Infracţiunea de deţinere în vederea consumului propriu de droguri de risc. Greşita încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută (NCPP, NCP, L. nr. 143/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 289/RC/2021

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e) – j), art. 433, art. 438 alin. (1), art. 442 alin. (1) și (2), art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a); L. nr. 143/2000: art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 14, art. 15; NCP: art. 34, art. 51, art. 174

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Oradea, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripției, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii; existența unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existența autorității de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greșit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

În speță, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, s-a invocat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., greșita încetare a procesului penal, dispusă atât de instanța de fond cât și de curtea de apel, numai în ceea ce îl privește de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere în vederea consumului propriu de droguri de risc, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ca urmare a reținerii cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000 (republicata) privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri: „Nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 – 9 și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți”.

Pentru a circumscrie în mod corect din punct de vedere juridic sfera de incidență a prevederilor art. 14 din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte arată că sunt necesare câteva observații punctuale.

Astfel în ceea ce privește sintagma „mai înainte de a fi începută urmărirea penală”, Înalta Curte precizează că textul trebuie interpretat în sensul că, inclusiv în situația în care există deja o ordonanță de începere a urmăririi penale în cauză, condiția este îndeplinită atâta vreme cât în conținutul acesteia nu sunt descrise faptele făcute cunoscute de către persoana care solicită aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000, iar o interpretare contrară ar reduce sfera de aplicare a textului la autodenunțul benevol, împrejurare care ar face practic textul inaplicabil.

Cu privire la această primă condiție, atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar au constatat în mod corect că, deși la data de 22.11.2018 era începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aceasta debutând la data de 13.08.2018 conform ordonanței cu aceeași dată, extinderea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de deținere în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000 s-a realizat prin ordonanța din data de 12.12.2018, ulterior datei de 22.11.2018, când inculpatul a adus la cunoștința autorităților că deține o cantitate de droguri.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută, respectiv „denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii”, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, intenția legiuitorului este de a stabili o cauză de nepedepsire în beneficiul unei persoane care denunță participarea sa la comiterea unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000.

Conform dispozițiilor art. 174 C. pen., noțiunea de „participare” presupune comiterea unei infracțiuni în oricare dintre modalitățile pedepsite de lege, respectiv fapt consumat sau tentativă, în calitate de coautor, instigator sau complice, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut, în consecință, ca ultimă condiție pentru incidența cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 să fie identificate și eventual trase la răspundere penală alte persoane care au participat la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000.

În același context argumentativ, Înalta Curte arată că scopul legiuitorului, prin modalitatea de formulare a textului legal ce reglementează această cauză de nepedepsire, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000, a fost acela de a facilita identificarea altor persoane, indiferent de forma de participație, care au comis o faptă determinantă.

Reținând aceste considerente, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul B., atât instanța de fond cât și, ulterior, instanța de control judiciar, în mod greșit, au apreciat că poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind comiterea infracțiunii de deținere în vederea consumului propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, deși din actele dosarului reiese faptul că, în concret, denunțul realizat de acesta vizează comiterea infracțiunii, mai sus menționate, în calitate de autor unic fără participarea unei alte persoane.

Or, în acest context, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de fond și preluat de către instanța de control judiciar este greșit, din moment ce această cauză de nepedepsire este aplicabilă numai atunci când sunt denunțați și alți participanți la aceeași faptă pe care a comis-o și denunțătorul, indiferent de forma de participație a altor persoane, și nu atunci când se denunță propria faptă.

Totodată, Înalta Curte precizează că nu pot fi reținute apărările inculpatului B. conform cărora, în eventualitatea în care s-ar acorda eficiență considerentelor mai sus menționate s-ar crea o confuzie în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 143/2000. Astfel, contrar celor susținute de apărarea inculpatului și preluate ulterior chiar de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, în sensul că atât art. 14 cât și art. 15 din Legea nr. 143/2000 sunt cauze de nepedepsire (parag. 2 pag. 26), Înalta Curte observă că această eventuală confuzie nu are niciun suport legal, întrucât cele două texte de lege se referă la instituții juridice diferite. Astfel, art. 14 din Legea nr. 143/2000 reglementează o cauză specială de nepedepsire, în timp ce art. 15 din Legea nr. 143/2000 reglementează o cauză specială de reducere a pedepsei, fiecare având o construcție juridică distinctă, cu un scop și condiții de admisibilitate diferite.

De asemenea, Înalta Curte constată că analogia realizată atât de instanța de fond cât și de instanța de apel cu privire la faptul că această cauză de nepedepsire specială prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 trebuie analizată și prin raportare la dispozițiile prevăzute de art. 34 C. pen. (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului), respectiv art. 51 C. pen. (împiedicarea săvârșirii infracțiunii), ambele fiind incidente și în situația infracțiunii cu autor unic săvârșită fără participarea altor persoane, este neîntemeiată în raport de aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant.

În acest sens, Înalta Curte arată că principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv, astfel încât o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială așa cum în mod greșit se susține de către Tribunalul Bihor (pag. 20 „(…) când legiuitorul a avut în considerare să facă o distincție, a realizat-o prin modalitatea indicată în partea generală”), cât și de Curtea de Apel Oradea.

În speță, fiind analizată incidența dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 143/2000, ce reprezintă o cauză specială de nepedepsire ce derogă de la cauzele generale prevăzute în partea generală a C. pen. și care se aplică prioritar, rezultă că aceasta este incidentă ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, așa cum este și situația juridică a inculpatului B. în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Ca urmare, Înalta Curte constată că recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Oradea este întemeiat, fiind nelegală aplicarea în beneficiul inculpatului B. a cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 din moment ce nu au fost îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de textul legal și, în consecință nici scopul impus de legiuitor.

Concluzionând, Înalta Curte reține că, în mod greșit, instanța de fond a dispus și instanța de apel a menținut soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi înlăturată cu efecte depline în recurs în casație, deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen. hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Astfel pentru înlăturarea greșitei aplicări a legii sub aspectul expus anterior, Înalta Curte constată că se impune rejudecarea cauzei de către instanța de fond, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a instanței supreme, având în vedere necesitatea reanalizării cauzei pe fond numai sub aspectul acțiunii penale exercitate împotriva inculpatului B. cu privire la săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a constatării nelegalității soluției de încetare a procesului penal față de inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

În aceste limite, cauza va fi trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bihor, fără ca în rejudecare să mai poată fi invocate și examinate alte aspecte privind pe inculpatul B., referitor la celelalte infracțiuni pentru care a fost condamnat sau privind alte părți din cauză. Singurele aspecte care vor face obiectul judecății sunt cele referitoare la stabilirea unei pedepse față de inculpatul B. și pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la aplicarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni și la stabilirea modalității de executare a acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Oradea împotriva Deciziei penale nr. 152/A din data de 11 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 448 alin. (3) raportat la art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va desființa, în parte, decizia atacată și Sentința penală nr. 6/P/28.01.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul penal nr. x/2018, respectiv numai în ceea ce îl privește pe inculpatul B., sub aspectul greșitei încetări a procesului penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și va trimite cauza, la Tribunalul Bihor, secția penală, spre rejudecare în aceste limite.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Va dispune anularea formelor de executare emise în baza Sentinței penale nr. 6/P/28.01.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul penal nr. x/2018 definitivă prin Decizia penală nr. 152/A din data de 11 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, numai cu privire la inculpatul B..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.