Infracțiunea de furt. Executarea mandatului european de arestare (NCPC, NCP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 134/2019

L. nr. 302/2004: art. 98, art. 101 alin. (5) lit. a), art. 107 alin. (1), art. 110; NCP: art. 228; NCPP: art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b)

Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că prin cererea formulată de autoritățile judiciare din Grecia, comunicată prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 14 februarie 2019 sub număr de Dosar x/2019, s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Procuratura Curții de Apel din Dodekanisa – Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel de Infracțiuni din Dodekanisa, pe numele persoanei solicitate A., în vederea executării unei pedepse de 6 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea unor infracțiuni contra proprietății.

Prin încheierea de ședință din data de 14.02.2019, instanța a dispus, în temeiul art. 101 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 302/2004 admiterea propunerii formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și arestarea provizorie a persoanei solicitate A. pe o durată de 15 zile, începând cu data de 14 februarie 2019, până la data de 28 februarie 2019 inclusiv, cauza fiind amânată în vederea depunerii de către procuror a traducerii mandatului european de arestare în limba română.

La data de 19 februarie 2019, a fost depusă la dosar traducerea în limba română a mandatului european de arestare emis de Procuratura Curții de Apel din Dodekanisa – Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel de Infracțiuni din Dodekanisa, pe numele persoanei solicitate A.

Din cuprinsul mandatului european de arestare se reține că la data de 1 august 2010, în jurul orei 17:40, împreună cu numitul B., în localitatea Phaliraki din insula Rodos, numitul A. a sustras de la cetățeanul german C. un portofel în care se afla suma de 50 de euro, două bluze, două creme de protecție solară și o pălărie.

La data de 2 august 2010, în jurul orei 15, în același loc, cele două persoane indicate mai sus au sustras de la cetățeanul german D. un portofel în care se afla suma de 90 de euro și două carduri de credit.

În aceeași zi și în același loc, cei doi au mai sustras de la persoane necunoscute, o cameră foto digitală E., un telefon mobil F., un I-Pod electronic și un parfum G..

Totodată, din cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că în sarcina persoanei solicitate a fost reținută săvârșirea unor furturi în mod organizat, ca îndeletnicire.

Faptele astfel descrise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de furt organizat prevăzute de art. 1, 5 alin. (1), secțiunea 13 st., 14, 16, 17, 18, 19, 26 alin. (1) secțiunea a, 27 alin. (1) secțiunea a, 45, 51, 52, 53, 57, 59, 60, 63, 94, 98, paragraful 1 și 372 alin. (1) în combinație cu 374 secțiunea d și e a C. pen. grec.

În ședința publică din 25 februarie 2019, persoanei solicitate A. i s-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare, iar din declarația dată în fața instanței la termenul de judecată din aceeași dată se reține că persoana solicitată nu a consimțit la predarea sa către autoritățile judiciare din Grecia, fără a renunța la beneficiul regulii specialității.

Prin sentința contestată s-a dispus astfel cum anterior s-a arătat în debutul prezentelor considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, „în toate cazurile instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. În scopul luării unei hotărâri, instanța ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare.”

În același timp, potrivit art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată, intitulat „Motive de refuz al executării”, alin. (2) precizează că „Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (…)

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent”.

În propriul demers analitic, Înalta Curte constată că în virtutea principiului recunoașterii și încrederii reciproce consacrat de Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, precum și raportat la dispozițiile art. 84 din Legea nr. 302/2004, care reglementează mandatul european de arestare, instanța română, ca autoritate judiciară de executare, nu are competența de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în speță cel din Italia (Parchetul General al Republicii de pe lână Curtea de Apel din Roma), în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare și nici asupra oportunității mandatului european de arestare.

Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în speță cea română, în vederea arestării și predării către un alt stat membru, respectiv Italia (Parchetul General al Republicii de pe lână Curtea de Apel din Roma), a unei persoane solicitate, în acest caz, în vederea executării pedepsei închisorii, cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității, care se execută în baza principiului recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, cât și cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă, cât și în cea europeană, este evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condițiilor de fond și formă, a domeniului de aplicare și a cadrului instituțional în care funcționează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor și libertăților persoanei, așa cum acestea sunt prevăzute de Constituția României și de normele europene.

Conform Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.

Infracțiunile pentru care s-a cerut predarea sunt cele prevăzute de art. 1, 5 alin. (1), secțiunea 13 st., 14, 16, 17, 18, 19, 26 alin. (1) secțiunea a, 27 alin. (1) secțiunea a, 45, 51, 52, 53, 57, 59, 60, 63, 94, 98, paragraful 1 și 372 alin. (1) în combinație cu 374 secțiunea d și e a C. pen. grec.

