Infracțiunea de fals intelectual. Respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate (NCPP, Constituția României, L. nr. 47/1992)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 22/2019

L. nr. 47/1992: art. 2 alin. (3), art. 29 alin. (1)-(3); NCPP: art. 275 alin. (2), art. 315 alin. (2) lit. d), art. 340, art. 341 alin. (6), art. 549^1 alin. (1); Constituția României: art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (2) și (3)

Examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în raport de motivele invocate de petenți, precum și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, din analiza dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea Curții Constituționale în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din actul normativ menționat, respectiv:

– excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

– excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

– excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

– excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

De asemenea, analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Totodată, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii”.

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte constată că, în cauză, excepția a fost invocată de petenții A. și B., într-un dosar aflat pe rolul într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 549^1 alin. (1) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. și art. 341 alin. (6) C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește, însă, legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

În cauza dedusă judecății, petenții A. și B. au apreciat că prevederile art. 549^1 alin. (1) C. proc. pen.. sunt neconstituționale întrucât nu există o justificare rezonabilă pentru care accesul la procedura specială prevăzută de aceste dispoziții să fie permis exclusiv în urma unei dispoziții a procurorului. De asemenea, au susținut că dispozițiile art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. și art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor din Constituție, întrucât nu există o justificare rezonabilă pentru care lipsa dispoziției privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare a unui înscris să nu poată fi cenzurată de judecătorul de cameră preliminară care soluționează plângerea împotriva ordonanței de clasare, iar modul în care este formulat art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. permite arbitrariul. Totodată, petenții au menționat că dispozițiile art. 549^1 alin. (1) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. și art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție.

Astfel, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 549^1 alin. (1) C. proc. pen. (care reglementează procedura desființării de înscrisuri), Înalta Curte constată că atât motivele formulate în scris, cât și precizările orale ale petentei A., pun în evidență lipsa de eficiență a excepției invocate raportat la cauza în care a fost formulată, al cărei obiect l-a constituit plângere împotriva ordonanței de clasare dispusă de procuror.

Așadar, având în vedere cadrul procesual concret în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, dispozițiile art. 549¹ alin. (1) C. proc. pen.. nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. și art. 341 alin. (6) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în realitate, petenții nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a acestor texte de lege, ci doresc modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează în mod expres în art. 2 alin. (3) că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De altfel, și jurisprudența Curții Constituționale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanței de contencios constituțional cu un examen ce excede în mod vădit competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.. și art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. nu este adecvată atâta timp cât petenții s-au raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

Or, petenții, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, respectiv modificarea textului legislativ prin adăugarea unei noi soluții pentru procedura plângerii împotriva ordonanțelor de clasare dispuse de procuror, au făcut doar o trimitere generică la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție.

În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza dată spre soluționare instanței este evidențiată prin aceea că, așa cum se reține în mod corect și în considerentele încheierii atacate, nemulțumirea petenților vizează omisiunea procurorului care a dispus clasarea cauzei în ceea ce o privește pe intimata C. pentru infracțiunea de fals intelectual ca urmare a intervenirii prescripției, de a sesiza judecătorul cu propunerea de desființare a înscrisurilor autentificate de această intimată.

Or, această nemulțumire nu poate fi analizată în cadrul reglementat de disp. art. 340 și urm. C. proc. pen.. (care vizează, strict, plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată) în condițiile în care legiuitorul a prevăzut o procedură distinctă pentru desființarea înscrisurilor în cazul clasării, reglementată de disp. art. 549^1 C. proc. pen.

Existența acestei proceduri speciale, în cadrul căreia petenții pot să-și valorifice interesele, face ca respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate în prezenta cauză, să nu reprezinte o încălcare a liberului acces la justiție.

Totodată, se constată că, în cursul dezbaterilor, recurenta a demonstrat că are cunoștință de aceste prevederi legale și de posibilitatea de a invoca excepția de neconstituționalitate în procedura prevăzută de art. 549^1 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenții A. și B. împotriva încheierii F/C.P. din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.