Infracţiunea de bancrută frauduloasă. Contestație la executare respinsă ca nefondată (NCP, NCPP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 802/2020

L. nr. 302/2004: art. 84 alin. (1), art. 85, art. 97, art. 98 alin. (1), art. 99 alin. (2) lit. c), art. 104, art. 110 alin. (2), art. 113; NCP: art. 241 alin. (1) lit. c); NCPP: art. 273 alin. (4) și (6), art. 275 alin. (2) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b)

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeași lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existența unui mandat european de arestare emis de către autoritățile judiciare italiene, respectiv MEA nr. x Pordenone, Italia, emis pe numele cetățeanului italian A. – cetățean italian, cu rezidență în România în vederea executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin Sentința nr. 884/2019 a Tribunalului din Pordenone pentru săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă în participație, prevăzute de art. 110 C. pen. italian, art. 216, art. 219, art. 223 din Decretul regal nr. 267/42 din 16 martie 1942 (Legea falimentului).

Înalta Curte constată că, faptele pentru care se solicită predarea, constituie infracțiuni și potrivit legii române, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de dispozițiile art. 97 din Legea nr. 302/2004, republicată (infracțiunea de bancrută frauduloasă prevăzută de art. 241 alin. (1) lit. c) din C. pen., în raport cu situația de fapt expusă).

Prin urmare, cunoscând o dublă incriminare, faptele persoanei solicitate dau drept la predare, iar pe fondul ei, cererea este întemeiată.

Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, în următoarele cazuri:

a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.

Analizând dispozițiile legale sus menționate, Înalta Curte constată că nu există niciunul dintre cazurile de refuz al predării persoanei solicitate și apreciază că nu sunt întrunite nici cerințele de refuz facultativ al predării, potrivit art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, și anume atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și această declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent.

În acest punct de analiză, Înalta Curte reține că este neîntemeiată susținerea persoanei solicitate în sensul că este rezident în România din anul 1995. Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, din actele aflate la dosar, respectiv Certificatul de înregistrare nr. x eliberat de I.G.I. Harghita, rezultă că persoana solicitată A. are rezidență începând cu 14 octombrie 2016 până în 13 octombrie 2011. Astfel, se constată că persoana solicitată are o rezidență continuă de mai puțin de 5 ani în România și, pe cale de consecință, motivul facultativ de refuz nu este incident în cauză.

Referitor la susținerile contestatorului persoană solicitată, referitoare la starea sa de sănătate care l-ar pune în imposibilitate de deplasare către statul emitent Italia, Înalta Curte reține că potrivit concluziilor Raportului de expertiză medico-legală nr. x din 18 noiembrie 2020, întocmit de IML Târgu Mureș afecțiunile cronice de care suferă persoana solicitată fac posibilă predarea imediată a acestuia către autoritățile judiciare italiene, emitente a mandatului european de arestare, cu respectarea tratamentului medicamentos prescris de medicii de specialitate.

Ca atare, se constată că nici aceste împrejurări legate de starea medicală a persoanei solicitate nu reprezintă un motiv de refuz a mandatului european de arestare.

Aspectele învederate de către contestatorul persoană solicitată pot constitui împrejurări exterioare ce ar putea avea consecințe exclusiv asupra executării hotărârii de predare în sensul art. 113 din Legea nr. 302/2004. Astfel, art. 23 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, purtând denumirea marginală „Termenul pentru predarea persoanei”, prevede următoarele: „(1) Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate. (2) Aceasta este predată în termen de cel mult zece zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare. (3) În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alin. (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită. (4) În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată astfel convenită. (5) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) – (4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate”.

Se observă că, deși textul reglementează două ipoteze în care predarea nu are loc din motive obiective, ambele vizează împrejurări ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de predare. În primul caz, situația premisă este aceea că predarea nu a avut loc în zece zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus, predarea fiind împiedicată din motive de forță majoră, situație în care se convine asupra unei noi date de predare. În ce privește a doua ipoteză reglementată de alin. (4) a articolului respectiv, a cărei incidență atrage suspendarea temporară a predării, Înalta Curte constată că această dispoziție a fost transpusă, art. 114 alin. (1) din Legea 302/2004 privind amânarea predării menționând că în materia mandatului european de arestare sunt aplicabile printre altele și dispozițiile art. 58 alin. (2) lit. c) din același act normativ, potrivit cărora predarea poate fi amânată atunci când „din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecințe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia…”. Așadar, textul se referă la o situație personală deosebită a persoanei solicitate care reclamă amânarea predării și nu este incident în cauză în condițiile în care nu a fost evidențiată o astfel de situație.