Totodată, din cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că în sarcina persoanei solicitate a fost reținută săvârșirea unor furturi în mod organizat, ca îndeletnicire.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acestea se regăsesc printre cele 32 de infracțiuni care permit predarea fără a fi necesară verificarea dublei incriminări conform art. 96 alin. (1) pct. 18, teza I (furtul organizat) din Legea nr. 302/2004.

În același timp, Înalta Curte constată că este îndeplinită și condiția dublei incriminări, faptele săvârșite fiind prevăzute de dispozițiile art. 228 C. pen. român.

Din conținutul mandatului european de arestare rezultă că durata pedepsei ce urmează a fi executată este mai mare de 1 an închisoare (6 ani închisoare), nu au fost formulate nici un fel de obiecții privind identitatea, iar termenul de prescripție a executării pedepsei nu este împlinit.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, fiind emis de către Procuratura Curții de Apel din Dodekanisa – Grecia la data de 10 decembrie 2018, în baza Hotărârii nr. 27 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel de Infracțiuni din Dodekanisa.

La termenul de judecată din data de 25 februarie 2019, așa cum anterior s-a arătat, în ședință publică, s-a procedat la audierea persoanei solicitate A., căreia i s-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare și care a declarat că nu a consimțit la predarea sa către autoritățile judiciare din Grecia, fără a renunța la beneficiul regulii specialității.

În ceea ce privește motivele de contestație invocate de către persoana solicitată A. în prezenta cale de atac, respectiv refuzul său de a fi predat către autoritățile judiciare din Grecia, dat fiind că este cetățean român, are o rezidență continuă pe teritoriul României, a dat o declarație expresă în care și-a exprimat dorința de a rămâne alături de familie, fiind tatăl unor copii minori și având o stare de sănătate precară, Înalta Curte le constată a fi neîntemeiate.

Pe de o parte, raportat la dispozițiile art. 98 din Legea nr. 302/2004 Înalta Curte nu reține incidența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare. În acest sens Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja, potrivit dispozițiilor Deciziei-cadru 2002/584, că statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 din aceasta și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 și 4a (CJUE, cauza Leymann și Pustovarov, Hotărârea din 1 decembrie punctul 51, CJUE, cauza Mantello, Hotărârea din 16 noiembrie 2010, punctul 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condițiilor definite la articolul 5 din decizia-cadru menționată.

Pe de altă parte, așa după cum a reținut și prima instanță, raportându-se la fișa de cazier judiciar a acestuia, se observă împrejurarea că în perioada cuprinsă între anii 2016 – 2017 persoana solicitată a suferit multiple condamnări în străinătate, fiind condamnat la pedepse cu închisoarea sau amendă de către autoritățile judiciare din Germania, Italia și Cehia. Aceste pedepse au fost executate în statele emitente.

Este adevărat faptul că ulterior săvârșirii infracțiunilor în Grecia, persoana solicitată nu a mai suferit condamnări în străinătate până în anul 2016. Însă acest lucru se datorează faptului că numitul A. a fost încarcerat în România în perioadele 23 ianuarie 2012 – 23 aprilie 2013 și 11 august 2013 – 29 iulie 2016.

La scurt timp după liberarea sa din penitenciar, persoana solicitată a plecat din nou în străinătate, unde a suferit condamnări succesive în perioada 2016 – 2017.

Mai mult decât atât, chiar persoana în cauză a precizat, la momentul la care a fost depistat la frontieră, că dorea să ajungă în Germania.

În acest context, legăturile personale ale numitului A. cu statul român și cu familia sa nu par a fi atât de puternice încât să justifice refuzul executării unui mandat european de arestare, ținând seama și de principiul statuat de art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2007 privind necesitatea executării mandatului european de arestare.

În considerarea argumentelor de fapt și de drept anterior expuse, fiind îndeplinite condițiile de formă și de fond reglementate de Legea nr. 302/2004, nefiind constatate impedimente legale la predare, remarcând și gravitatea faptelor pentru care persoana solicitată a fost condamnată, neexistând nicio rațiune de fapt ori de drept de a activa motivul opțional de refuz prev. de 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.

Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinței penale nr. 62/PI din data de 25 februarie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția penală fiind nefondată, Înalta Curte, în baza art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a o respinge ca atare.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.