martor în cursul urmăririi penale, fiind mai apropiată de momentul săvârșirii faptelor, este cea exactă, nu poate fi primită în condițiile în care nici această declarație nu a fost dată imediat după momentul comiterii pretinsei infracțiuni, ci la un interval de 3 ani, iar martorul în mod evident, fiind persoana care a denunțat comiterea infracțiunilor, a avut reprezentarea faptelor pe care le-a prezentat organelor judiciare, iar aceasta nu putea suferi schimbări majore, cel puțin în privința elementelor esențiale, cum este și cel ce vizează persoanele destinatare a sumelor de bani.

Un alt aspect esențial pentru cauză și în privința căruia apelantul critică starea de fapt reținută de judecătorul fondului este reprezentat de proveniența sumei pe care martorul denunțător a dat-o inculpatului.

Prima instanță a analizat amplu, sub acest aspect declarațiile martorului B., reliefând neconcordanțele existente între elementele prezentate de acesta în cursul urmăririi penale și în fața instanței, precum și neconcordanțele existente între ce a declarat acesta și elementele prezentate în declarațiile sale de către martorul F.

Au fost prezentate toate variantele pe care martorul denunțător le-a relatat, fiind coroborate aceste declarații și cu susținerile martorului F., analiza primei instanțe reliefând faptul că proveniența sumei pretins transmise inculpatului, în interesul personal a denunțătorului, este una problematică, după cum și condițiile în care a fost solicitată și remisă nu sunt pe deplin concordante.

Apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în motivele de apel, învederează pe de o parte faptul că proveniența sumei de bani nu are nicio relevanță pentru constatarea existenței elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, iar pe de altă parte că instanța de fond a realizat o interpretare eronată a probelor administrate în cursul procesului penal, declarațiile pe care martorul le-a dat în cursul urmăririi penale fiind unele care reflectă mai bine adevărul, fiind mai aproape de momentul derulării evenimentelor și date în condiții normale, fără a fi audiat într-o stare de presiune psihică de către organul judiciar.

Înalta Curte analizând această critică consideră că este nefondată, instanța de fond reținând în mod just faptul că martorul denunțător B. și martorul F. au declarații contradictorii, contradicțiile vizând atât sumele de bani împrumutate, cât și condițiile în care s-au realizat aceste împrumuturi, justificarea prezentată de denunțător pentru obținerea sumelor, modalitatea de restituire a acestui împrumut, precum și modalitatea concretă în care banii au fost predați de către denunțător inculpatului.

Instanța de apel nu va relua întreaga demonstrație realizată de judecătorul fondului cu privire la acest aspect, în condițiile în care o apreciază ca fiind foarte pertinentă, însă va nota faptul că aceste contradicții între susținerile martorilor, contrar celor învederate de apelant, au vizat și declarațiile date în cursul urmăririi penale, despre care se susține că reflectă mai bine realitatea, fiind date în condiții normale și mai aproape de momentul comiterii pretinselor fapte.

Apelantul a reiterat faptul că audierea martorilor s-a realizat de către instanța de fond în condiții de presiune psihică, aspect care ar fi de natură a altera declarațiile, însă, așa cum anterior s-a menționat Înalta Curte nu poate accepta această susținere în lipsa unor minime elemente probatorii.

Mai mult, fiind audiați și de către instanța de apel, la termenul din 11 aprilie 2019, cei doi martori menționați au avut pe mai departe declarații neconcordanțe cu privire la aceste aspecte. Astfel, martorul denunțător B. a pretins că a împrumutat de la martorul F. suma de 16 000 euro, probabil în aceeași zi, în vreme ce ultimul vorbește de 14.000 euro sau 16.000 euro, bani dați în ocazii separate.

În aceste condiții, în care declarațiile martorilor menționați date pe întreg parcursul procesului penal au necorelări evidente, atât între declarațiile succesive, cât și între cele susținute de fiecare, instanța de apel consideră că judecătorul fondului în mod just a privit cu reticență aceste probe, apreciind întemeiat că există un dubiu important cu privire la sinceritatea celor doi martori, dubiu care profită în mod evident inculpatului.

Criticile apelantului vor fi privite, pe cale de consecință, ca nefondate.

Apelantul a criticat și modul în care instanța de fond a valorificat conținutul discuțiilor înregistrate ambiental de către martorul denunțător B.

A învederat acesta că judecătorul fondului a considerat în mod eronat faptul că martorul denunțător nu a solicitat în cadrul discuțiilor purtate cu inculpatul restituirea sumelor de bani remise pentru traficarea influenței în ceea ce îl privește drept un indiciu al caracterului mincinos al declarațiilor pe care le-a dat în cauza penală.

