Infracţiunea de luare de mită. Latura obiectivă a infracţiunii. Recurs respins ca nefondat (NCPP, VCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 110/A/2019

NCPP: art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) sau b), art. 275 alin. (2), art. 433, art. 434, art. 438; VCP: art. 255

Potrivit art. 434 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Înalta Curte reține că recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalității, respectiv al concordanței cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este în afara oricărei oricărui dubiu că înțelesul expresiei „în condițiile legii” este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special de dispozițiile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casație, și ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casație.

În cauza de față, inculpata A. a declarat recurs în casație împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din data de 12 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, invocând ca motiv de nelegalitate reținerea vinovăției sale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită doar pe baza interceptărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informații.

A arătat că motivul principal al recursului în casație constă în aceea că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu trimitere la împrejurarea că probatoriul administrat nu susține și nu confirmă existența în cauză a cerințelor de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, aspecte care justifică concluzia că fapta pentru care a avut loc condamnarea inculpatei nu este prevăzută de legea penală. Deci, probele administrate nu demonstrează latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. din 1968.

S-a susținut că la dosar nu există nicio dovadă care să confirme acuzația privind pretinderea sau primirea de către inculpată a bunurilor nominalizate în corelație cu îndeplinirea obligațiilor sale de serviciu, excluderea probei cu interceptările telefonice eliminând orice dubiu referitor la nevinovăția inculpatei sub aspectul infracțiunii pentru care a fost condamnată.

Ca urmare, s-a solicitat achitarea inculpatei în temeiul art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că motivul și critica formulată nu se încadrează decât formal cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a constatat că s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 29.11.2010, înainte de finalizarea unui act ce intra în atribuțiile de serviciu (întocmirea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor), inculpata A. (președintele comisiei de recepție la terminarea lucrărilor, desemnată în această calitate din partea CNADNR), i-a pretins inculpatului B. (directorului uneia dintre firmele care s-au ocupat de executarea lucrărilor la obiectivul menționat), mai multe bunuri electrocasnice, pentru ca verificarea lucrărilor să se finalizeze cu constatări și propuneri favorabile pentru forma executantă, pretenție acceptată de îndată de inculpatul B., care a promis că va îndeplini pretenția inculpatei. Livrarea bunurilor a avut loc la data de 13.12.2010 și la data de 15.12.2010.

Deși din analiza procesului-verbal de recepție rezultă executarea integrală și calitativ corespunzătoare a obiectului, s-a constatat că, la data efectuării recepției, proiectantul lucrării, prin reprezentant legal, a întocmit și a prezentat comisiei de recepție un punct de vedere privind execuția lucrării în care a menționat existența unor lucrări neexecutate, executate parțial sau executate, dar care nu respectă prevederile proiectului, necesitând refacerea.

Situația de fapt reținută de instanțele anterioare și vinovăția inculpatei au fost stabilite pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză, cu referire la înscrisurilor existente la dosar, declarațiilor martorilor J. și H., precum și declarațiile succesive ale inculpaților, instanța de apel precizând în mod expres că interceptările convorbirilor telefonice evocate și în raport de care contestase legalitatea procedeelor probatorii și valabilitatea mijloacelor de probă, nu aveau nicio pondere în evaluarea acuzațiilor.

Or, așa cum deja s-a arătat mai sus, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică în condițiile legii conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casație nu pune în dezbatere elemente de fapt, ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat. Înalta Curte nu poate să procedeze la o reevaluare a materialului probator și nu poate să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută prin hotărârea instanței anterioare.

În speță, prin critica formulată, aceea de înlăturare unor mijloace de probă – nelegal administrate prin prisma dezlegărilor date prin deciziile relevante ale Curții Constituționale în materia interceptărilor convorbirilor telefonice și a efectelor produse în cazul nerespectării normelor care disciplinează legala administrare a acestora, se solicită practic o reevaluare a probatorului cauzei și o reanalizare a circumstanțelor comiterii faptelor, situație nepermisă însă în calea de atac a recursului în casație.

Aspectele menționate excedează controlului de legalitate la care face referire art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și a cărui corectă aplicare nu îngăduie sub nicio formă modificarea în vreun fel a stării de fapt reținută prin hotărârea definitivă a instanței.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Oricum, chestiunile referitoare la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză au fost analizate de instanțele anterioare, inclusiv de instanța de apel, care în considerentele deciziei sale, le-a și evaluat importanța în dovedirea acuzațiilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că sintagma „nu este prevăzută de legea penală” de la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1127/A din data de 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.