Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
5.647 views
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.
În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, regăsită în cuprinsul normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se realizează exclusiv prin raportare la starea de fapt reţinută, cu titlu definitiv, în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.
În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în data de 05.01.2019, în jurul orelor 12:00, inculpatul A. a pătruns în curtea imobilului din com. Clinceni, str. x C, jud. Ilfov, unde locuieşte persoana vătămată B. (soţia sa, cu care se afla în proces de divorţ) şi a distrus cele patru anvelope ale autoturismului marca x cu număr de înmatriculare x (bun comun dobândit în timpul căsătoriei şi aflat în folosinţa persoanei vătămate), precum şi o plasă de protecţie anti-insecte de la o fereastră a locuinţei.
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia de „bun aparţinând altuia” impusă de art. 253 alin. (1) din C. pen. obiectului material al infracţiunii de distrugere, ca urmare a faptului că acţiunea ce i se impută a fost exercitată asupra unor bunuri ce nu aparţineau în exclusivitate persoanei vătămate, ci se aflau în proprietatea codevălmaşă a acesteia din urmă şi a inculpatului.
Criticile recurentului inculpat inculpatul A. sunt nefondate.
Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., „(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este o faptă penală comisivă cu conţinut alternativ; ea se poate realiza, din punct de vedere obiectiv, prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului după ce au fost luate, înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare. Aşadar, pentru existenţa elementului material al infracţiunii de distrugere este suficientă săvârşirea oricăreia dintre acţiunile enumerate mai sus.
Obiectul material al infracţiunii de distrugere, în varianta tip, este reprezentat de un bun, mobil sau imobil, care aparţine unei persoane, iar cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material al acestei variante este aceea ca bunul să aparţină altei persoane, nu făptuitorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 339 din C. civ., „bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
Conform art. 667 din C. civ., „Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune”.
Aşadar, dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune, a cărei particularitate este aceea că bunurile care fac obiectul său aparţin nedivizat tuturor titularilor dreptului, care le stăpânesc împreună.
Contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte reţine că ceea ce caracterizează infracţiunea de distrugere, în varianta tip, este că norma de incriminare nu impune condiţia ca persoana vătămată, subiect pasiv al infracţiunii, să fie titularul exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor ce constituie obiect material al infracţiunii. Legea penală nu impune o atare condiţie de natură a restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare şi nici nu atribuie, în cuprinsul altor dispoziţii penale, un anume înţeles noţiunii de „bun aparţinând altuia”, pentru a se justifica o eventuală interpretare restrictivă a textului.
Aceasta înseamnă că prevederile art. 253 alin. (1) din C. pen. ocrotesc relaţiile sociale referitoare la integritatea bunurilor fără a se distinge în funcţie de natura dreptului de proprietate – exclusivă sau comună – ce se exercită asupra acestora, esenţial fiind doar ca bunurile ce constituie obiect material al distrugerii să aparţină altei sau şi altei persoane, chiar dacă nu în mod exclusiv.
Or, în cauza de faţă, s-a reţinut cu titlu definitiv că bunurile care au făcut obiectul infracţiunii de distrugere pentru care a fost condamnat recurentul inculpat sunt bunuri comune, în devălmăşie, dobândite în timpul căsătoriei acestuia cu persoana vătămată B.. Prin urmare, într-o atare ipoteză, consecinţele vătămătoare ale acţiunii incriminate nu s-au produs doar asupra dreptului de proprietate al inculpatului, ci au afectat şi dreptul de proprietate codevălmaşă al persoanei vătămate, fiind îndeplinită cerinţa textului de incriminare.
Contrar susţinerilor recurentului, pentru realizarea distrugerii este irelevant că dreptul de proprietate comună asupra bunurilor degradate nu este divizat pe cote părţi, iar bunurile nu sunt împărţite în materialitate lor. Aceste operaţiuni juridice, la fel ca şi restul aspectelor de natură civilă invocate în motivele scrise de recurs în casaţie, prezintă importanţă exclusiv din perspectiva identificării modalităţilor civile de încetare a formelor de proprietate comună şi a efectelor lor patrimoniale, fiind, însă, irelevante în privinţa existenţei unui drept propriu-zis de proprietate al subiectului pasiv asupra bunului distrus/degradat şi, implicit, în privinţa atingerii aduse acestui drept prin acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii.
A admite interpretarea apărării, în sensul în care ar fi necesară stabilirea cotelor părţi ce revin proprietarilor comuni, înseamnă a adăuga normei de drept penal condiţii pe care ea nu le prevede, restrângându-se, astfel, sfera sa de aplicare la anumite forme de proprietate, cu excluderea inerentă, din domeniul de incidenţă al mijloacelor de protecţie penală, a proprietăţii devălmaşe.
O atare interpretare contravine voinţei legiuitorului care, de vreme ce nu a introdus în conţinutul art. 253 alin. (1) din C. pen. condiţii de natura celor invocate de recurentul inculpat, a înţeles să ocrotească, pe cale de consecinţă, relaţiile patrimoniale referitoare atât la bunurile asupra cărora alte persoane deţin un drept de proprietate exclusivă, cât şi la bunurile asupra cărora acestea din urmă exercită, alături de autorul infracţiunii, un drept de proprietate comună, fie ea devălmaşă. Din această perspectivă, norma de incriminare este clară, previzibilă şi nu ridică probleme de interpretare pe tărâmul art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, referitor la principiul legalităţii infracţiunilor.
În mod asemănător, realizarea conţinutului tipic al infracţiunii analizate nu este condiţionată de eventuala lichidare prealabilă (în condiţiile art. 52 din C. proc. pen. sau pe cale separată) a comunităţii de bunuri şi nici de determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, fiind suficient să se constate, astfel cum s-a argumentat în precedent, că bunul distrus nu aparţine exclusiv autorului faptei de distrugere, ci asupra sa exercită un drept de coproprietate sau de proprietate devălmaşă şi alte persoane.
În acest context, Înalta Curte conchide că în cauză sunt realizate toate cerinţele de conţinut tipic obiectiv specifice infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., criticile acestuia în recurs în casaţie fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 108/A din data de 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