Se susține de apelant că în realitate martorul a făcut mențiune cu privire la aceste sume, iar pe de altă parte trebuie avut în vedere că martorul a fost prudent în conversațiile cu A., în condițiile în care acesta era destul de precaut și atent pentru ca nu cumva să fie înregistrat, lucru care rezultă din modalitatea în care a purtat discuțiile, respectiv codificat, lacunar, suspicionând o provocare din partea martorului.

Analizând hotărârea prin prisma criticilor formulate, instanța de apel constată că judecătorul fondului a realizat o amplă analiză a acestor înregistrări, fiind evidențiate toate elementele care ar putea avea relevanță în prezenta cauză, motiv pentru care nu se va proceda la reluarea acestei prezentări.

Prima instanță a analizat toate aceste procese-verbale de transcriere a înregistrărilor ambientale atât din punctul de vedere al informațiilor pe care le transmiteau, cât și prin raportare la momentele în care s-au purtat discuțiile, respectiv coroborat cu stadiul procesului în care era implicat martorul denunțător aflat pe rolul Curții de Apel Constanța. De asemenea, raportarea la stadiul în care se afla prezenta cauză la momentul realizării înregistrărilor este una importantă.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că aceste înregistrări trebuie analizate prin prisma condițiilor în care au fost realizate, respectiv de către martorul denunțător B., cu propriile mijloace tehnice, martorul încercând să constituie probe pe care să le prezinte organului judiciar, în condițiile în care formulase denunțul împotriva inculpatului.

În condițiile în care dorea obținerea unor probe prin care să dovedească faptul că a dat inculpatului suma de 20 000 euro pentru ca acesta prin influența sa să-l sprijine în soluționarea problemelor judiciare pe care le avea, martorul denunțător a manifestat o vădită stângăcie în direcționarea discuției purtate, referirile la suma de bani remisă fiind inexistente. Acest lucru apare ca fiind cel puțin ciudat, în condițiile în care cu privire la banii înmânați pentru rezolvarea problemelor judiciare pentru martorul C. la instanțele din București martorul nu a avut rețineri, suma fiind menționată expres.

Explicațiile pe care martorul denunțător le-a dat în fața primei instanțe cu privire la abordarea aleasă, explicații care sunt reluate drept motive de apel ale parchetului, nu sunt în opinia Înaltei Curți unele pertinente.

Nu se poate accepta că martorul denunțător, persoană care a manifestat inițiativă și spirit întreprinzător, procurându-și mijloacele tehnice necesare pentru a realiza o înregistrare ambientală, nu a reușit să canalizeze discuția către sumele de bani pe care le-a dat în interes personal, cu toate că a dovedit că în privința sumelor de bani pe care se pretinde că le-a dat în interesul martorului C. nu a avut niciun fel de problemă.

Faptul că discuția era una de natură a crea un disconfort psihic inculpatului nu este o explicație care să poată justifica această atitudine, în condițiile în care acest efect, în măsura în care se producea, îl avea și solicitarea de restituire a sumelor remise pentru martorul anterior menționat.

Împrejurarea că inculpatul nu a reacționat atunci când s-au purtat discuțiile referitoare la intervențiile pe care le-ar fi făcut pentru ușurarea situației juridice a martorului denunțător și a martorului D. nu poate fi interpretată în sensul pretins de apelant, în condițiile în care ceea ce trebuia dovedit era faptul că acesta a primit anumite sume de bani pentru pretinsele sale intervenții. Susținerile inculpatului că a realizat aceste intervenții, în condițiile în care nu se demonstrează remiterea unor sume de bani nu au semnificație juridică pentru infracțiunile ce fac obiectul cauzei.

De asemenea, lipsa de reacție a inculpatului atunci când au fost menționate sume de bani nu poate fi interpretată ca o confirmare a acestuia cu privire la primirea banilor, tăcerea sa neputând fi transformată în recunoaștere a activităților sale.

Pe de altă parte, chiar din fragmentele invocate de către apelant rezultă că subiectul principal al discuțiilor purtate între inculpat și martorul B. a fost restituirea sumelor de bani remise în favoarea martorului D., iar apelantul translatează această discuție și susține că din pasajul pe care îl indică ar rezulta că inculpatul își arată intenția de a vinde o proprietate pentru a restitui suma de bani primită de la B.

Înalta Curte nu poate accepta această interpretare realizată de apelant pentru că ea nu reprezintă reflectarea elementelor care rezultă din procesul-verbal de redare. Discuția viza în mod cert sumele remise pentru martorul D., iar sumele pretins remise pentru martorul denunțător nu au fost menționate în niciun moment.