Referitor la motivul opțional de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, republicată, respectiv persoana condamnată nu a fost personal la judecată, instanța de control judiciar reține că aceste dispoziții legale prevăd anumite derogări, respectiv:

– persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

– persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

– după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau

– persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.

Astfel, examinând mandatul european de arestare instanța reține că, deși persoana solicitată nu a fost prezent în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată Sentința nr. 884/2019 a Tribunalului din Pordenone, potrivit mențiunilor făcute la rubrica d pct. 3) din mandatul european de arestare, persoana solicitată A. cu bună știință nu s-a prezentat la judecarea cauzei. Se mai arată că în timpul anchetei, la data de 16 septembrie 2014, a fost efectuată o percheziție domiciliară la locuința sa din Alfonsine. Întrucât A. se afla în străinătate, percheziția a fost efectuată în prezența fiului său, însă Poliția Judiciară l-a informat telefonic despre îndeplinirea acestui procedeu probator. Când s-a întors în Italia, prin Procesul-verbal din 1 octombrie 2014 întocmit de Garda de Finanțe din Ravenna, el a fost informat despre procesul demarat împotriva sa și despre infracțiunile de care era acuzat, a ales domiciliul pentru notificări la locuința din Alfonsine și a fost avertizat că are obligația de a comunica orice schimbare a domiciliului. Totodată, neavând avocat ales, i s-a desemnat un avocat din oficiu care s-a prezentat la fiecare termen de judecată. Actul prin care a fost trimis în judecată emis la data de 6 februarie 2018 i-a fost trimis prin intermediul serviciului poștal la adresa indicată din Alfonsine, însă plicul s-a restituit pe motiv că destinatarul s-a mutat la o altă adresă. Notificarea ulterioară s-a făcut la adresa nouă, tot prin intermediul serviciului poștal, dar A. nu s-a prezentat la oficiul poștal ca să ridice actul.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește susținerea contestatorului persoană solicitată potrivit căreia nu a săvârșit faptele așa cum au fost reținute, întrucât la data săvârșirii presupuselor fapte, acesta se afla în România, Înalta Curte amintește că din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă. Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel, se pune în practică principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

Referitor la cererea distinctă formulată de contestatorul persoană solicitată de dispunere a unei măsuri preventive mai puțin intruzive, respectiv arestul la domiciliu, Înalta Curte o constată neîntemeiată.

Potrivit art. 104 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, în cazul în care instanța dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare dispune și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.

Totodată, potrivit art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, republicată:

„După întocmirea sentinței prevăzute la art. 109 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispozițiile C. proc. pen. cu privire la conținutul și executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător”.

Din interpretarea sistematică a acestor texte de lege rezultă că, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, instanța dispune și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură.

Dispozițiile art. 104 alin. (9) – (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, sub aspectul posibilității înlocuirii măsurii arestării cu o altă măsură mai blândă, în condițiile prevăzute de art. 211 – 222 din C. proc. pen., sunt aplicabile doar în cursul judecății, iar nu și după rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanța s-a pronunțat asupra executării mandatului european de arestare prin sentință, hotărâre prin care se dispune, în mod obligatoriu, arestarea persoanei solicitate în vederea predării, măsură provizorie care se menține până la predarea efectivă a persoanei solicitate.

Pentru considerentele expuse, constatând legală și temeinică soluția instanței de fond, Înalta Curte, în baza art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 16/ME din data de 20 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 1012 RON, va rămâne în sarcina statului.

În baza art. 273 alin. (4) și (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă italiană se plătește din fondul Înaltei Curți.

Sursa informației: www.scj.ro.