Infracţiunea de cumpărare de influenţă. Cererea recurentului de reapreciere a probelor administrate în cauză (NCPP, NCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 206/RC/2019

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b), art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 447, art. 448; NCP: art. 15 alin. (1), art. 74, art. 292 alin. (1), art. 323

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat, printre altele, pentru aceea că, în cursul lunii mai 2014, pentru a preschimba atât lui, cât și soției sale B., permisul de conducere, l-a contactat pe inculpatul C. căruia i-a oferit suma de 316 RON, ce reprezenta „taxe și deranjul acestuia”, pentru ca cel din urmă să intervină asupra numitei D., medic în cadrul SC E. SRL Constanța, în vederea eliberării de adeverințe medicale, activitate care s-a și materializat în fapt, la data de 14 mai 2014, fiind eliberate adeverințe medicale pentru cei doi inculpați, necesare preschimbării permiselor de conducere, atestându-se, astfel, în fals, de către medicul D. că aceștia sunt clinic sănătoși la toate examenele din fișa medicală, fără a-i consulta în prealabil și fără a fi prezenți la cabinetul medical la momentul eliberării adeverințelor, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat, în ceea ce privește această faptă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență, întrucât nu există probe directe administrate în cauză de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, că i-ar fi solicitat coinculpatului C. să intervină pe lângă medicul D. în vederea eliberării de adeverințe medicale. În același sens, recurentul a invocat și nulitatea singurei probe relevante, în opinia sa, constând în interceptarea convorbirii telefonice purtată între C. și medicul D. la data de 14 mai 2014, arătând că aceasta nu a fost administrată cu respectarea principiilor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 și solicitând înlăturarea sa din materialul probator.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, întrucât, cu prilejul discuțiilor avute cu C., nu s-a vehiculat ideea pretinderii de către cel din urmă a unei sume de bani în vederea traficării influenței sau obținerii fișelor medicale de la un funcționar și nu s-a dovedit că ar fi acceptat o asemenea activitate. Or, prin aceste susțineri, recurentul tinde, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză, ca urmare a înlăturării din ansamblul probator a interceptării convorbirii telefonice din 14 mai 2014, cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, recurentul nici nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma acestuia neputându-se proceda la reconfigurarea și reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte situații de fapt, care să conducă la achitarea sa pentru infracțiunea de cumpărare de influență, așa cum solicită prin motivele scrise, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Pe de altă parte, se constată că, prin motivele formulate în scris, recurentul A. a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că instanța de apel a făcut o greșită individualizare a pedepsei aplicată pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen., raportat la modalitatea de executare a sancțiunii stabilită pentru aceeași faptă în privința coinculpatei B.

Examinând dispozițiile legale aplicabile în speță, se constată că art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevede că hotărârile sunt supuse casării în situația în care „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei. Prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin sentința primei instanțe, ce a fost menținută în apel, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. Cum, potrivit normei ce incriminează această faptă, pedeapsa este cuprinsă între 3 luni și 3 ani închisoare, se observă că sancțiunea aplicată de instanța de fond, de 6 luni închisoare, se află între limitele prevăzute de lege.

În ceea ce privește susținerile apărării în sensul că, prin admiterea doar a apelului coinculpatei B., instanța de apel a stabilit în mod inechitabil modalitatea de executare a pedepsei închisorii aplicată pentru aceeași faptă de uz de fals celor doi inculpați, Înalta Curte arată, așa cum a subliniat anterior, că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei. Astfel, operațiunea de individualizare judiciară a sancțiunii penale, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, este atributul exclusiv al instanțelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcție de criteriile menționate în art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Față de considerentele de mai sus, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1061/P din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.