Apelantul a formulat critici și cu privire la modul în care instanța fondului a interpretat și coroborat declarațiile investigatorului sub acoperire și procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor din mediul ambiental realizate, învederând faptul că rezultă din analiza acestora faptul că inculpatul a primit suma de 20.000 euro de la martorul denunțător B.

Susține, în esență, apelantul că instanța de fond a analizat doar transcrierile convorbirilor, fără a da eficiență mențiunilor referitoare la limbajul corporal, la gestica inculpatului, în raport de care rezultă că acesta recunoștea primirea sumelor de bani, așa cum acestea rezultă din declarația investigatorului sub acoperire și din înregistrare. De asemenea, au fost individualizate pasaje din convorbire care ar demonstra primirea sumelor de bani.

Înalta Curte, verificând hotărârea atacată din acest punct de vedere, reține faptul că judecătorul fondului a realizat o analiză corespunzătoare a acestor probe stabilind în mod just că în cadrul discuțiilor pe care investigatorul sub acoperire le-a avut cu inculpatul, acesta nu a recunoscut primirea sumelor de bani de la martorul denunțător B.

Astfel, în cadrul ambelor discuții purtate de către inculpat cu investigatorul sub acoperire, discuții care au fost înregistrate audio-video și pe care instanța de apel le-a vizionat la termenul din 23 mai 2019, inculpatul nu a confirmat în mod direct sau indirect primirea sumei de 20.000 euro, cu toate că investigatorul sub acoperire i-a adresat întrebări directe cu privire la acest aspect.

Interpretarea reacțiilor inculpatului la aceste întrebări, a gesturilor pe care acesta le-a făcut nu poate conduce la concluzia pe care apelantul o susține, gesturile acestuia nefiind univoce, ci din contră echivoce, nefiind posibil a se stabili din anumite manifestări ale inculpatului un sens contrar celor susținute verbal, respectiv că nu a primit suma de bani.

De asemenea, instanța de apel nu poate accepta raționamentul dezvoltat de către apelant pe baza conduitei inculpatului, respectiv că reacția normală a acestuia în situația în care nu a primit suma de bani ar fi fost una de nelămurire și chiar indignare. Mai mult că aceasta ar fi realizat că este vorba de o înscenare în condițiile în care s-a adus în discuție problema restituirii sumelor de bani în mai multe ocazii.

Tot acest eșafodaj logic pornește de la o conduită pe care acuzarea o vede ca fiind una normală, însă nu sunt indicate niciun fel de elemente care să convingă instanța că aceasta ar fi conduita pe care majoritatea oamenilor o adoptă în situații similare.

Pe de altă parte, reținerea unei anumite stări de fapt nu se poate întemeia pe anumite raționamente logice, prezumții, în măsura în care acestea nu au o anumită greutate, un caracter de certitudine, care să convingă într-un mod adecvat.

Prezumțiile simple sunt concluziile unui raționament logic prin care instanța de judecată stabilește probabilitatea unei situații de fapt ce constituie fapta în litigiu în cauza penală, în baza cărora se efectuează examenul de tipicitate a infracțiunii care formează obiectul acuzației penale. Aceste fapte pot fi indirect probate, pe cale inferențială, pornind de la situații de fapt cunoscute de instanța pe baza de probe.

Prezumțiile simple au natura unor simple presupuneri, în măsura în care nu se poate reține existența unor premise certe din care să fie trase concluzii în baza unui raționament inductiv sau deductiv. Chiar și în condițiile existenței unor premise certe prezumțiile simple nu oferă, în sine, certitudine, ci numai o concluzie de probabilitate stabilită în baza unui raționament.

Pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condițiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumții simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.

Pe cale de consecință, Înalta Curte consideră că și aceste critici sunt nefondate, judecătorul de la curtea de apel analizând temeinic probele vizate și stabilind corespunzător starea de fapt pe baza acestora.

În fine, Înalta Curte consideră că interpretarea declarațiilor pe care inculpatul le-a dat în cauză în sensul pretins de apelant nu se poate realiza, în condițiile în care chiar dacă nu au existat afaceri finalizate între inculpat și martorul denunțător, chiar cel din urmă a relatat pe parcursul procesului penal că discuții referitoare la acest aspect au existat constant.

Pe de altă parte, instanța de apel apreciază că declarațiile inculpatului date în cursul procesului penal pot conduce la stabilirea stării de fapt și implicit la stabilirea vinovăției acestuia, dar pentru ca acest lucru să se întâmple conduita sa trebuie să fie în sensul recunoașterii acuzațiilor și prezentării unei stări de fapt concordante cu cea reținută în actul de acuzare, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat.

Nu pot fi însă folosite împotriva inculpatului declarațiile în care acesta prezintă o stare de fapt diferită de cea care face obiectul acuzării. Constatând atitudinea de negare exprimată de inculpat, organul judiciar are obligația de a administra probe suficiente pentru demonstrarea activității infracționale pretinse, probe care să înlăture prezumția de nevinovăție garantată constituțional și legal în favoarea persoanelor.

Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corespunzător starea de fapt, criticile formulate de către apelantul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție fiind nefondate.

Mai mult, chiar dacă s-ar accepta punctul de vedere al apelantului referitor la modul de interpretare a declarațiilor investigatorului și a proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate în mediul ambiental, aceste probe, singure, nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare, în condițiile în care acest lucru este interzis de art. 103 alin. (3) C. proc. pen. În condițiile în care declarațiile martorului denunțător B. și ale martorului F. suferă la capitolul credibilitate, declarațiile martorului investigator ar avea un caracter determinant în pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Mai remarcă instanța de apel că, deși în actul de sesizare s-au menționat două acte materiale care întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii de trafic de influență, respectiv, solicitarea și primirea de la martorul denunțător B. a sumei de 20.000 euro pentru a își trafica influența asupra organelor de urmărire penală și asupra instanței de judecată care au instrumentat dosarul penal al acestui martor, precum și că ar fi primit suma de 20.000 euro, prin intermediul aceluiași martor, pentru ca inculpatul să își trafice influența, în favoarea martorului C., în același dosar înregistrat la DIICOT Constanța și soluționat ulterior definitiv de către Curtea de Apel Constanța, în motivele de apel se precizează că această din urmă faptă nu face obiectul sesizării și nici subiect al criticilor formulate în apel.

Înalta Curte consideră, având în vedere prevederile art. 371 C. proc. pen., că obiectul sesizării a fost constituit și de această faptă, iar verificând în conformitate cu prevederile art. 417 C. proc. pen. sentința atacată, constată că aceasta este una legală și temeinică, fiind rezultatul coroborării probatoriilor administrate, judecătorul fondului reținând corect că aspectul legat de traficul de influență referitor la martorul C. pentru ca acesta să fie pus în libertate dintr-un dosar aflat pe rolul instanțelor din București nu a constituit obiectul punerii în mișcare a acțiunii penale și trimiterii în judecată a inculpatului A., în prezenta cauză penală, acesta fiind trimis în judecată pentru primirea sumei de 40.000 de euro pentru a-și trafica influența pe lângă organele judiciare care au instrumentat dosarul în care, împreună, atât martorul B. și C. au avut calitatea de coinculpați, iar cu privire la această fapte nu au fost administrate probe.

Cu privire la apelul declarat de inculpatul A., Înalta Curte reține că acesta vizează schimbarea temeiului juridic al soluției de achitare pronunțată de prima instanță, în sensul dispunerii unei soluții de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Instanța de apel verificând hotărârea atacată prin prisma acestei critici constată că judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre legală, temeiul juridic al soluției de achitare neputând fi cel indicat de către apelant.

Astfel, după cum nici inculpatul nu neagă și rezultă din materialul probator existent la dosarul cauzei au existat discuții între acesta și martorul denunțător B. cu privire la problemele judiciare ale acestuia din urmă. Această realitate, putea în condițiile în care acuzarea furniza probele adecvate să reprezinte elementul material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență.

Ceea ce nu s-a probat de acuzare, în condițiile unui standard de probă care să înlăture prezumția de nevinovăție, este că inculpatul a solicitat și a primit de la martorul B. suma de 20.000 euro pentru a-și trafica influența asupra organelor de urmărire penală sau instanței de judecată care au instrumentat dosarul penal ce îl viza pe cel din urmă.

În aceste condiții, soluția ce a fost adoptată este cea legală, prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. fiind pe deplin aplicabile în situațiile în care principiul in dubio pro reo își găsește aplicabilitatea, soluția solicitată de către inculpat, respectiv achitarea întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. putându-se dispune în cazul în care nu existau niciun fel de acțiuni care să fie încadrabile în tipicitatea obiectivă a infracțiunii ce face obiectul sesizării.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 89/P din data de 25 aprilie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Văzând și prevederile art. 275 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunea de trafic de influență. Prezumția de nevinovăție. Material probator insuficient (Constituția României, NCPP) was last modified: ianuarie 8th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter